Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Îmi place foarte mult când publicul e aproape de mine, pentru că atunci ia amploare sufletul - 10 pentru FILM la TIFF, 2017


Mircea Sorin Rusu, un interviu cu András Korpos

19.05.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

(foto: Adi Bulboacă, TIFF 2017)

Urmează să ne întâlnim în Piaţa Teatrului din Tîrgu Mureş, într-o după-amiază, la cinci. Eu vin din cealaltă parte de oraş, de la treburile zilnice, el vine de la filmări (pentru o reclamă). Reprogramăm până la urmă pentru ora cinci şi jumătate, pentru că ziua lui de filmări s-a prelungit puţin, ceea ce pentru mine se dovedeşte a fi foarte bine, pentru că şi ziua mea e una din cele mai agitate din ultimul timp. Treizeci de minute se dovedesc a fi exact intervalul de timp potrivit pentru ca tot ce s-a petrecut peste zi să se aşeze cât de cât. Atunci când apare, foarte punctual, se distinge prin statura sa impozantă, de atâtea ori exploatată în scenă. De obicei este ales pentru a întruchipa taciturni, oameni care acţionează din umbră, personaje învăluite de mister. Fizionomia lui te trimite cu gândul mai degrabă la actorii germanici sau nordici, mai ales pentru că trăsăturile lui fizice, însumate, emană linişte şi relaxare. Regizorul Harsányi Zsolt, pe de altă parte, s-a jucat nu o dată tocmai cu această statură impozantă, şi îmi vin în minte acum două exemple închegate în două imagini puternice: cea a lui Osip din Platonov, alergând prin scenă cu o plasă de prins fluturi, sau cea a prinţului Curd von Staufen din Nathan Înţeleptul de Lessing, când aproape fiecare apariţie a sa era punctată de căderea lină a unei pene albe şi însoţită de acordurile zglobii ale muzicii de scenă compusă pentru spectacolul respectiv de Vlaicu Golcea. Una peste alta, ne reperăm în Piaţa Teatrului şi ne aşezăm la o terasă, pentru că vremea de primăvară ne permite şi pentru că "vreau să fumez şi o ţigară", aşa cum spune el, destul de obosit după ziua de filmare. Oricum, dacă e să fim mai catolici decât papa, efectele nocive ale ţigării sunt mai mult ca sigur anihilate de power fresh-ul pe care şi-l comandă (un amestec de portocale, sfeclă roşie şi încă ceva, nu mai ţin minte ce...). Eu optez pentru o cafea tare, dar fără tutun. După ce schimbăm câteva politeţuri, începem să povestim ce ne interesează, iar pe când vin cafeaua şi fresh-ul, încălzirea e deja făcută.

András Korpos: Am început foarte târziu actoria, aveam 27 de ani când am dat admitere la teatru. Şi, dacă-i pe-aşa, eu nici nu am vrut neapărat să fiu actor. Singurul fel în care mă atrăgea scena era să fiu basist într-o formaţie de rock. Am învăţat singur să cânt la chitară, toată familia mea e familie de muzicieni - mama mea cântă la filarmonică, tatăl meu cânta la chitară, la orice instrument, de fapt, bunica mea e profesoară de pian, sora mea profesoară de pian şi de solfegiu -, deci am muzica în gene. Nu spun că sunt ca John Lennon, dar pot învăţa să cânt la orice instrument, pian, vioară, fluier... Însă eu nu am vrut să devin nici mare muzician, nici actor, aşa a fost să fie, iar acum nu mai pot să îmi închipui viaţa fără toate astea, nu pot să mă gândesc că aş putea fi altceva decât actor... Orice spectacol mi-e drag ca şi cum ar fi copilul meu. Chiar dacă acel copil nu ştie să citească prea bine, sau e puţin neascultător, sau nu îşi mănâncă spanacul, eu îl iubesc şi gata, că e al meu. Aşa că nu am spectacole pe care să le detest. Dar am avut acum norocul să fiu distribuit în roluri mari, în ultimii doi-trei ani...
 
Asta chiar observasem şi eu în ultimul timp. Cum la Naţionalul de la Tîrgu Mureş spectacolele sunt titrate (cele ale trupei române în limba maghiară, iar cele ale trupei maghiare în limba română), câştigul absolut al spectatorilor din urbe este că le pot urmări pe toate, indiferent de limba în care sunt jucate, română sau maghiară. Korpos vorbeşte limba română cu un uşor accent maghiar, iar eu, care la un moment dat m-am decis că trebuie să învăţ ungureşte, nu mă pot opri să nu mă gândesc cum ar fi să ajung şi eu să vorbesc maghiara cel puţin la fel de bine cum vorbeşte el româna. Deocamdată, după trei ani de studiu relativ intens, mă simt foarte bine când reuşesc să îi spun în limba română câte un cuvânt pe care nu şi-l aminteşte şi atunci, uitându-se întrebător la mine, mi-l spune în maghiară. Nu pot să nu mă gândesc că Tîrgu Mureşul a avut dintotdeauna o limbă a lui, tîrgumureşeana (marosvásárhelyül). În fine, dacă tot aducem vorba despre spectacolele din ultimul timp, nu putem să nu trecem în revistă, rapid, măcar câteva dintre ele. Unul din cele mai recente: Szép / Frumos de Jon Fosse, montat la Trupa Tompa Miklos de Adrian Iclenzan.

A.K.: Noi am încercat să facem un spectacol meditativ, în care spectatorul stă, închide ochii, poate chiar coboară spre alfa la un moment dat şi se gândeşte la viaţa lui, la ratări, la ce ar schimba dacă ar putea. Un spectacol în timpul căruia el poate să mediteze asupra vieţii lui. Asta a fost energia care m-a mişcat pe mine, să încerc să atrag spectatorul cu mine în secretul meu, în ceva ce nu se ştie exact ce e. Întregul spectacol e un secret. După două ore am febră musculare la stomac, din cauză că stau încordat, o încordare interioară căreia nu am voie să îi dau drumul, aşa că o ţin în mine şi, neavând voie să arăt ce simt sau la ce mă gândesc, totul e lăsat la voia spectatorului, să ghicească el, să pornească el de pe o anumită lungime de undă, să decidă el în ce direcţie vrea să meargă.

Eu personal am un story în mine pe care îl parcurg în minte şi în suflet, iar story-ul acela are un timp al lui. Pe scurt, îmi vin nişte flashuri, pe care eu trebuie să le fac să încetinească, să pară ca atunci când te gândeşti pentru prima dată la un lucru. Dacă eu joc acest spectacol mai multe zile una după alta, acele gânduri îşi iau avânt şi se comportă ca şi cum ar fi ale mele. În faza asta, eu trebuie să frânez, să o iau încet, pas cu pas, să parcurg fiecare secundă, fiecare minut. Mă uit la fostul meu prieten, care îmi spune că e mult timp de când nu ne-am mai văzut, iar eu îi răspund că da, aşa e, şi, în acelaşi timp, îmi construiesc acel story: când a plecat i-am văzut spatele, s-a întors, s-a oprit, nu m-a salutat, a făcut cinci paşi, a dispărut după colţ. Vezi, ăsta e un spectacol care mi-a dat un lucru foarte important: de zece, unsprezece ani lucrez la teatruş ăsta, am lucrat şi înainte să fiu angajat, când eram la facultate, aşa că, de fapt, sunt de 14-15 ani la Naţional, şi e pentru prima dată când am avut ocazia să mă uit în ochii lui Ördög Miklos Levente şi ai lui Moldován Orsolya, cu care, de fapt mă întâlnesc şi joc aproape zilnic, dar nu am primit încă rolul în care să ne întâlnim prin ochi, energie, suflet... ca personaje, vreau să zic. Eu împart aceeaşi cabină cu Ördög de peste zece ani, dar când eşti pe scenă şi ai o anumită încărcătură şi te uiţi la omul ăla şi zici acele cuvinte, e o altă stare. Cu asta m-am întâlnit eu acum prima dată, şi datorită acestui lucru, cel puţin, dacă nu pentru orice altceva, a meritat să facem spectacolul ăsta...
 
(foto: Rab Zoltán)

Mă interesează cum se simte şi în recentul Nézd ki van itt / Ia uite cine s-a întors, montat de Theodor Cristian Popescu, pornind de la romanul omonim al lui Timur Vermes, în dramaturgia lui Mihai Ignat.

A.K.: Cu Cristi Popescu a fost o şcoală foarte bună, în sensul că eu cred că teatrul în momentul acesta are tendinţa să încline spre realism, spre film. În Nézd ki van itt, Popescu ne zicea tot timpul: sunteţi oameni din ziua de azi, din momentul ăsta, într-un oraş care are pulsul lui. Singurul care joacă teatru în ochii noştri este Hitler, noi suntem foarte naturali, chiar foarte aproape - poate periculos de aproape - de civil. E foarte subţire linia asta pe care trebuie să te menţii, să nu cazi în dreapta sau în stânga. Am avut un spectator care a venit la mine după spectacol şi mi-a zis că singurul om care a lucrat pe scenă a fost Biró Jozsef (Hitler, adică), pentru că restul, care am avut de spus numai nişte simple propoziţii acolo, ne-am aruncat replicile la nimereală, foarte civil adică. Asta înseamnă că el nu a înţeles că noi asta aveam de făcut, de fapt: e acolo un personaj principal care joacă şi se vede că joacă, dar noi suntem foarte detaşaţi de personajul ăsta, suntem opusul lui, iar spectatorul respectiv nu a înţeles ideea regizorului şi a  crezut că noi, toţi treizeci - pentru că distribuţia e foarte mare -, ne-am bătut joc de spectacol.
 
Aici se opreşte puţin şi râde. Dar îşi continuă şi gândul referitor la cei din sală.
 
A.K.: Chiar dacă în unele seri ai o sală care nu vine cu tine, lucrezi şi tragi şi încerci, totuşi, să convingi oamenii să te creadă şi să te urmeze. Dar dacă, în final, nu primeşti ce te aştepţi să primeşti, nu pierzi nimic. Maxim o oră - o oră şi jumătate din viaţă, nimic altceva.
 
Vorbim şi despre Rendezés / Regie, spectacolul pe care Bartis Attila s-a aventurat să îl lucreze cu trupa maghiară a Naţionalului, după succesul cu A nyugalom / Tihn, spectacolul echipei Radu Afrim/Adrian Damian.
 
A.K.: Rendezés a fost un fel de workshop. Am lucrat cu Bartis, care n-a mai regizat în viaţa lui, până acum. Tot ce am făcut acolo, am făcut împreună. Îi e foarte greu actorului să decidă dacă ce face e bine sau nu, fără un ochi care vine din afară şi care e foarte important. Una e ce simt eu şi ce eman, dar trebuie să fie cineva care să dea o formă. De la Bartis a lipsit asta, în schimb el ştia foarte bine ce a scris şi ne-a ajutat foarte mult cu textul.


(foto: Gáspárik Attila)

Observ în acest moment că am povestit numai despre spectacole care au fost montate la sala mică a Naţionalului, care are o capacitate maximă de 106 locuri, şi în care, ca în orice sală de tip studio, scaunele pot fi dispuse în multe feluri pe lângă spaţiul de joc, dând naştere la tot atâtea tipuri de apropiere sau de conştientizare a spaţiului. Sala mare, a cărei capacitate e de 598 de locuri, ca orice sală cu scenă italiană, e mai puţin generoasă din punctul ăsta de vedere cu spectatorii. Nu ezit să îl întreb cum se simte şi cum se raportează la cele două spaţii.
 
A.K.: În sala mică am jucat prima dată un rol mai mare în Femeia din trecut, textul lui Schimmelpfennig, în varianta propusă de Harsányi Zsolt. Atunci m-a văzut Kersztes Attila, care acum e directorul artistic al trupei Tompa Miklos, şi mi-a zis că, pentru el, am fost o revelaţie. În schimb, la festivaluri am primit numai critici negative cu rolul ăsta, pentru că s-a zis că pe lângă Berekméri Katalin si B. Fülöp Erzsébet, care deja erau actriţe bine conturate în momentul acela, eu am fost cel care "joacă". Şi probabil că aşa a fost. Atunci mi-am dat seama de ceea ce se întâmplă când eşti pe sala mică, ce înseamnă apropierea faţă de public, care e diferenţa dintre spectacolele pe care le facem la sala mare şi cele concepute pentru sala mică.
 
Pe sala mare lucrăm acum cu Mohácsi, după ce am făcut în 2016 Az üvegcipő / Pantofiorul de cleştar, tot cu el. În momentul ăsta construim Vizita bătrânei doamne... Mohácsi nu lucrează cu textul original, îl rescrie, totul e foarte dinamic, la fiecare repetiţie primim text nou. Repetăm, improvizăm, scoatem sau dăm idei, tot timpul se schimbă câte ceva, iar din text rămâne doar scheletul, tot ce e construit pe el e contribuţia noastră. În sala mare există mai multă distanţă, acolo trebuie să te vezi, gesturile devin mai ample. Dar eu mă simt foarte bine şi aşa. Dacă spectacolul stă în picioare, e credibil şi e acceptabil, atunci de ce nu? E ca o pictură peste care pui al optulea sau al nouălea strat de vopsea, care îţi dă culori, nuanţe, umbre, amintiri din trecut, ceva ce te-a scos dintr-un moment anume şi te împinge în altă direcţie... Eu, personal, sunt maleabil, accept orice, chiar dacă ceea ce mi se propune e foarte nou sau foarte diferit şi poate, la primul impact, nu sunt de acord...

(Foto: Bereczky Sándor - din spectacolul Băieţelul şi leii, în regia lui Keresztes Attila)

În timp ce vorbim despre teatru, András (am convenit să ne tutuim - "tegezödik", în maghiară) se implică din ce în ce mai tare. E clar de ce a spus că nu ar putea trăi acum fără viaţa pe care a ales-o de la 27 de ani încolo, îl trădează limbajul corporal. Dar, pe de altă parte, pretextul întâlnirii noastre din după-amaiza asta este faptul că el e printre cei zece actori incluşi în programul 10 pentru TIFF. Aşa că, ştiind din alte discuţii - şi nu numai - că de multe ori actorii maghiari din Transilvania sunt distribuiţi în filme făcute în Ungaria, de regizori unguri, îl întreb dacă până acum a mai făcut film (pe de altă parte, participarea la programul TIFF-ului ar putea să îi deschidă lui Andras porţile şi către filmul românesc).
 
A.K.: Am făcut patru filme până acum. A fost Aglaja, care s-a făcut în Budapesta, unde m-au chemat la casting pentru rolul negativ, acela al directorului de circ. Nu am luat rolul, pentru care am fost chemat la casting, dar m-a distribuit într-un rol mai mic. Cred că eram în anul 4 de facultate; regizoarea, Deák Krisztina, a zis că nu am experienţă, dar am potenţial pentru domeniul ăsta; după aceea, vreo şapte-opt ani nu am mai făcut filme, dar, la un moment dat, a apărut Por István care a venit să filmeze în Ardeal din motive de buget. El trăieşte în America şi a câştigat în cariera lui şi nişte premii ca scenarist. Am jucat la el într-un film acum trei ani, după care, peste vreo încă doi ani, s-a întors şi mi-a dat un rol principal. Pe urmă am mai jucat la Cristina Juks într-un scurtmetraj, iarna asta. Cam atât cu filmele. Am mai făcut nişte reclame... Dar mă simt tot mai bine în faţa camerei. Camera nu minte. Pe scenă te mai scoţi... Dar atunci când eşti în faţa camerei nu poţi minţi şi eşti spontan. La teatru ai o lună, două, trei să încerci, să cauţi, să îţi croieşti un drum.
 
Apoi îmi confirmă şi el, din nou, ceea ce ştiam atunci când i-am pus întrebarea.
 
A.K.: Acum, de la noi, trei actori o să joace la Nemes Jeles, în filmul pe care urmează să îl facă. Şi pe mine m-au chemat la casting, dar nu am putut să merg, pentru că exact în momentul în care Nemes a avut timp de casting, eu aveam spectacole. Şi asistenta lui a zis că îi pare foarte rău, dar mă va contacta în viitor. Nu ştiu de unde au auzit de mine, unde m-au văzut. Colegii mei Varga Balázs, Kádár Noemi şi Moldován Orsolya, în schimb, vor juca în filmul lui Nemes.
 
Trecem de la film la poze. Şi asta pentru că, de curând, Compania Tompa Miklos a Naţionalului tîrgumureşean a lansat, împreună cu fotograful Hodgyai István, o expoziţie cu chipurile actorilor trupei maghiare (ele pot fi admirate şi acum, în foaierul Teatrului Naţional, la etaj, unde sunt suspendate cu fire subţiri din tavan şi sunt încontinuu mişcate de curenţii de aer, străpungând astfel, printr-un balans permanent, liniştea care le înconjoară), iar mai apoi, toate aceste fotografii au fost reunite în albumul Játék a titkokkal (Jocul cu secretele).  Fiecare fotografie se întinde pe câte o pagină de album, pe pagina alăturată fiind scris mare numele protagonistului, în jurul căruia pivotează douăzeci şi două de cuvinte. M-am aventurat să întreb cum au apărut unele dintre ele ("Nici nu mai stiu... bőr (piele)... poate mi-au dat cuvântul "alb" sau "lapte" şi eu am reacţionat cu bőr, e posibil să-mi fi adus aminte de prima mea prietenă care avea pielea albă şi mirosea a lapte...), dar îmi dau seama repede că e mai bine să nu stricăm misterul care se construieşte în jurul lor, asta fiind miza întregului proiect. La fotografie în sine, însă, zăbovim puţin şi povestim despre ea.

A.K.: Ne-au pus pe perechi şi ne-au dat câte o foaie, apoi cineva ne-a citit nişte cuvinte, iar noi am scris ce ne venea prima dată în minte legat de cuvintele respective. Toţi am primit aceleaşi cuvinte la care să reacţionăm. Trebuia să fii foarte încordat, foarte serios, iar odată ce reacţionai cu un cuvânt al tău, nu mai puteai să îl schimbi. A fost exact ca un joc în care intri şi observi, pe măsură ce îl joci, că e ca atunci când ai mai multe culori, le amesteci, le scuturi şi obţii o altă culoare din ele, una nouă, care le conţine pe toate. E frumos ce a ieşit din jocul nostru. Uitându-mă la fotografiile din album, îmi dau seama că viaţa te face bogat, îţi dă o paletă  mare şi colorată şi, dacă mai ai şi un pic de dar şi har, atunci te poţi adânci în culorile astea şi poţi arăta publicului ce e în sufletul tău. Şi îi poţi deschide şi lui sufletul. Când reuşeşti să faci asta, apare arta, atunci vorbim despre artă.
 
Pe de altă parte, dacă e să vorbim despre poză în sine, trebuie să îţi spun că eu în şcoală eram poreclit Hasselhoff, pentru că semănam foarte mult cu el şi el era starul momentului, vorbim de anii '90. Şi pentru că eu eram David al clasei, am vrut să plec de la ideea asta, a Baywatch-ului, dar în final am abandonat-o şi am rămas doar cu peştele, pentru că eu sunt şi pescar. Acela ar trebui să fie peştele cel mare pe care mi l-a dat Dumnezeu, pentru că, ştii şi tu, orice pescar are un vis, să prindă un peşte din ăla mare, ca să nu mai trebuiască să mintă tot timpul în legătură cu dimensiunile peştilor pe care îi prinde.
 
Mie pescuitul nu-mi dă linişte, eu atunci vânez. Când mă duc în Deltă, mă duc să prind cât mai mult, să umplu frigiderul, să am tot anul peşte. Mai am de anul trecut, din Deltă, crap şi somn. Dacă mă duc aşa, o zi-două sau chiar o săptămână, eu nu ţin peştele, îi dau drumul înapoi în apă, tot ce vreau e să îl prind. Iar dacă nu muşcă, atunci vreau să-l păcălesc. Nu mă liniştesc la pescuit, chiar mă doare capul câteodată, pentru că se creează o tensiune acolo, una foarte mare... În tensiunea asta pot să stau şi câte o săptămână. Sigur, mai am şi câte un shutdown, în care mă pun şi dorm trei-patru ore, dar când sunt la pescuit încerc să nu dorm nici un minut. Sunt tot timpul atent la sunete, simt peştele, trebuie să îl simt, că altfel nu se poate. Caut foarte bine locul de pescuit, dacă nu mă găseşte peştele, atunci îl caut eu şi îl găsesc.
 
Am însă şi momente în care tensiunea asta dispare şi mă liniştesc: după ce am instalat toate beţele şi apune soarele. Şi beau cafea şi îmi fumez ţigara şi stau aşa... o oră sau cât o fi. Îmi place seara, îmi iau pe mine ceva mai lung, că dă frigul, şi stau aşa, liniştit... Îmi place foarte mult amurgul, momentul ăla dintre zi şi noapte. Mă pierd în momentul ăla de o jumătate de oră - o oră, maxim. De pornit la pescuit pornesc dimineaţa devreme, la 5. E la fel şi în zori ca în amurg, am aceeaşi senzaţie, dacă şi în ziua precedentă am pescuit şi continuu. Senzaţia de seara, însă, e cea de relaxare şi ea mă şi ţine tot timpul pe linia de plutire.
 

(foto: Hodgyai István)

Curiozitatea mea, stimulată şi de fotografie, e dacă András crede că în meseria sa a dat până la urmă de peştele cel mare.

A.K.: Tot timpul încercăm să ajungem undeva, mergem spre ceva anume. Dar dacă decid că am ajuns unde îmi doream, înseamnă că în momentul ăla am şi murit. Eu tot timpul mai am scări de urcat. Dar în clipa în care am avut norocul să intru în stilul ăsta de viaţă, mi-am dat seama că pentru asta am fost făcut... Am căzut în ceva din care nu vreau să ies niciodată. Asta am început să simt din anul doi sau trei de facultate... În anul întâi eram pierdut, nu ştiam nici cum să mă mişc, nici cum să păşesc pe scenă, credeam că textul e doar text şi gata, nu-s gânduri, dar apoi toate s-au deschis în faţa mea, şi acum nu aş putea să mai trăiesc fără ele.

În acest moment, pe lângă lucrul cu Mohácsi la Vizita bătrânei doamne, la Compania Tompa  Miklos se mai lucrează şi la Macbeth, în varianta propusă de Keresztes Attila, cel care vede în Korpos András "un actor minunat, un bărbat "corpos", dar fragil, în acelaşi timp, având sufletul sensibil precum al unui copil". Aflând că se repetă intens la "the Scottish play", întreb dacă actorii între ei îi spun pe nume, date fiind toate legendele, poveştile şi superstiţiile legate de acest text. Răspunsul vine prompt şi uşor amuzat: "Keresztes zice că noi îi pronunţăm numele şi, în felul acesta, măcar ne dăm seama dacă există Dumnezeu". Până atunci, însă, András trebuis să se pregătească, pentru că a doua zi, dis-de-dimineaţă, pleacă la pescuit. Peştele cel mare e pe-acolo, pe undeva, şi trebuie găsit. Dar căutarea e cea care face totul.

András Korpos
Data naşterii: 31 octombrie 1973
S-a născut la Târgu Mureş şi a urmat studiile Universităţii de Artă Teatrală sub îndrumarea profesorilor Farkas Ibolya şi Sebestyen Aba.
Şi-a început cariera în 2003 pe scena Teatrului Naţional Târgu Mureş, în Nefericiţii de Füst Milán, spectacol regizat de Bodó Viktor. A continuat să lucreze cu acest teatru în cadrul companiei Tompa Miklós, colaborând cu regizori ca Liviu Pancu (Poveste din grădina zoologică), Alexandre Colpacci (Măsură pentru măsură), Király István (Fiul norocului). László Csaba (Învăţătoarea), Sorin Militaru (Îmblânzirea Scorpiei), Keresztes Attila (Tartuffe, Pescăruşul) şi mulţi alţii.
Pe lângă impresionanta carieră în teatru, András a avut câteva roluri mici şi în filme: Aglaja, regia Deák Krisztina, Oraşul pieirii şi Focul de pe munte, de Poór István, iar în 2010 a câştigat bursa artistică Erdős Irma.
 András Korpos a fost selectat în programul 10 pentru Film din cadrul TIFF 2017, care îşi propune să pună zece actori de pe scenele româneşti în contact cu profesionişti din lumea filmului. Cei zece actori selectaţi în 2017 sunt: Alexandru Voicu (Teatrul Mic, Teatrul Act, ARCUB, Teatrul Excelsior, Godot Cafe-Teatru), Amalia Ciolan (Teatrul Naţional Bucureşti), Anca Loghin (Teatrul Naţional Târgu Mureş), András Korpos (Teatrul Naţional Târgu Mureş), Carmen Florescu (actor independent - Teatrul Mic, Teatrul Act, Green Hours, Nottara, WASP, Teatrul de Comedie), Eduard Trifa (Teatrul Municipal Baia Mare), Emilia Bebu (Bulandra, Teatrul Act, Teatrul Studenţesc Casandra, Teatrul Maria Filotti din Brăila), Lucian Pavel (Bulandra, Teatrul Tineretului Piatra Neamţ, Teatrul de Comedie, Teatrul Evreiesc de Stat, Teatrul de Artă), Radu Lărgeanu (Teatrul Naţional Cluj-Napoca), Richard Hladik (Teatrul German de Stat, Teatrul Naţional Timişoara). Toţi vor beneficia de interviuri în această rubrică în perioada următoare.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2017


0 comentarii

Spacer Spacer