(foto: Adi Bulboacă, TIFF 2017)
Vlad Bălan: Vorbeşte-mi de tine în şcoala primară...
Alexandru Voicu: De mine în şcoala primară... În I-IV mi-am dorit să fac teatru, eram axat pe chestia asta. Mergeam la teatru la Botoşani şi îl vedeam pe unchiul meu tot timpul. Făceam scenete cu învăţătoarea, Caragiale. Am luat un premiu. Era un cartonaş cât o palmă, albastru, cu măştile teatrului şi pe el scria "Alexandru Voicu - o mireasmă în ale vorbelor", sau o chestie de genul ăsta. Şi de-acolo am zis "Mamă, eu sunt făcut pentru asta". Eu eram şmecher că luam costum de la teatru şi aveam joben, un parpalac lung cu o cămaşă nu ştiu de care, o nebunie din aia.
V.B.: Îţi făceau pe mărimea ta?
A.V.: Normal. M-am dus la croitorie. Era o chestie serioasă. Când era vorba de teatru eram tot timpul serios. Când citeam cu voce tare, în clasă, eu interpretam şi învăţătoarea îmi zicea "Citeşte normal" şi eu nu puteam, făceam voci.
V.B.: Mergeai la toate spectacolele de la teatru?
A.V.: Da, eram acolo, nelipsit.
V.B.: Unchiul tău mai joacă?
A.V.: Da, dar de când sunt aici nu l-am mai văzut jucând. În schimb, vărul meu, Răzvan Amitroaiei, este angajat la Botoşani şi joacă împreună cu el. Chestia asta mi se pare foarte tare. Aş vrea să jucăm o dată împreună, noi trei. La un moment dat în viaţa asta să fim toţi trei...
V.B.: Erai apropiat de unchiul tău când erai mic?
A.V.: Da. Eram apropiat şi de vărul meu. Eu eram singur la părinţi şi el la fel. Şi într-un fel eram ca fraţii. Mergeam la el acasă şi ne jucam împreună, făceam scenete pe care le prezentam părinţilor, ne costumam. Vorbesc acuma de când aveam 3-4 ani, vărul meu 6-7. Unchiul meu zicea: "Buni, mă, sunt buni! Ăştia o să fie actori!". Noi auzeam asta şi adevărul e că auzind-o, ne-am format ideea de a fi actori.
V.B.: Tu îţi aminteşti momentul în care ai luat decizia de a deveni actor?
A.V.: Da. Eram pe scările teatrului şi mi-am zis că dacă eşti actor poţi să fii orice şi eu vreau să fiu orice. Mă durea foarte tare măseaua şi mi-a rupt maică-mea o parte din invitaţie şi mi-a făcut un fel cocoloş pe care să îl ţin la măsea. Mă durea atât de tare şi atunci am avut gândul ăsta.
V.B.: Deci aveai nevoie de un dentist şi ai zis că vrei să te faci actor...
A.V.: Da... Metaforic e că îmi amintesc de momentul în care am hotărât să mă fac actor cu durere.
V.B.: Acum mai crezi că poţi să fii orice?
A.V.: Da. E o chestie pe care n-o să mi-o ia nimeni niciodată. Poţi să-mi iei banii, şapca, hanoracul dar meseria nu o să poată să mi-o ia nimeni. Am avut un vis foarte ciudat. Am visat că ard într-un incendiu şi eu tot fac meseria asta. Mă machiez şi devin un clovn.
V.B.: Poţi să o faci în orice condiţii?
A.V.: Nu o să fac niciodată ceva ce nu îmi face plăcere. Mai ales în meserie. Niciodată nu o să lucrez cu regizori cu care nu îmi face plăcere. Chiar dacă o să pierd foarte multe lucruri. Am făcut asta. Am renunţat la lucruri. Teatrul se face cu prieteni şi am s-o tot zic până mor.
V.B.: Care e următorul scop?
A.V.: Vreau să fac lucruri care să facă oamenii să zâmbească şi să-mi zâmbească. Cred că ăsta e un obiectiv de pe-o zi pe alta. Vreau ca peste zece ani să devin propriul meu erou, propriul meu supererou, un om cald, un om iubitor, un om iubit, muncitor, realizat.
V.B.: Ce înseamnă realizat?
A.V.: Liniştit, cu tot.
V.B.: E ok liniştea?
A.V.: Eu o caut. E ca apa oceanului acolo în adâncuri, unde e întuneric şi frig.
V.B.: Ţi-a fost vreodată frică? Te-ai gândit că poate nu eşti făcut pentru asta?
A.V.: Nu. M-au încercat destul de multe şi am încercat destul de multe. Nu am lăsat lucrurile să treacă pe lângă mine, am profitat. Le mulţumesc alor mei că m-au făcut deştept şi cu instinctul dezvoltat să le separ. Am avut norocul ca datorită trăirilor din viaţa mea şi durerilor şi oamenilor care m-au înconjurat să-mi dezvolt un instinct în care eu cred când sunt pe scenă. Funcţionez cu instinctul, e singurul lucru în care cred, prima secundă din mine.
V.B.: Ce înseamnă talent?
A.V.: Eu îl văd ca pe o combinaţie între dragoste de sine şi dragoste pentru ceilalţi, presărată aşa cu creier, dedicaţie, orgoliu, cinste. Un fel de brioşă.
V.B.: Vrei să ai copii? Alex Voicu de peste 10 ani are copii?
A.V.: Da.
V.B.: Ce înseamnă familie?
A.V.: Să primeşti dragoste şi să dai dragoste. Să respecţi şi să fii recunoscător pentru ce ţi s-a dat. Să iubeşti asta cu poftă.
V.B.: Ai regrete?
A.V.: Nu. Asta mi-am pus-o în cap de mic. De obicei fac ce simt ca apoi să nu zic: "Ce prost am fost că am închis ochii". Prefer să fiu vulnerabil atunci când simt că pot să fiu vulnerabil. Şi să folosesc tot în meseria mea. Altfel nu am cum să o fac, decât dacă mi se întâmplă. Altfel nu am cum să îmi dezvolt o tehnică.
V.B.: Ce înseamnă tehnică?
A.V.: Nu cred în simţire, nu cred în trăirea scenică. Cred în ce-am simţit şi în ce sunt atunci acolo. Cred în lucruri calculate. Tehnica e cât de fin şi minuţios deschizi sertăraşele pe care le ai. Cât le deschizi, cât le laşi întredeschise, că lucrurile de acolo oricum ies. Cred că e important ce fel de mânuşă îţi pui pe mână când deschizi sertarul. Cred că asta înseamnă tehnică emoţională: să pot să mă joc cu propriile mele emoţii, să le pun acolo şi să fiu bucuros că le-am scos. La repetiţii sunt foarte cerebral, mă cert pentru că mă gândesc foarte mult şi nu mă las. Am lucrat şi aşa, să mă duc în plin şi după asta să îmi găsesc "de ce" -urile, dar raţiunea primează. Prefer să o iau încetul cu încetul.
V.B.: Cum începi?
A.V.: Primul lucru pe care îl fac după ce textul e învăţat şi desfăcut e să cumpăr un parfum. Iau un parfum care mi se pare apropiat de ce ştiu până în momentul ăla despre personaj. În anul I repetam cu o colegă în trei scene şi am observat că în toate trei avea acelaşi parfum. Nu puteam să mă raportez la ea diferit. Mirosul fiind un simţ atât de puternic, vreau să îmi ajut în felul ăsta partenerii.
V.B.: Îţi aminteşti de un spectacol prost?
A.V.: Eram în liceu, am fost la un festival, la Catharsis, bă şi am uitat textul, n-am făcut nimic. M-am simţit penibil, doar că eram atât de emoţionat încât eu nu am putut să folosesc penibilul ăla. L-am lăsat să existe acolo. N-am făcut nimic. Am dezamăgit-o pe Lenuş (Moraru), coordonatoarea trupei, care avea multă încredere în mine. M-a certat foarte tare. M-a rupt! Voia să mă dea afară din trupă (Atelierul de Teatru), chestie care pentru mine era sfârşitul lumii.
V.B.: Voia să te dea afară pentru că ai uitat textul?
A.V.: Erau multe. Eram neserios... Mă lua pe mine flama actoricească.
V.B.: Şi acum eşti neserios?
A.V.: Sunt neserios cu mine, nu sunt neserios cu ceilalţi. Când ştiu că pot să fac, intervine o lene din aia. Am o lene... Încerc să scap de a rezolva lucrurile din poignet. Încep să caut mai mult, începe să mă coste mai mult, să dezvolt mai mult. Devin nesimţit cu mine. Mă cred un prost. Îmi spun: "Eşti prost! Eşti prost!". Sunt şuturi pe care mi le dau singur. Nu prea ţi le mai dă nimeni. Totul se mişcă atât de rapid, nu mai e timp.
V.B.: Deci toată lumea se grăbeşte să scoată proiectul?
A.V.: Eu chiar am avut norocul ca până în momentul de faţă să lucrez doar cu oameni extraordinari. Am lucrat cu nişte regizori foarte mari, foarte mişto. În primul rând nu am lucrat cu regizori, am lucrat cu oameni. Eu cred în oameni, nu cred în actori şi regizori. Dacă mie omul ăla poate să îmi dea încredere este de o sută de mii de ori mai important decât dacă regizorul îmi spune că e bine. Ce e bine? Nu cred în prost, greşit, bine, rău, chestii de-astea, n-am. E acolo. E ce se întâmplă acolo. Cred că aşa se leagă lucrurile, cred că aşa se face meseria asta. Prefer să joc puţin dar să ştiu că o fac cu prieteni.
V.B.: Dar joci mult...
A.V.: Da, joc mult. Mi-am dezvoltat un sistem aşa. Lunar, dacă nu am 15-20 de spectacole nu sunt eu. Am impresia că o iau razna, mă urc pe pereţi. O să o dau în bară la un moment dat, o să clachez. Am câte trei repetiţii pe zi. Alerg, fac, dreg. Uneori am impresia că nu pot să le fac sau că le fac la jumătate de măsură şi îmi zic: "Nu mai fac asta niciodată, nu mai vreau să fac asta!". Dar nu pot! Pur şi simplu nu pot. Şi încerc să scot din mine şi să trag atât de mult pe mine astfel încât să pot să mă mulţumesc pe mine. Să fiu cinstit cu ce mi se dă şi cu fiecare proiect în parte. Să rezolv cinstit lucrurile.
V.B.: Şi când nu o să mai ai?
A.V.: Nu vreau să îmi imaginez. Nu o să mi se întâmple. Ard, simt că ard. Pe partea profesională ard şi nu o să las niciodată lucrurile să stagneze sau să se oprească. Am momente în care îmi doresc o pauză. Dar ard atât de tare încât am momente în care mă copleşesc eu pe mine. Am avut acum o perioadă de două săptămâni în care nu am repetat la nimic. Am avut impresia că am căzut într-un butoi din care nu mai putea să ies. Îmi ziceam: "Doamne Dumnezeule, ce mi se întâmplă? A trecut vremea mea?". Sunt foarte radical. La mine e cu alb şi negru. Nu există cale de mijloc sau "se întâmplă" sau "asta e viaţa". Dacă nu am zic: "Asta e, Alex. A fost frumos cât a fost. Sănătate!". De-aia caut linişte. Să pot să îmi liniştesc creierul, să pot să îmi liniştesc viaţa, să pot să îmi liniştesc sufletul.
V.B.: Deci undeva vrei să nu mai faci atâta...
A.V.: Da, pentru că sunt obosit. Mă consum foarte tare şi îmi dau seama că nu am timp de mine şi că nu mai ştiu cine sunt eu. Chiar nu mai ştiu. Am scos într-o seară o maximă din asta. Am zis: "În viaţă ne-o luăm, ca pe scenă să le-o dăm." Eu nu mi-o mai iau în viaţă, frate! Vreau să pot să ajung pe scenă, să mă pun în centrul scenei şi să vadă oamenii cum efectiv mi se sfâşie carnea pe mine şi să se uite în sufletul meu, în fiecare seară. Şi după asta să pot pleca liniştit acasă.
V.B.: Deci acuma tu trăieşti chinul...
A.V.: Da, ca să pot să dau. Dar e un chin frumos. Doamne, cât de savuros e. Simt că mi se întâmplă ceva. Simt că trăiesc. Accept chinul mai mic, ca să simt că trăiesc pentru că chinul mai mare m-ar omorî.
V.B.: Care e chinul mai mare?
A.V.: Să mă liniştesc. Dacă aş zice "Stop! Trei luni de zile nu mai accept nimic!" ar fi un chin enorm. Aşa că iau chinul ăsta mai mic, în care mă consum, ca să trăiesc.
V.B.: Deci şi liniştea e un chin...
A.V.: Paradoxal, da. Eu mi-o doresc, dar îmi doresc un anumit tip de linişte. Îmi doresc liniştea sufletească. Să am un om lângă mine şi să mă uit în ochii lui şi să fim într-o bulă. Să se oprească timpul, ştii. Şi trebuie să ai timp să construieşti aşa ceva. Şi eu n-am timp să construiesc aşa ceva. Şi aia e dată de la Dumnezeu doar unor anumiţi oameni. Nu ştiu dacă fac parte din categoria aia. Am trăit lucrurile astea dar nu pot să le am tot timpul... Am avut noroc şi am trecut cu viteză fabuloasă prin atâtea lucruri şi am avut atâtea şanse pe care unii nu le au nici până la 40 de ani. Eu le-am întâlnit în 5 ani. Dacă nu sunt responsabil pentru ceea ce sunt, înseamnă că toate lucrurile astea au fost trăite degeaba. Nu pot să trăiesc fără meseria asta. Lucrurile astea mi se întâmplă cu un scop. Nu vreau să caut scopul, vreau să mi se întâmple...
V.B.: Cum a fost când ai fost în Atelierul de teatru?
A.V.: A fost o perioadă foarte frumoasă a vieţii mele. Atunci am fost eu. În perioada aia m-am format, am învăţat să dezvolt instinctul ăsta de a interacţiona cu oamenii şi de a îi citi, de a îi iubi. M-aş întoarce oricând la perioada aia, să fiu cu oamenii ăia.
V.B.: Şi în perioada aia voiai să fii aici...
A.V.: Da, dar cu oamenii ăia. Am vorbit zilele trecute cu Lenuş şi i-am zis că trebuie să jucăm împreună. Ştii ce e ciudat? Lenuş nu m-a învăţat concret lucruri. Are un dar. M-a făcut pe mine să-mi dau voie să învăţ. Asta face Lenuş. Îţi dă încredere în tine ca om, în faptul că tu contezi, că doar tu contezi, că tu eşti şi tu contezi, că ai voie să fii fabulos. Mie asta mi-a dat Lenuş. Mi-a dat încredere să îmi doresc orice şi să tind spre orice. Mi-a dat siguranţa că e bine să gândeşti că poţi să faci orice. Cred că acum sunt în perioada vieţii mele în care principalul scop sunt întâlnirile. Vreau să întâlnesc oameni pe scenă. Cel mai important lucru e să nu îţi fie frică să fii ceea ce eşti, să faci ceea ce simţi, să nu-ţi pui limite. Dacă ajungi la punctul la care simţi dragoste prin toţi porii, profită! Aşa cum ţi s-a dat, aşa ţi se ia.
V.B.: Apogeul fiinţei e dragostea?
A.V.: Eu când ajung în punctul ăla în care iubesc, pot să fac orice.
V.B.: Şi pe tine te iubeşti?
A.V.: Acum, nu. Simt că greşesc, dar vreau să greşesc în continuare. Ca să mi-o iau. Tre să mi-o iau.
Alexandru Voicu
Data naşterii: 11 august 1993
Studiază actoria la Universitatea Naţională de Teatru şi Film "I.L. Caragiale'' din Bucureşti, anul II, Master secţia Arta Actorului, şi este actor la Teatrul Mic din Bucureşti. A jucat pe scenele unor teatre precum Teatrul Act, Teatrul Excelsior, Teatrul Naţional Bucureşti, ArCub şi Godot Café-Teatru.
De-a lungul carierei sale, a strâns o seamă de premii: cel mai bun actor în rol principal la festivalul 10 minutes play 2014, cel mai bun actor în rol principal la Gala UNATC 2015, premiul de debut la Maratonul Teatrului Independent în 2015, Marele premiu Ştefan Iordache la Gala HOP 2016, nominalizare UNITER pentru Debut în 2015. Pe lângă rolurile din teatru, a avut câteva mici colaborări din zona filmului în serialul Umbre, produs de HBO, 6,9 pe scara Richter, de Nae Caranfil, şi Noaptea Ursului în regia lui Răzvan Macovei.
Alexandru Voicu a fost selectat în programul 10 pentru Film din cadrul TIFF 2017, care îşi propune să pună zece actori de pe scenele româneşti în contact cu profesionişti din lumea filmului. Cei zece actori selectaţi în 2017 sunt: Alexandru Voicu (Teatrul Mic, Teatrul Act, ARCUB, Teatrul Excelsior, Godot Cafe-Teatru), Amalia Ciolan (Teatrul Naţional Bucureşti), Anca Loghin (Teatrul Naţional Târgu Mureş), András Korpos (Teatrul Naţional Târgu Mureş), Carmen Florescu (actor independent - Teatrul Mic, Teatrul Act, Green Hours, Nottara, WASP, Teatrul de Comedie), Eduard Trifa (Teatrul Municipal Baia Mare), Emilia Bebu (Bulandra, Teatrul Act, Teatrul Studenţesc Casandra, Teatrul Maria Filotti din Brăila), Lucian Pavel (Bulandra, Teatrul Tineretului Piatra Neamţ, Teatrul de Comedie, Teatrul Evreiesc de Stat, Teatrul de Artă), Radu Lărgeanu (Teatrul Naţional Cluj-Napoca), Richard Hladik (Teatrul German de Stat, Teatrul Naţional Timişoara).