(foto: Adi Bulboacă, TIFF 2017)
Réka Szász: Deşi suntem prietene, ştiu foarte puţin despre tine înainte să faci actorie. Discutăm mult despre meserie, ştiu câteva lucruri esenţiale în ceea ce priveşte modul tău de a gândi despre actorie, nu ştiu însă de unde ai pornit. Povesteşte-mi te rog de "Emilia mică" (familie, şcoli, activităţile tale preferate etc.).
Emilia Bebu: Copilăria mi-am petrecut-o în oraşul Giurgiu, pe asfaltul din spatele blocului. Sufeream teribil în vacanţele de vară pentru că toţi copiii aveau bunici la ţară iar pentru mine "ţara" era doar un concept sau doar un exerciţiu de imaginaţie: "cum se joacă copiii la ţară?". Nu am ştiut niciodată, eu având bunicii în oraşul în care locuiam. Dar şi copilăria petrecută in spatele blocului a fost animată de jocuri, de "spectacole" pe care obişnuiam să le organizez în garajul părinţilor, pregăteam cu prietenii momente "artistice" pe care ulterior le prezentam vecinilor... Cumva de mică am avut acest simţ ludic dar habar nu aveam ce înseamnă teatru la vremea aceea.
R.Sz.: Şi cum ai ajuns pe drumul actoriei? Cu ce te-ai ocupat şi mai important: ce te-a preocupat până să dai admitere la UNATC?
E.B.: În şcoala generală am făcut parte din echipa UNICEF. Îmi amintesc cu drag acea perioadă. Eram un grup de tineri care mergeam în vizită în diferite orfelinate cu mici cadouri pregătite pentru copiii din centrele de plasament. Erau atât de entuziasmaţi să ne vadă! Obişnuiam să pregătim şi mici momente "muzicale" pe care le prezentam copiilor din orfelinate. Cred că atunci am trăit pentru prima dată senzaţia de a mă afla in mijlocul unui public numeros. Îmi amintesc şi acum un principiu pe care l-am învăţat în perioada în care am făcut parte din echipa UNICEF şi anume că "împreună putem face mai mult decât individual". Da ştiu, este un principiu simplu, dar pentru un copil de 13 ani, cum aveam eu atunci, era ca şi cum aş fi descoperit focul. Cu siguranţă a fost o experienţă care m-a marcat. Îmi e dor uneori de acea perioadă.
Am făcut cursuri de balet un an, după care m-am lăsat. Toată copilăria mea a fost un calvar pentru că miopia de care sufeream m-a împiedicat să fac sporturi (am purtat ochelari de vedere 20 de ani din viaţă). Este un mare regret pe care îl am.
După care a venit liceul. Acolo s-a întâmplat inevitabilul. În clasa a noua m-am înscris la un atelier de teatru pentru liceeni.
Am colaborat cu revista liceului, publicam diferite poezii, îmi plăcea poezia foarte mult. Apoi la finalul clasei a douăsprezecea mi-am spus că voi da la facultatea de filosofie. M-am pregătit pentru admiterea la filosofie dar într-una din zile am văzut la televizor o ştire cum că la Teatrul Naţional se juca un spectacol care îl avea în distribuţie pe Marcel Iureş. Şi în ziua în care aflasem că se joacă acel spectacol, am fugit la Bucureşti, eu fiind din oraşul Giurgiu, foarte aproape de Bucureşti - 60 km - şi m-am postat la intrarea actorilor şi la un moment dat îl văd pe dl. Marcel Iureş venind către intrare. M-am dus la el, m-am prezentat şi i-am spus că vreau să dau la teatru. Dar nu i-am spus aşa, oricum... Îmi pregătisem de acasă un "monolog" cu care urma să-l abordez, să-l impresionez. Şi acesta a fost punctul zero. Povestea e lungă, o putem dezvolta cu altă ocazie. Bineînţeles am renunţat la facultatea de filosofie. Până la urmă ceea ce mi-am ales - teatrul - este tot un soi de filosofie, dar în acţiune.
R.Sz.: Să înţeleg că actorul Marcel Iureş a fost un factor determinant în drumul tău spre actorie? Te-ai mai întâlnit cu el de atunci (personal sau pe scenă)?
E.B.: Determinarea de a face teatru a venit în urma cursurilor de teatru pe care le-am urmat în liceu. Cred că în acea perioadă am avut pentru prima dată gândul de a face actorie.
Până la urmă, acele cursuri de teatru m-au pornit pe acest drum şi îi mulţumesc profesoarei mele de teatru - doamna Mirela Nicolau - pentru că a fost persoana care mi-a dat traiectoria.
Întâmplător sau nu, debutul meu pe scenă, a fost în teatrul domnului Marcel Iureş, Teatrul Act, imediat după ce am terminat facultatea (cu spectacolul Oleanna). L-am avut în sală la premieră.
R.Sz.: Deci din copilărie te însoţeşte actoria într-un fel sau altul. Ce s-a schimbat după liceu (sau faţă de "spectacolele" din garajul părinţilor etc.) când ai intrat la UNATC şi chiar urma să te faci actriţă?
E.B.: În primul rând a apărut conştientizarea jocului. Înainte existam în situaţiile respective şi atât. Cred că facultatea m-a ajutat să mă structurez şi să devin conştientă şi în control faţă de ceea ce fac. E cu două tăişuri teoria: pe de o parte te ajută, pe de altă parte iţi poate inhiba organul - intuiţia. Nu ştiu cum e mai bine.
Legat de facultate, în primul an petreceam mult timp cu colegii. Plecam la cursuri la 8 dimineaţa si terminam la 10 seara. Era ceva cu totul nou acest ritm. Nu înţelegeam de ce prietenii mei de la alte facultăţi se bucurau când intrau în vacanţă iar eu sufeream că nu mai merg la facultate. În primul an am avut un program foarte încărcat şi mă bucur. De ce? Păi în primul rând începeam să mă descopăr. La facultate (asta am înţeles puţin mai târziu) am dat pentru mine. De ce să mă ascund după degete, nu cred că e vorba de egoism, e vorba despre mine, cea care prin felul în care lucram pe text, prin felul în care-mi ridicam întrebări, mă ajuta să mă descopăr. Era un proces continuu. Evident că facem meseria asta pentru oameni dar până la public eu trebuie să parcurg un drum înspre mine, spre interior ca mai apoi ceea ce descopăr pe drum să fie trimis către public. Deci da, am ales meseria asta pentru mine, pentru că mă ajută să sondez în mine părţi pe care nu ştiu dacă făcând o altă meserie mi le-aş fi conştientizat. De multe ori se întâmplă când repeţi ca întrebările pe care le ridici asupra personajelor să te ajute să-ţi dai nişte răspunsuri pentru tine. De multe ori lucrul la un rol e ca şi cum ai sta de vorbă cu un psiholog.
R.Sz.: Şi o simplă curiozitate. La un moment dat ai început să lucrezi cu Zholdak. Ştiind cât de controversat este aş vrea să-mi povesteşti puţin de acea perioadă scurtă.
E.B.: Am avut şansa să lucrez trei săptămâni cu el la Teatrul Naţional, unde începuse lucrul pentru Rosmersholm şi pot să spun doar atât: nu e comod să lucrezi cu el, are un mod foarte personal de a face această meserie, te solicită să lucrezi altfel, îţi ridică multe obstacole dar îţi şi construieşte un drum sigur de la care să nu te poţi abate, pentru el tu trebuie să fii plastilină, să te poată modela, să-ţi dea o infinitate de forme. Iar pentru asta trebuie să fii disponibil, are o energie colosală şi are şi această putere de a ridica actorul la energia lui. Şi da, ai nevoie şi de o rezistenţă psihică. E greu de redat în ce constă felul lui de a lucra, greu pentru că simt că voi rata lucruri esenţiale, nu pot să cuprind în câteva rânduri întregul. L-am înţeles pe Zholdak mult mai bine după ce am citit cartea Teatrul provocator a lui Kama Gingas. Îmi par destul de asemănători în limbaj şi în felul în care fac artă. Dacă lucrezi cu el, ştii de la bun început că el e ucrainianul acela "nebun" şi atunci nu poţi lua nimic personal. Uite, îţi dau un exemplu: în repetiţii urla destul de des la noi dar ştiam foarte bine că nu aveam cum să luăm personal felul lui de reacţiona pentru că de fapt el îşi urla neputinţa noastră, îşi urla principiile, convingerile.
Scrisoarea lui către actori este deopotrivă valabilă pentru un contabil, un avocat. Criza de conţinut existenţial zace în noi toţi. Este ca un îndemn la trezire. Trăim atât de mult în orizontal din păcate. Am avut o comunicare foarte bună în lucrul cu el atât cât a fost. Nu ştiu cum ar fi fost dacă am fi ajuns să finalizăm spectacolul.
R.Sz.: Să trecem şi la film. Ai experienţă în domeniul filmului? Ce filme şi regizori de film îţi plac?
E.B.: Am flirtat destul de puţin cu filmul: am făcut câteva scurtmetraje iar în lungmetraj am avut o singură colaborare cu Cristian Mungiu în Amintiri din Epoca de Aur unde am o scurtă apariţie. La început, imediat după terminarea facultăţii, am fost destul de reticentă faţă de zona filmului, eram focusată doar pe teatru. Într-un cadru utopic mi-aş dori să mă întâlnesc în lucru cu Ingmar Bergman, cu Eric Rohmer, cu Luis Buñuel. Da, sunt old school, ştiu. Filme: Mullholland Drive al lui David Lynch mi se pare de departe un mare film, filmul lui Patrice Chereau Intimacy, Dogville, La Notte al lui Antonioni, filmele lui Buñuel de la Farmecul discret al burgheziei până la Belle de jour, universul lui Bergman unde toate personajele feminine sunt atât de bogate în nuanţe! Îmi place de asemenea Jim Jarmush foarte tare. Cu siguranţă am omis mulţi alţi regizori care-mi plac, e dificil să fii pus în situaţia de a nominaliza nişte regizori care-ţi plac. Sunt mult mai mulţi.
R.Sz.: Dacă ai putea alege roluri din filme pe care să le joci care ar fi acestea? În acest moment...
E.B.: Niciodată nu m-am gândit că vreau un anumit rol, nici în teatru nici în film, îmi place să fiu surprinsă, îmi place să primesc provocări. Mi-ar fi plăcut provocările din următoarele filme: rolul interpretat de Marie Rivière în Le rayon vert regizat de Eric Rohmer şi rolul interpretat de Naomi Watts în Mullholland Drive al lui Lynch. Şi cred că am şi câteva roluri la von Trier. :)
R.Sz.: Ce crezi că nu e în ordine în meseria noastră?
E.B.: Faptul că sistemul instituţional în România - şi nu mă refer doar la teatru - a rămas blocat în realitatea de acum 30 de ani. Între timp realitatea s-a schimbat, viaţa s-a schimbat, urgenţele sunt altele acum atât pentru public cât şi pentru artişti.
R.Sz.: Ce te doare cel mai tare?
E.B.: Nu aş numi-o durere dar în acest moment mă consumă aşteptarea. Ce se întâmplă cu mine în momentele de pauză şi cum fac să am o aşteptare activă, ce fac eu pentru asta. Asta mă preocupă în acest moment. Pentru că un actor are nevoie de activitate: să repete, să lucreze, să caute.
Emilia Bebu
Data naşterii: 26 octombrie 1982
Absolventă a Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică "I.L. Caragiale'' din Bucureşti, secţiunea Actorie, clasa profesorului Gelu Colceag, a obţinut ulterior şi diploma de master, coordonată de acelaşi profesor.
Are multiple colaborări cu diverse teatre din Bucureşti (Bulandra, Teatrul Act, Teatrul Studenţesc Casandra), dar şi cu Teatrul "Maria Filoti'' din Brăila. A lucrat cu regizori apreciaţi ca Andrei Şerban (Lear(a)), Andreea Vulpe (Platonov), Alexandru Tocilescu (Prietenii) sau Alexandru Darie (Ce păcat că-i curvă). A participat la multe workshop-uri, printre care Academia Itinerantă Andrei Şerban, şi a obţinut Premiul pentru cea mai bună actriţă, promoţia 2005, la Studioul de Teatru Casandra. În zona de film a avut apariţii în două scurtmetraje semnate de Ruxandra Ghiţescu şi Andreea Dobre şi a avut câteva roluri mici şi în seriale (Umbre, r. Igor Cobileanski, şi Deschide ochii, r. Iura Luncaşu).
Emilia Bebu a fost selectată în programul 10 pentru Film din cadrul TIFF 2017, care îşi propune să pună zece actori de pe scenele româneşti în contact cu profesionişti din lumea filmului. Cei zece actori selectaţi în 2017 sunt: Alexandru Voicu (Teatrul Mic, Teatrul Act, ARCUB, Teatrul Excelsior, Godot Cafe-Teatru), Amalia Ciolan (Teatrul Naţional Bucureşti), Anca Loghin (Teatrul Naţional Târgu Mureş), András Korpos (Teatrul Naţional Târgu Mureş), Carmen Florescu (actor independent - Teatrul Mic, Teatrul Act, Green Hours, Nottara, WASP, Teatrul de Comedie), Eduard Trifa (Teatrul Municipal Baia Mare), Emilia Bebu (Bulandra, Teatrul Act, Teatrul Studenţesc Casandra, Teatrul Maria Filotti din Brăila), Lucian Pavel (Bulandra, Teatrul Tineretului Piatra Neamţ, Teatrul de Comedie, Teatrul Evreiesc de Stat, Teatrul de Artă), Radu Lărgeanu (Teatrul Naţional Cluj-Napoca), Richard Hladik (Teatrul German de Stat, Teatrul Naţional Timişoara).