Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Poveşti pentru copii  Sageata  Perle şi mărgăritare

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Serafim


Sînziana Popescu

20.03.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Băieţelului meu îi plac bebeluşii. Pe cât de dur şi de intransigent e cu prichindeii de vârsta lui, pe atât de atent şi de blând e cu micuţii de la grădiniţă. Cu mogâldeţele rotunjoare şi bucălate care de-abia se ţin pe picioare şi plâng după "mami". Deşi de cele mai multe ori când e întrebat vorbeşte despre ei pe un ton superior, spune "sunt doar nişte bebeluşi" sau "e prea mic, nici măcar nu ştie să vorbească", n-a putut să nu-mi sară în ochi felul în care reacţionează în preajma lor. Ori felul în care îl privesc ei...
- Văd că aveţi un nou "coleg" de grupă, îi spun, mai în glumă, mai în serios, într-una dintre serile trecute, când în luam de la grădi.
- Nu e coleg cu noi, e doar Serafim...
- E un băieţel foarte drăguţ.

Îl salut direct şi pe micuţ, care se ţinea scai de Matei, întinzând încrezător mânuţele spre el.
- E un bebeluş, sunt corectată prompt. E de la grupa "buburuzelor", nu de la noi, de la "elfi". Nu vezi ce mic e? E tare drăgălaş...

Nu mai apuc să spun nimic. Rămân cu ghiozdănelul în mână, urmărindu-l uimită. Băiatul meu îl mângâie pe "bebeluş" pe creştet, apoi îşi iau la revedere.
- Stă la noi după masă pentru că mama lui îl ia doar la şase.

Stomacul mi se strânge dureros.
- E singurul bebeluş care rămâne aici până seara...

Simt în replica lui o acuzaţie mută. În primul rând, mi se bate un apropos clar - şi el e nevoit să stea acolo până la şase, deşi asta n-ar trebui să se întâmple. Iar în al doilea rând, îşi aminteşte, poate - eu sper să nu! - că şi el a fost un asemenea bebeluş. Rupt de lângă noi şi dat la grădi de la o vârstă mult prea fragedă, ore în şir, zi după zi, la o vârstă la care ar fi trebuit să se joace, dacă nu în braţele noastre, măcar în poala bunicilor care nu i-au putut sta nici ei alături.
- Ştii, îmi place mult de el. Aş vrea şi eu unul. Vreau şi eu un frate!...
- Nu se poate Matei, îi spun cu sinceritate. Şi cu tine ne-a fost greu. Şi nici acum nu ne e moale...
- Nu e corect!
- Ştiu, Matei. Dar deocamdată nu se poate, îndulcesc puţin sentinţa.
- Dar mâine o să poţi, nu?...
(Pentru Matei între mâine, o lună sau zece ani nu există prea mare diferenţă - fericiţi sunt, Doamne, copiii!)
- Nu ştiu, o să încerc...
- Promiţi?
- Nu pot fără tati, mai mormăi, după care dau radioul ceva mai tare, în speranţa că la un moment dat intervievatorul va adormi în maşină. Şi într-adevăr adoarme. Răsuflu uşurată! Spinoasa problemă n-a fost rezolvată, dar a fost măcar amânată pentru o fructuoasă dezbatere în plen.

Îl aşez uşurel în pătuţ. Îl dezbrac de hăinuţe, îl îmbrac în pijama. Mă uit la el cum doarme ca un serafim şi-mi propun să mă mai gândesc la cererea lui.

Iar dacă nu mă gândesc eu, se va gândi cu siguranţă tati, care e hăituit, la propriu, cu una dintre acele întrebări fără răspuns: "Tati? Îi dai voie lui mami să facă un bebeluş?"

Notă: Sînziana Popescu este creatoarea Tărâmului lui Andilandi, un mini-portal pentru părinţi şi copii.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer