Serafim

Băieţelului meu îi plac bebeluşii. Pe cât de dur şi de intransigent e cu prichindeii de vârsta lui, pe atât de atent şi de blând e cu micuţii de la grădiniţă. Cu mogâldeţele rotunjoare şi bucălate care de-abia se ţin pe picioare şi plâng după "mami". Deşi de cele mai multe ori când e întrebat vorbeşte despre ei pe un ton superior, spune "sunt doar nişte bebeluşi" sau "e prea mic, nici măcar nu ştie să vorbească", n-a putut să nu-mi sară în ochi felul în care reacţionează în preajma lor. Ori felul în care îl privesc ei...
- Văd că aveţi un nou "coleg" de grupă, îi spun, mai în glumă, mai în serios, într-una dintre serile trecute, când în luam de la grădi.
- Nu e coleg cu noi, e doar Serafim...
- E un băieţel foarte drăguţ.

Îl salut direct şi pe micuţ, care se ţinea scai de Matei, întinzând încrezător mânuţele spre el.
- E un bebeluş, sunt corectată prompt. E de la grupa "buburuzelor", nu de la noi, de la "elfi". Nu vezi ce mic e? E tare drăgălaş...

Nu mai apuc să spun nimic. Rămân cu ghiozdănelul în mână, urmărindu-l uimită. Băiatul meu îl mângâie pe "bebeluş" pe creştet, apoi îşi iau la revedere.
- Stă la noi după masă pentru că mama lui îl ia doar la şase.

Stomacul mi se strânge dureros.
- E singurul bebeluş care rămâne aici până seara...

Simt în replica lui o acuzaţie mută. În primul rând, mi se bate un apropos clar - şi el e nevoit să stea acolo până la şase, deşi asta n-ar trebui să se întâmple. Iar în al doilea rând, îşi aminteşte, poate - eu sper să nu! - că şi el a fost un asemenea bebeluş. Rupt de lângă noi şi dat la grădi de la o vârstă mult prea fragedă, ore în şir, zi după zi, la o vârstă la care ar fi trebuit să se joace, dacă nu în braţele noastre, măcar în poala bunicilor care nu i-au putut sta nici ei alături.
- Ştii, îmi place mult de el. Aş vrea şi eu unul. Vreau şi eu un frate!...
- Nu se poate Matei, îi spun cu sinceritate. Şi cu tine ne-a fost greu. Şi nici acum nu ne e moale...
- Nu e corect!
- Ştiu, Matei. Dar deocamdată nu se poate, îndulcesc puţin sentinţa.
- Dar mâine o să poţi, nu?...
(Pentru Matei între mâine, o lună sau zece ani nu există prea mare diferenţă - fericiţi sunt, Doamne, copiii!)
- Nu ştiu, o să încerc...
- Promiţi?
- Nu pot fără tati, mai mormăi, după care dau radioul ceva mai tare, în speranţa că la un moment dat intervievatorul va adormi în maşină. Şi într-adevăr adoarme. Răsuflu uşurată! Spinoasa problemă n-a fost rezolvată, dar a fost măcar amânată pentru o fructuoasă dezbatere în plen.

Îl aşez uşurel în pătuţ. Îl dezbrac de hăinuţe, îl îmbrac în pijama. Mă uit la el cum doarme ca un serafim şi-mi propun să mă mai gândesc la cererea lui.

Iar dacă nu mă gândesc eu, se va gândi cu siguranţă tati, care e hăituit, la propriu, cu una dintre acele întrebări fără răspuns: "Tati? Îi dai voie lui mami să facă un bebeluş?"

Notă: Sînziana Popescu este creatoarea Tărâmului lui Andilandi, un mini-portal pentru părinţi şi copii.