Anotimpurile buclucaşe

Afară ningea cu fulgi mari, de poveste, ce loveau în fereastra îngheţată de parcă ar fi cerut permisiunea să intre-n casă. Miruna îi privea încântată, încercând să-i numere.
- Unu, două... Adică nu, doi! şopti ea la început. Apoi se plictisi să-i mai numere. Era destul de greu pentru o fetiţă atât de mică să facă asemenea calcule astronomice. Adică, neasemuit de grele! Miruna n-avea decât trei anişori. Prea puţini pentru a şti să numere cum se cuvine, dar suficienţi pentru a pune o sumedenie de întrebări. Despre ce anume?... Ei bine, despre orice, doar aceasta e vârsta marilor întrebări, nu-i aşa? Iar Miruna voia să afle cât mai multe despre lumea din jurul ei.

De pildă acum îşi dorea să ştie cam cum stau treburile cu anotimpurile. Aşa că nu trecu multă vreme de la tentativa eşuată de numărare a fulgilor de nea şi-o întrebă pe surioara ei mai mare, Oara:
- Afară e iarnă?

Oara se străduia să citească o poveste, aşa că n-o auzi la bun început. Ea era ceva mai mare, avea opt ani. O vârstă la care trebuie să ştii răspunsul la asemenea întrebări, se gândea micuţa Miruna. De aceea, o mai întrebă încă o dată. De data aceasta însă Miruna strigă cât putu ea de tare. Ca să fie ascultată, nu din altă pricină.
- Oa-ra! Afară e iarnă?!

Oara se gândi puţin, după care o aprobă, serioasă.
- Da! Afară e iarnă, pentru că ninge!
- De ce ninge? insistă Miruna, după bunul ei obicei.
- Pentru că e frig! Logic! veni repejor răspunsul Oarei.

Dar Miruna nu se lăsă păgubaşă. Doar mai avea multe de aflat. Aşa că întrebă mai departe... "Da' de ce e frig? Când pleacă iarna? Când vine primăvara? Cum e vara?" şi aşa mai departe, până când Oara obosi să-i mai răspundă.

Atunci interveni Teodora, surioara lor mai mare, de zece anişori.
- Miruna taci şi culcă-te, se răsti ea. Iar tu, Oara, încetează cu sporovăiala!
- De ce nu le laşi să vorbească? interveni împăciuitoare sora lor cea mai mare, Irina. Sunt atât de haioase. Mă amuză.
- Mai bine le-ai citi o poveste, poate adorm! propuse, îmbufnată, Teodora. Apoi reveni la revistele pe care le răsfoise mai înainte.

Auzind spusele Teodorei, Miruna şi Oara îi cerură în cor Irinei să le citească o poveste despre anotimpuri. Neavând încotro, Irina îşi deschise manualul de citire.

Însă povestea Irinei era tare plictisitoare. Miruna nu înţelegea toate cuvintele şi îi era deja ruşine să pună întrebări întruna. Aşa că tăcu şi adormi de îndată.

Adormi şi începu să viseze...

Dintr-odată, se făcea că Miruna era într-o pădure mare şi nespus de frumoasă. În jurul ei copacii îşi întindeau crengile doldora de frunze verzi, de parcă ar fi vrut s-o mângâie.
- Ce frumoasă e pădurea asta! gândi mititica şi o porni de îndată la plimbare prin ea.

La picioruşele ei, Miruna văzu o sumedenie de ghiocei şi de toporaşi. Toporaşii miroseau tare frumos! Apoi, când fetiţa îşi ridică privirea spre crengile copacilor, văzu păsărele. Acestea ciripeau vesele şi-şi construiau cuiburile.

Păsările erau de foarte multe feluri! Miruna recunoscu imediat vrăbiuţele, rândunelele şi ciocănitoarea. Pe vrăbiuţe le mai văzuse ea odată, când se plimbase prin parc cu sora ei cea mare, Irina. Ea îi explicase atunci că vrăbiuţele rămân la noi şi în timpul iernii. Vrăbiuţele erau mici şi aveau penele cenuşii. Nu erau prea arătoase, dar ciripeau mult şi erau tare vesele. Rândunelele, în schimb, erau mult mai frumoase. Aveau penele colorate-n alb şi negru.
- Parcă ar fi îmbrăcate în frac! spuse cu voce tare Miruna şi se bucură că reuşise să le recunoască soiul.

Ea aflase, tot de la Irina, că rândunelele nu rămân la noi în ţară în timpul iernii. Pleacă toamna în ţările calde şi se întorc înapoi de-abia în primăvara următoare.
"Dacă rândunelele sunt aici, înseamnă că în pădurea asta e primăvară sau vară!" îşi spuse fetiţa în sinea ei. Nu era ea foarte sigură cu ce anotimp avea de-a face, dar nu se dădu bătută, ci porni mai departe prin pădure.

Ciocănitoarea o conduse până într-un luminiş. Aici Miruna rămase cu gura căscată. Nu pentru că ar fi fost ea o căscată, ci pur şi simplu, fiindcă în faţa ei se afla o... zână.
- Eu sunt Primăvara! îi spuse zâna.
- Eu sunt Miruna, îmi pare bine de cunoştinţă! zise micuţa. Pădurea asta e a ta?
- Pădurea e a mea şi a surorilor mele: Vara, Toamna şi Iarna! îi explică Primăvara, binevoitoare. Eu sunt cea mai mică dintre surori.
- Şi eu sunt cea mai mică! o informă Miruna. Mai am trei surori mai mari! Oara, de opt ani, Teodora, de zece şi Irina, de... mulţi ani. Ea e cea mai bătrână! adăugă, pe nerăsuflate, fetiţa.
- Ca să vezi ce potriveală! Tot aşa e şi cu noi, îi explică Primăvara. Eu sunt cea mai mică. Apoi vin, în ordine, Vara, Toamna şi Iarna.
- Mda, mormăi Miruna. Uşor de zis! Dar cum să vă deosebesc?
- E simplu! Gândeşte-te că eu aduc vremea frumoasă!
- Ştiu! zise Miruna. Primăvara e frumos afară şi ne putem juca în voie.
- Păsărelele mă iubesc mult şi ciripesc tot timpul atunci când sunt cu ele.
- Toate păsărelele? o întrebă Miruna, curioasă.
- Toate! Multe dintre ele vin de departe, numai ca să stea cu mine. De exemplu...
- Rândunelele! Ştiu, mi-a spus Irina, adăugă micuţa, plină de importanţă.
- Păi văd că ştii să mă recunoşti! îi răspunse Primăvara, amuzată.
- Da, dar rândunelele rămân şi vara la noi. Cum să-mi dau seama dacă afară eşti tu, şi nu sora ta, Vara?
- Foarte uşor! Te uiţi după flori. Mie îmi plac ghioceii şi toporaşii. Dacă-i vezi, poţi fi sigură că am venit eu. Ei nu înfloresc în niciun alt anotimp!

Apoi Primăvara dispăru, la fel de misterios şi de neaşteptat precum apăruse.

Pe Miruna însă n-o mai mira nimic. Fetiţa înţelesese foarte repede că se află într-o pădure de poveste. Aşa că îşi continuă liniştită recapitularea lucrurilor deja învăţate. "Soare, păsărele, ghiocei! Soare, ghiocei, păsărele!" Era aşa de concentrată, că nici nu observă când îşi făcu apariţia Vara.
- Bau! încercă aceasta s-o sperie, în joacă.

Dar Miruna se ţinu tare. Doar ea era o fetiţă curajoasă! Iar Vara era o zână neasemuit de frumoasă, nu o Babă-Cloanţă ori te miri ce altă dihanie.
- De ce a plecat Primăvara? se interesă micuţa.
- Se făcuse prea cald pentru ea! răspunse, trufaşă, Vara. Uite, dacă vrei, te poţi scălda în lacul de colo. Soarele încălzeşte cu mai multă forţă acum!

Miruna observă că se făcuse atât de cald încât începuse să transpire.
- Priveşte în jurul tău! o îndemnă Vara. Vezi ce flori frumoase am eu? Sunt mult mai colorate decât florile Primăverii! se lăudă Vara.

Miruna se uită cu atenţie în jurul ei şi văzu cum luminişul se umpluse de flori de toate formele şi culorile. Fetiţa observă macii, roşii ca focul, apoi văzu trandafirii şi gladiolele. Pe acestea le recunoscu de îndată, pentru că le ştia de la ei din grădină.

Era într-adevăr foarte frumos în luminiş!

Apoi Miruna mai văzu nişte flori care zburau...
- Ce fel de flori sunt acestea? o întrebă ea pe Vară.
- Nu sunt flori, sunt insecte! îi răspunse Vara. Se numesc fluturi. Ei apar numai Vara. Pentru că ei mă iubesc numai pe mine!
- Fluturi... murmură încântată Miruna.

Dar nu apucă să admire prea mult frumuseţile Verii, fiindcă aceasta se şi făcu nevăzută.

După plecarea celui de-al doilea anotimp se făcu niţel mai frig, iar din copaci începură să cadă primele frunze veştede.
- Ia nu te mai lăuda! Nu eşti chiar atât de grozavă! strigă după Vară, sora ei mai mare, Toamna.

Miruna observă atunci că şi Toamna arăta tot ca o zână. Dar nu ca una prea prietenoasă. Semăna puţin cu sora ei, Teodora.
- De ce ai alungat-o pe sora ta, Vara? o întrebă Miruna. Ce buclucaşe sunteţi voi, anotimpurile! Mereu vă certaţi aşa?
- Eu nu mă cert niciodată! tună Toamna. Atâta doar că nu le pot suferi pe mironosiţele astea de surori ale mele...

Atunci începu dintr-odată să plouă şi să bată vântul. Mirunei i se făcu tare frig şi se adăposti sub un copac.
- Tot timpul e aşa de frig atunci când apari tu? o întrebă Miruna pe Toamnă.
- Da! Mie nu-mi place căldura! Acum soarele nu mai încălzeşte atât de tare.
- Păcat, zise Miruna, dârdâind.
- Eu iubesc vântul şi ploaia! îi mărturisi Toamna. Datorită lor, frunzele copacilor se îngălbenesc şi cad. Iată ce covor minunat am aşternut la picioarele tale!
- E foarte frumos covorul tău de frunze, nimic de zis. Dar... văd că tu n-ai nici păsărele, nici fluturi...
- E adevărat, recunoscu Toamna. Dar şi eu am cu ce să mă laud, să ştii! Eu aduc fructele şi legumele coapte. Ţie nu-ţi plac merele, prunele ori strugurii? întrebă Toamna.
- Ba da! zise Miruna, făcând ochişorii mari. Ai tu aşa ceva?!
- Bineînţeles! Eu sunt cea mai bogată dintre anotimpuri! Păcat că nu ne aflăm într-o livadă ori într-o grădină. Acolo sunt eu cu adevărat cea mai frumoasă dintre surori! zise, cu mândrie, Toamna.

După care dispăru pe neaşteptate, la fel ca şi surorile ei. Şi nu trecu multă vreme de la plecarea Toamnei că-n pădure se făcu şi mai frig. Atât de frig încât, la un moment dat, începu să ningă.

În scurtă vreme, toţi copacii fură acoperiţi de un strat gros de zăpadă. Covorul multicolor de frunze al Toamnei dispăru ca prin farmec, lăsând loc unui alt covor, alb, neasemuit de frumos.

Miruna se simţi de parcă ar fi intrat într-o poveste. Un singur lucru o supăra: era foarte, foarte frig afară!

Nu trecu mult şi apăru Iarna. Aceasta avea o voce blândă, care semăna tare mult cu cea a surioarei ei, Irina.
- Vino lângă mine, Miruna, îi spuse Iarna micuţei. Aşa! Acum nu-ţi va mai fi atât de frig...

Fetiţa se apropie de ea şi-o întrebă cu sfială:
- Tu cine eşti?
- Eu sunt Iarna, cea mai vârstnică dintre cele patru surori.
- Eşti foarte frumoasă, îi şopti ca prin vis Miruna, dar e tare, tare frig aici! Pădurea arată grozav acum, nu zic nu, aşa albă, desprinsă parcă dintr-o poveste, dar e prea frig. Mult prea frig, oftă micuţa, frecându-şi mânuţele.
- Îmi pare rău că nu eşti mai gros îmbrăcată, răspunse Iarna. Dacă aveai un paltonaş, te puteai duce şi tu să te joci cu copiii.
- Să mă joc? strigă Miruna.
- Da! Acolo, pe derdeluş! zise Iarna. Copiii se dau cu săniile şi construiesc oameni de zăpadă. Cei mici se bucură mereu de venirea mea, pentru că ei iubesc zăpada.
- Da' şi mie îmi place zăpada! adăugă repede Miruna, scuzându-se parcă.
- Foarte bine! Asta înseamnă că la viitoarea noastră întâlnire te vei îmbrăca aşa cum se cuvine. Să ţii minte că atunci când ninge, am venit eu! adăugă Iarna. Apoi Iarna dispăru şi ea.

"Eu sunt bucuria copiilor! Ţine minte asta, Miruna!" se mai auzi, ca prin vis, glasul Iernii.
- Stai! Nu pleca, te rog! strigă fetiţa. Vreau să mă joc şi eu cu copiii! Nu mi-e chiar atât de frig...

Dar degeaba striga Miruna! Iarna plecase, iar pădurea de poveste dispăruse odată cu ea...

Miruna se trezise. Era din nou în odaia lor, dar acum era întuneric, iar celelalte surori dormeau cuminţi, fiecare-n pătuţul ei. Numai Irina venise lângă ea. Părea că încearcă s-o învelească.
- Te-ai trezit pentru că-ţi era frig, îi explică Irina. Ai adormit în timp ce citeam şi de-abia am reuşit să te îmbrac în pijama, îi mai spuse după aceea, zâmbind.
- N-am adormit! îi răspunse, serioasă, Miruna. Am vorbit cu anotimpurile! Ştii, sunt foarte frumoase... Ca nişte zâne! Primăvara semăna puţin cu mine şi avea ghiocei, toporaşi şi păsărele. Vara era frumoasă, dar încrezută, aşa ca Oara noastră şi avea mult mai multe flori decât mine, adică decât Primăvara. Avea şi păsărele, şi fluturi... Ştiai că ei nu zboară decât Vara?
- Acum că mi-ai spus tu, voi încerca să nu uit! răspunse, zâmbind, Irina.
- După ce-a plecat Vara, am cunoscut-o şi pe sora lor, Toamna! continuă Miruna. Era urâcioasă ca Teodora, dar nici ea nu era urâtă. E adevărat că păsările zburau departe de ea, tocmai în ţările calde, dar avea multe fructe gustoase. Păcat că nu m-a dus într-o livadă. Poate şi mâncam câteva... Hmm, dar stai aşa, nici Iarna nu m-a lăsat să mă joc cu copiii! Eram îmbrăcată prea subţire...
- Nu-i nimic! Data viitoare când visezi trebuie să te îmbraci mai gros! chicoti Irina.
- Mda, mormăi Miruna şi începu din nou să caşte. Aşa mi-a spus şi ea... Hm... tare mai semăna cu tine Iarna, Irinuco. Ea iubea mult copiii, aşa cum mă iubeşti tu pe mine, mai adăugă fetiţa. Oare chiar am vorbit cu nişte zâne? Sau cu anotimpurile? Ori, poate, cu voi... surorile mele?