Maşinuţa neagră

- Mami, tu scrii poveşti pentru copii?
- Mi se mai întâmplă...
- Şi tati?
- Tati scrie poveşti pentru oameni mari, ai să le citeşti când mai creşti niţel....
- Vreau să le citesc pe ale tale, mami! Te roooog!...
- Ale mele sunt pentru copii ceva mai mari, mă scuz, încurcată.

Îl văd cum îşi strânge buzele, nemulţumit.
- De ce n-ai scris şi pentru cei mai mici? Pentru copiii de vârsta mea?
- Ultima carte pe care am scris-o, ţi-am dedicat-o ţie, pui! - încerc să mai îmblânzesc puţin vigilenţa adversarului, şi chiar reuşesc pentru o vreme.
- Asta înseamnă că sunt cunoscut, nu-i aşa? Mă ştie o lume-ntreagă!

Îi strălucesc ochii, îşi freacă mulţumit mânuţele. Oricât de haios mi-ar părea, n-am încotro şi-i spulber visele de glorie.
- Matei, nu asta contează...
- Ba da!
- Ba nu!
- Ba da!
- Ba nu!
- Ba nu!
- Ba da!
- Buuun, deci suntem de acord! mă declar mulţumită. (Ţin să subliniez că eu câştig invariabil la acest joc, spre nemulţumirea adversarului, fie el junior sau senior. Na, sâc!)
- Nu asta contează, Matei, reiau leitmotivul serii. Important e doar să faci ce-ţi place. Nu trebuie să laşi să treacă nicio zi din viaţă, fără să nu faci ce-ţi place. Asta e tot ce contează cu adevărat.
- Eu vreau să mă cunoască toată lumea! Toată lumea! Şi să mă placă! De ce nu mă bagi şi pe mine într-o poveste de-a ta? De exemplu, în cea cu maşinuţa neagră...

Îl privesc uimită - nu numai că n-am scris aşa ceva, dar nici măcar nu m-am gândit la vreo poveste cu un asemenea titlu.
- Aş putea fi eu băieţelul care o îmblânzeşte...
- Pe cine? reuşesc să întreb.
- Iar poveştii ai putea să-i spui "Matei şi maşinuţa lui neagră".
- Da, aş putea, dar despre ce era vorba în povestea asta, că nu-mi mai amintesc exact ce am scris? arunc aşa, în treacăt.
- Despre o maşinuţă neagră, evident... o maşinuţă care era foarte, foarte rea: stropea copiii pe stradă, claxona degeaba, alerga pisicuţele care vroiau să traverseze, ştii tu, se purta urât cu toată lumea.
- Şi ce s-a întâmplat cu ea?
- Păi, s-a întâlnit cu Matei, adică cu mine, ţine să precizeze, şi am convins-o că nu e frumos ce face. Şi i-am spus că ştiu de ce face ce face şi am rugat-o să nu mai facă, iar ea m-a ascultat.
- Stai aşa, că m-ai pierdut... De ce făcea ce ştiai tu că face şi ai rugat-o să nu mai facă?... În fine, de ce se purta aşa de urât?
- Pentru că n-o iubea nimeni! Normal! Dar eu i-am spus să nu mai fie supărată, pentru că eu o iubesc. Şi pentru asta am s-o vopsesc în toate culorile curcubeului. Ceea ce am şi făcut, iar ea n-a mai fost rea şi n-a mai necăjit pe nimeni. Sfârşit!

La încheierea acestui minunat "basm terapeutic", cad într-o admiraţie totală faţă de concurenţa care pare să se nască în sânul familiei. Decid să notez rapid povestea, să n-o uit. Apoi e musai s-o public aici. Nu ştiu dacă Matei va deveni astfel celebru, dar...

Notă: Sînziana Popescu este creatoarea Tărâmului lui Andilandi, un mini-portal pentru părinţi şi copii.