Raza de soare. Niki şi George. Vena cavă.

Era fix ziua în care s-a văzut din nou soarele, pentru prima dată după trei săptămîni. Blocurile din cartierele periferice ale Bucureştiului se înălţau unul după altul sub cerul albastru, în valuri de lumină, asemeni unor măsele găunoase examinate de lanterna dentistului.

La etajul şase al primului bloc-turn de pe strada Crinul de pădure, bucătăria garsonierei cu numărul 74 dormita în şuieratul unui ceainic. Din baie se auzea duşul care clătea furios un cap şamponat. Liniştea nopţii se disipa lent, sub ochiul analitic al unei raze de soare ce scana obiectele din jur. Cuptorul cu microunde, cafetiera Moulinex, aragazul şi mănuşa ignifugă atîrnată strategic lîngă el, aplica verde şi cutiile pline cu scorţişoară, piper, coriandru, ghimbir şi busuioc, enibahar şi ceaiuri indiene, dulapul plin cu vase albe, negre, galbene şi roşii - toate s-au perindat pe sub privirea inchizitivă a razei rătăcite, care trecuse cu greu prin geamul pătrat, dublu, al cămăruţei, nespălat de trei luni şi mai bine.

După ce - ghidată de mişcările plopilor din faţa blocului, controlate la rîndul lor de curenţii de aer - a inspectat gresia bej, chiuveta de inox care abia se mai ţinea într-un şurub singur şi nefericit, mopul stors de vlagă şi coşul de gunoi pe care cineva lipise un sticker cu Durex - No baby on board, raza îşi opri focusul asupra unei cutii mari, dreptunghiulare, de metal. Capacul zăcea apatic, aruncat pe un taburet şchiop.

Înăuntrul cutiei - doi biscuiţi. Dormeau încă, îmbrăţişaţi, ca buni prieteni ce erau. Raza se plimbă pe marginea recipientului de metal şi se reflectă în el, privind somnul liniştit al ocupanţilor. Cei doi se numeau Niki şi George. Proveneau din aceeaşi familie de făinoase, erau născuţi în Danemarca şi fuseseră transportaţi de proprietarul garsonierei direct din Carrefour Orhideea, cu ocazia unei expediţii de anvergură întreprinse în urmă cu o lună în respectivul centru comercial. Doar ei doi mai erau în viaţă - ceilalţi membri ai familiei dispăruseră în stomacul avid al celui care-i cumpărase.

În fiecare dimineaţă se păstra cîte un moment de reculegere în cutia de metal, căci în fiecare dimineaţă era mîncat cîte un biscuit. Deşi se împăcaseră cu trista lor soartă, Niki şi George au hotărît să moară deodată. Deviza lor era stick together şi de cînd au luat hotărîrea să fie împreună şi la bine şi la rău, au rămas lipiţi unul de celălalt. Nici unul din ocupanţii cutiei nu i-a mai putut despărţi. De altfel, nu-şi dorea nimeni să-i despartă: toţi ceilalţi biscuiţi îşi petreceau zilele într-un tremurat continuu, cu gîndul numai la stomacul lacom care avea să-i înghită, poate mîine, poate poimîine, poate joi.

Niki şi George au plîns cel mai mult dispariţia lui Kiki, prietenul lor mai mic, în formă de covrig. De cîte ori vedeau mîna pe care ticăia un Swatch argintiu apropiindu-se de cutia în care locuiau şi răscolind-o, cei doi prieteni se urcau pe Kiki şi-l protejau de sinistrul traseu al cărui final era oribila, devastatoarea digestie. Pînă într-o zi, cînd n-au mai reuşit să-l apere. Prietenul lor i-a părăsit vărsînd lacrimi de crocodil şi fluturînd o batistă roşie, în timp ce mîna fatală îl ghida spre cei doi incisivi care aveau să-l mărunţească pentru a-l face mai uşor de digerat.

Raza de soare se dezechilibră şi căzu în cutie, împinsă de mişcarea plopilor din faţa geamului. Ateriză pe faţa lui George, care căscă şi-i dădu un ghiont lui Niki: "Trezeşte-te! Am rămas doar noi. Azi e ultima zi. Hai să bem o cafea, bestia e încă sub duş. Mai avem cam cincisprezece minute şi-apoi murim." Niki se şterse la ochi şi se hotărî să uite tot. Absolut tot: morţile zilnice la care era silit să asiste, atrocităţile pe care mîna cu Swatch le intermedia, angoasa legată de sucul gastric şi de bilă, de incisivi, canini, molari şi premolari, faptul că şi el şi George mai au poate doar un sfert de oră de trăit. Cei doi biscuiţi siamezi îşi băură aşadar cafeaua, ca în fiecare dimineaţă. Astăzi discutau despre invazia gîndacilor, care avusese loc cu două nopţi în urmă. Vai, ce spaimă îi cuprinsese pe toţi biscuiţii! Gîndaci mari şi scîrboşi, maro-roşcat, cu antene curioase şi cu trupuri împlătoşate se repeziseră asupra cutiei, al cărei capac era, atunci, ca şi acum, aruncat pe un scaun. După o luptă acerbă, biscuiţii au reuşit să-i învingă pe teribilii atacatori. Desigur, proprietarul bucătăriei a crezut că insecticidul pe care-l cumpărase i-a rezolvat pe gîndaci şi a continuat să mănînce, nerecunoscător, din cutie.

Raza de soare a început să tremure de rîs în momentul cînd Niki şi George au început s-o bîrfească pe Adela, portocala. "E grasă şi antipatică" - zice Niki. "În plus, are mustaţă. Măcar atîta consolare am şi eu: dacă voi fi mîncat, n-am să-i mai văd mutra asta roşie de nervi în fiecare zi." George zice: "Eşti rău. Cin' te pune să te uiţi la ea?" Niki: "Eh."

Duşul se opreşte. Niki şi George încremenesc cu cafeaua în gît. Lacrimi amare izvorăsc din ochii lor cu aromă de vanilie. Inspiră adînc amîndoi, în timp ce pleoscăitul papucilor de plastic pe gresia din bucătărie le vesteşte apropierea bestiei. Se îmbrăţişează şi mai strîns, fumează ultimele ţigări, se gîndesc la toate momentele frumoase petrecute împreună... Bestia ia ceainicul de pe foc. Îşi face un ceai verde, oriental. Se aude cum toarnă apa fierbinte peste pliculeţul Lipton. Niki, George şi raza de soare aşteaptă cu sufletul la gură. Poate se-ntîmplă ceva. Poate sună telefonul. Sau vreo vecină disperată că i s-a spart ţeava de la chiuvetă o să bată la uşă ţipînd cu părul măciucă "Ajutoooor!". Sau... poate... se împiedică bestia şi-şi rupe un picior.

Într-adevăr, ca-n poveşti, şi în situaţia disperată a celor doi intervine un eveniment neaşteptat: mîna cu Swatch se opreşte, miraculos, deasupra cutiei în care tremură Niki şi George. Degetele se crispează. Apoi mîna cade moale direct în recipientul metalic, strivind cei doi biscuiţi. Corpul din garsoniera 74 de pe strada Crinul de pădure s-a prăbuşit pe linoleum, trăgînd după sine şi cutia cu rămăşiţele pămînteşti ale lui Niki şi George.

Sirena ambulanţei s-a auzit doar după trei zile. Devoratorul de biscuiţi n-a mai putut fi recuperat, vena cavă superioară îi era ferfeniţă în momentul infarctului, doctorii îi spuseseră acum doi ani să ţină regim, dar bestia insista să mănînce biscuiţi deşi ştia că nu are voie să consume nimic pe bază de lapte, făină şi grăsimi.

Niki şi George au ajuns în stomacul unui cîine vagabond.

Raza de soare a plîns o vreme, după care, ajutată de mişcările plopilor din faţa blocului, ghidate şi ele de curenţii de aer, a evitat să mai inspecteze vreodată bucătăria apartamentului 74. A doua zi s-a repezit la numărul 75, unde o fetiţă cu părul blond împletit în codiţe desena, înconjurată de creioane colorate şi coli albe de hîrtie, doi biscuiţi într-o cutie de metal.