Pe umerii lui Marx

Citiţi o cronică a acestei cărţi.



Adrian Cioroianu (n. 1967, Craiova) este conferenţiar la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti, Catedra de Istoria Românilor. Doctor în Istorie, cu lucrarea Le mythe, les représentations et le culte du Dirigeant dans la Roumanie communiste susţinută în septembrie 2002 la Universitatea Laval din Québec, Canada. Absolvent al Facultăţii de Istorie din Universitatea Bucureşti (1993), specializat în Istoria Contemporană a României. Ca asistent universitar, a colaborat mai ales cu profesorii Lucian Boia şi Dinu C. Giurescu. În 1994-1995 a urmat cursuri de DEA (Diplôme d'Études Approfondies) în cadrul École Doctorale en Sciences Sociales - Europe Centrale et Orientale din Bucureşti; între 1995 şi 2002, stagii doctorale la Universitatea Laval din Québec. Bursier al Colegiului Noua Europă din Bucureşti (2000-2001) cu proiectul Artă, politică şi propagandă. Arta plastică românească a anilor '80. Din 1998, redactor al revistelor Dilema (ulterior Dilema veche) şi Sfera politicii din Bucureşti. Între 2000 şi 2004, realizator sau moderator al unor emisiuni de televiziune: Totul la vedere (TVR 1), Ora de istorie (Realitatea TV), Chiasma (Pax TV). În corpul de editorialişti al ziarelor Ziua (2001-2003), Cuget liber de Constanţa (2002-2004), Adevărul de Arad (2003-2004), Gazeta sporturilor (din august 2003 pînă în prezent). Din august 2002, consilier politic al preşedintelui PNL, Theodor Stolojan. Din noiembrie 2004, senator PNL de Timiş şi vice-preşedinte al Comisiei de Cultură a Senatului României. Din septembrie 2005, observator pe lângă Parlamentul European.

De acelaşi autor: Ce Ceauşescu qui hante les Roumains. Le mythe, les représentations et le culte du Dirigeant dans la Roumanie communiste, Ed. Curtea Veche & L'Agence universitaire de la francophonie, Bucureşti, 2004 (ed. a 2-a 2005), Focul ascuns în piatră. Despre istorie, memorie şi alte vanităţi contemporane, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, Scrum de secol. O sută una de poveşti suprapuse, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2001.

Coautor (alături de Stelian Brezeanu, Mihai Retegan, Mihai Rădulescu, Florin Müller) al manualului Istoria României pentru clasa a XII-a, Ed. RAO, Bucureşti, 1999-2000 şi (alături de Lucian Boia şi Tom Sandquist) al volumului bilingv Archive of Pain / Arhiva durerii, Ed. Pionier Press, Stockholm, 2000.






5.1. Prolog: schimb de replici româno-sovietice

Vineri 9 martie 1945, Asociaţia Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS), asociaţie prezidată cu un entuziasm de-a dreptul juvenil de către septuagenarul Constantin I. Parhon, oferea o recepţie în onoarea lui Andrei Ianuarievici Vîşinski, vicecomisarul sovietic pentru Afaceri Externe, aflat la capătul celei mai fructuoase dintre vizitele sale de până atunci în România: cea soldată cu impunerea guvernului Groza [138].

Preparativele pentru recepţie se făcuseră oarecum în grabă, pentru că, asemeni oaspetelui, şi gazdele fuseseră foarte ocupate în ultimele, atât de încinse, zile. Lista invitaţilor nu ridicase probleme. Pe de o parte, nu era pentru prima dată când arlusiştii se întâlneau cu Vîşinski şi nici prima recepţie oferită în onoarea lui. Pe de alta, la patru luni de la înfiinţarea sa (în noiembrie 1944), ARLUS avea deja o listă ultraselectă de membri, simpatizanţi şi "clienţi" pe care se putea conta oricând, cu atât mai mult pentru ocazii atât de speciale precum aceasta.

Erau invitaţi, aşadar, membrii guvernului, în frunte cu Petru Groza, Gheorghe Tătărescu, Lucreţiu Pătrăşcanu şi Gheorghiu-Dej, membri ai Partidului Comunist - inclusiv dominatoarea Ana Pauker -, membri ai legaţiei sovietice la Bucureşti şi ofiţeri din trupele Armatei Roşii aflaţi în capitală, conducători ai cultelor, ziarişti de frunte şi, mai ales, un număr impresionant de intelectuali din elita cultural-ştiinţifică a ţării: George Enescu, Mihail Sadoveanu, Traian Săvulescu, Simion Stoilov, Andrei Oţetea ş.a. Locul recepţiei era Palatul Catargi de pe Calea Victoriei nr. 115, în picioare şi astăzi, unul dintre sediile preferate ale ARLUS şi una dintre clădirile bucureştene ai cărei pereţi, dacă ar avea şi darul glăsuirii pe lângă istoria pe care au trăit-o, ar face obiectul unui pelerinaj întrerupt doar de sfârşitul lumii.

Pregătirea în sine a evenimentului nu a fost foarte dificilă, mai ales că, dând dovadă de o amabilitate care nu mai era de mult un secret pentru arlusişti, S.A. Dangulov, primul secretar al legaţiei sovietice, trimisese la Palatul Catargi câteva lăzi cu sticle de votcă şi altele, mai mici, cu icre negre. Pe de altă parte, mai mulţi dintre invitaţii români (printre care, mai insistent, se pare, rabinul Şafran) l-au anunţat pe principalul organizator al recepţiei - adică pe biologul Simion Oeriu, secretar general al ARLUS - că ar prefera, totuşi, măcar să ciocnească simbolic un pahar de şampanie, nefiind deloc mari amatori de votcă. Totul s-a aranjat în cele din urmă foarte bine, pentru că un altul dintre invitaţi, Max Auschnitt, merituosul om de afaceri român, fost finanţator al partidului lui Iuliu Maniu dar şi al Partidului Comunist (din primele luni ale lui 1944) şi, totodată, membru de ultimă oră al echipei prietenilor URSS, avusese şi el frumoasa idee de a trimite Asociaţiei, pentru aceeaşi ocazie, o duzină de sticle de şampanie; începute, deci, sub aceste fericite auspicii şi cu ajutorul atâtor samariteni, nimeni nu s-ar fi gândit că aceste pregătiri pripite vor fi cât pe-aci să genereze un cvasiscandal diplomatic.

Totul a început ca la carte: Vîşinski a venit însoţit de A.P. Pavlov, principalul consilier politic al Comisiei Aliate de Control de la Bucureşti, şi oaspeţii au fost primiţi cu căldură, cu multe aplauze şi chiar cu emoţie - dacă ar fi să dăm crezare relatărilor cronicarilor de presă prezenţi, care vor scrie că C.I. Parhon avea lacrimi în ochi! La doar trei zile de la 6 martie, o bună parte din cei de faţă, români şi sovietici, aveau, într-adevăr, ce sărbători; nu pur şi simplu din amabilitate Petru Groza declara, şi el cu emoţia de rigoare, "Trăiesc cea mai frumoasă clipă din viaţa mea!". Aplauzele au răsunat şi mai puternic atunci când A.I. Vîşinski, sub flash-urile fotografilor, a declarat că "cel mult peste două zile sper să duc Regelui vestea că Ardealul de Nord a fost definitiv încredinţat României şi că-i al României de-a pururi". E posibil ca ideea unui şantaj - aşa cum am spus mai sus - va fi încolţit în mintea unora dintre cei prezenţi la această recepţie din 9 martie 1945; numai că, încet dar temeinic, votca şi şampania au destins atmosfera. Totuşi, parcă mai mult şampania, preferată de majoritatea celor prezenţi, în timp ce Vîşinski şi câţiva dintre oaspeţii sovietici au rămas fideli sticlelor de votcă ce se goleau mai greu. La un moment dat, cu discreţia unei gazde cu maniere, Simion Oeriu chiar a fost nevoit să trimită pe unul dintre şoferi până la cofetăria "Nestor" (aflată în apropiere, pe Calea Victoriei) pentru alte câteva sticle de şampanie.

Nimic nu părea a tulbura cordialitatea recepţiei până spre final când, pregătit pentru a-şi lua "la revedere", Vîşinski îi spune, zâmbind a reproş, profesorului Parhon: "Observ iarăşi că prietenilor noştri români nu prea le place votca; icrele negre de la noi le preferaţi cu şampania de acasă sau franţuzească!". Au urmat câteva clipe de tăcere; atât de bine încălzită timp de două ceasuri, atmosfera s-a răcit într-o clipă. Luaţi prin surprindere şi neştiind drept ce şi cum să interpreteze cuvintele vicecomisarului, gazdele schimbau priviri năuce. Cel mai stăpân pe sine s-a dovedit a fi, în cele din urmă, proaspătul premier Petru Groza: "Nu ne înţelegeţi greşit, domnule comisar - a spus el într-o germană perfectă, amintind de tinereţea lui studioasă petrecută în oraşul Leipzig. Votca o vom păstra tocmai în speranţa că o vom bea tot împreună!". Un murmur de aprobare străbătu sala. Satisfăcut de răspuns, Vîşinski i-a salutat pe cei de faţă, apoi a fost condus în aplauze către maşina ce aştepta la scară.

Recepţia luase sfârşit cu bine.

Studiul de caz ce urmează este în egală măsură o încercare de istorie a naşterii ARLUS, celebra, în anii '50, asociaţie de prietenie cu Sovietele şi unul dintre cele mai puternice instrumente de sovietizare a culturii şi spiritualităţii româneşti, cât şi - aproape indiferent de voinţa noastră - o poveste cu intelectuali, cu oameni supuşi greşelii, manipulării şi convertirii. Chiar dacă ea există, aceste pagini nu vor face tabloul laşităţii, după cum nici lamentaţii pe tema "omului sub vremi". O mare parte dintre eroii evenimentelor ce urmează, spuneam, sunt intelectuali; pe mulţi dintre ei, prezenţa pe lista membrilor ARLUS nu-i va scăpa de experienţa puşcăriei şi de un întreg cortegiu de umilinţe; pentru alţii, ea va echivala cu primul pas pe drumul spre Putere. Iar dacă va reieşi că nu intelectualii deţin monopolul curajului sau al principialităţii, aceasta este o morală pe care Istoria o cunoaşte de mult.

ARLUS îşi are punctul de plecare în primul an al comunizării ţării - o ţară ce avea încă Regele său şi Constituţia sa.


5.2. Un proiect intelectual partizan

Şi în politică, firma contează. O interpretare aflată la mare preţ mai târziu va spune că Asociaţia Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS) a fost rodul unei iniţiative intelectuale. Cum se întâmplă de obicei, acest detaliu era menit a-i spori prestigiul şi a-i acorda o neîndoielnică legitimare - pentru că, cel puţin teoretic, o iniţiativă a intelectualilor nu poate fi decât nobilă şi demnă de urmat. Într-o plăcută seară de toamnă, vineri 20 octombrie 1944, un grup de intelectuali îşi dădeau întâlnire în casa medicului şi profesorului universitar Constantin I. Parhon; cuprinşi de frenezia noilor realităţi şi de dorinţa, altfel normală intelectualiceşte, de a evita orice izolare faţă de noile vremuri, cei strânşi laolaltă în casa distinsei gazde discută şi hotărăsc înfiinţarea unei asociaţii de prietenie cu Uniunea Sovietică. Peste doar doi ani, ani plini de evenimente, această dată fastă va intra, prin politică, în istorie: în amintirea acestei întâlniri, pe 20 octombrie 1946 se va serba, cu fast şi zel, una dintre sărbătorile rituale ale arlusismului: prima ediţie a Zilei Prieteniei Româno-Sovietice.

5.2.1. Scurtă istorie a ideii
Un anume precedent istoric face ca această hotărâre din 20 octombrie 1944 să nu fi fost întru totul un pionierat; o asemenea asociaţie mai existase în România, dar în cu totul alte condiţii ce se dovediseră a fi, în final, deloc propice cauzei. Adevărul este că, privită în afara contextului şi a implicaţiilor politice pe care, aproape obligatoriu, trebuia să le aibă, o organizaţie care să mijlocească schimbul de informaţii între România şi URSS era realmente necesară.

Poate părea de neînţeles pentru două state aflate în imediată vecinătate, dar, după revoluţia bolşevică, un blocaj informaţional se instituie de-o parte şi de alta a unei graniţe niciodată recunoscute bilateral. Absenţa aproape totală, la nivelul opiniei publice, a informaţiilor brute, neprelucrate oficial, despre Uniunea Sovietică devine o regulă ce va facilita ulterior, după 1944, travaliul creatorilor "noii imagini", imagine cosmetizată şi aseptizată. Evident că nu numai statul român prelucra, în interesul său, informaţiile venite dinspre Răsărit (prelucrare ce de multe ori nu deforma realitatea, dar aceasta este, cum se spune, altă poveste); statul sovietic nu rămânea cu nimic dator: în optica sa România nu era decât o ţară a muncitorilor şi ţăranilor exploataţi despotic de o clasă exploatatoare/conducătoare ilegitimă şi inumană. În lipsa fluxului firesc al informaţiilor libere, discursul propagandistic al serviciilor specializate din cele două părţi era singurul în măsură să umple acest vid.

După Marele Război, de foarte devreme, între România şi Soviete începuse un proto-război rece. Motivele nu lipseau: după lovitura de stat bolşevică din 7 noiembrie 1917, noua Rusie Sovietică rupea relaţiile diplomatice cu România prin hotărârea unilaterală a Consiliului Comisarilor Poporului din Petrograd din 26 ianuarie 1918. Două probleme vor constitui fondul discuţiilor în contradictoriu ce vor urma: problema tezaurului românesc, sechestrat de sovietici pentru a nu cădea în mâinile "oligarhiei române" şi pentru a fi remis doar "poporului român", şi problema provinciei Basarabia. În paralel, Lenin este, în mod evident, principalul susţinător al Republicii Sfaturilor (scurta dar zbuciumata experienţă comunistă a Ungariei din 1919), republică a cărei armată atacă aproape imediat graniţa vestică a statului român. Partidul bolşevic sovietic tutelează de la bun început anemicul partid comunist român apărut în 1921, şi tot el manevrează din umbră diversiunile anului 1924: tulburările din 16-17 septembrie de la Tatar-Bunar [139] şi constituirea, în octombrie, lângă graniţa Nistrului, a unei aşa numite Republici Sovietice Moldoveneşti.

Dar utopia din Ţara Sovietelor avea şi în România partizanii săi. Unul dintre aceştia, printre cei mai constanţi, era Petre Constantinescu-Iaşi, la începutul anilor '30 profesor universitar la Chişinău. Într-un capitol următor (vezi cap. 8.4.1.), ofer o prezentare a personajului în discuţie; ceea ce contează deocamdată e faptul că din 1926 Constantinescu-Iaşi era profesor titular la catedra de istorie a artelor a Facultăţii de Teologie din Chişinău - şi, deja de câţiva ani, simpatizant şi ulterior membru al Partidului Comunist. Implicarea sa în proiecte sindicalisto-politice ale stângii europene privind învăţământul, lupta pentru pace etc. îi crease o anumită autoritate şi notorietate în cercurile stângii româneşti - lucru cu atât mai notabil cu cât Constantinescu-Iaşi nu avea decât o foarte sumară pregătire marxistă. El era, cu siguranţă, un leninist prin convingere; textele sale politice publicate ulterior în volume ne arată că marxismul său este cu totul rudimentar şi nesistematizat [140].

Admirator, aşadar, declarat şi recunoscut al Uniunii Sovietice, Constantinescu-Iaşi are în 1932 ideea constituirii unei asociaţii numite de el Amicii URSS, aparent după modelul unor asociaţii asemănătoare existente în mai multe ţări occidentale. Ceea ce va şi face, astfel încât în locuinţa sa, seara, încep să se adune, mânaţi de aceleaşi pasiuni şi convingeri, diverşi intelectuali basarabeni filosovietici. Singurul dezavantaj, dar major, impus de realităţile politice ale timpului, era faptul că aceste întâlniri erau întru totul clandestine. În ciuda ilegalităţii iniţiativei sale, Constantinescu-Iaşi conta, în mod cert, pe o tacită clemenţă pe care statul român o manifesta, îndeosebi în Basarabia, faţă de manifestările sovietofile mărunte ale unei părţi a populaţiei; şi, mai ales, Constantinescu-Iaşi conta şi pe o relativă imunitate pe care o resimţea ca profesor în faţa unui regim care, dincolo de toate defectele sale, manifesta respect faţă de această categorie socială.

În ultimă instanţă, alibiul principal al unor astfel de întreprinderi era trimiterea la ceea ce se întâmpla în Occident, mai ales în Franţa, un model de la care experimentul românesc se autorevendica - motiv din care revin la modelul arhetipal al asociaţiilor de prietenie cu Uniunea Sovietică, prilej pentru a spune că însăşi această modă a comuniştilor europeni (francezi, în special) îşi are origini cum nu se poate mai intelectuale. În 1927, pentru marcarea celei de-a zecea aniversări a Revoluţiei din Octombrie, o impozantă delegaţie franceză - între 150 şi 180 de persoane - participă la eveniment printr-o vizită în URSS. Pe 12 noiembrie, în timpul ceremoniei de închidere, scriitorul Henri Barbusse [141] şi nu mai puţin exaltata militantă comunistă Clara Zetkin [142] propun crearea pe continent a unor societăţi de prietenie cu tânărul stat sovietic, "considerând că este de datoria noastră - spunea Barbusse - să exploatăm, în interesul solidarităţii sociale şi umane, observaţiile pe care le-am putut face prin cunoaşterea regimului sovietic". Ceea ce se va şi întâmpla: întorşi din Ţara Sovietelor, participanţii la aniversarea deceniului revoluţionar vor pune în practică o adevărată reţea de secţiuni Amis de l'URSS (AUS), spre satisfacţia prosperului Partid Comunist Francez, întregindu-i acestuia puterea logistică dată de structurile sindicale şi de celulele politice proprii. Preşedinte de onoare: Henri Barbusse; vicepreşedinte onorific: arhitectul François Jourdain. Membri: 25 000 până la sfârşitul anului 1928. Asociaţia va fiinţa până în 1939 [143].

Acesta era modelul, să spunem, european; revenim în România pentru a spune că arhivele de la Moscova ale Cominternului ne vor confirma, probabil, că distinsul profesor de la catedra de istoria artelor a Facultăţii de Teologie din Chişinău, Petre Constantinescu-Iaşi adică, se afla nu numai în atenţia Siguranţei române, dar şi a diverselor servicii sovietice cu care, de altfel, profesorul se afla în contact. Era, în fapt, din considerente lesne de înţeles, un contact indirect, mediat de organizaţia internaţională cu sediul la Berlin Amicii Uniunii Sovietice (AUS), asociaţie - aflată, evident, sub umbra tutelară a Cominternului moscovit - ce reunea, la scară mondială, asociaţiile de prietenie cu Sovietele apărute în toate ţările occidentale. Biroul de la Berlin era condus de un oarecare Walter Stokker, acesta fiind principalul contact din exterior al lui Constantinescu-Iaşi şi cel care trimitea asociaţiei conspirative din România buletinul şi diversele publicaţii tipărite de AUS pe banii Moscovei. La Chişinău, profesorul Constantinescu-Iaşi multiplica aceste materiale la maşina de scris şi prelua sarcina de a le distribui în teritoriu, pentru atragerea de noi membri "amici" ai URSS.

Travaliul entuziast şi hors la loi al lui Petre Constantinescu-Iaşi a durat doi ani, pentru că în ianuarie 1934 Mica Înţelegere, din care România face parte, hotărăşte reluarea relaţiilor diplomatice cu URSS. Primul schimb de ambasadori între Bucureşti şi Moscova se face în decembrie 1934 iar relaţiile bilaterale vor ajunge treptat, pentru câţiva ani, la un grad de relativă normalitate. Această deschidere va prilejui şi ieşirea la lumina legalităţii a Amicilor URSS. Regretatul Marin Bucur a republicat, în urmă cu câţiva ani, apelul pe care asociaţia îl va lansa către ţară prin ziarul Ecoul din 5 august acel an, apel în care Amicii URSS îşi stabileau programul:

Căile pentru realizarea acestui deziderat, în viziunea Amicilor..., ar fi fost organizarea de excursii în URSS, conferinţe, concerte, expoziţii, competiţii sportive, editarea de reviste etc. 144]. Acest inofensiv apel cuprindea adeziunea a 46 de semnatari de diverse ocupaţii şi apartenenţe politice: profesori (Petre Constantinescu-Iaşi, Ion Hudiţă, Radu Cernătescu, Cicerone Theodorescu), scriitori şi publicişti (George Mihail Zamfirescu, Sergiu Dan, Zaharia Stancu, Radu Boureanu, Alexandru Sahia, Şerban Cioculescu, F. Brunea-Fox, Ştefan Roll, N. D. Cocea), avocaţi (Ştefan Călin, Radu Olteanu, C. Paraschivescu-Bălăceanu, Mihai Popilian, C. Vicol), regizori (Haig Acterian) şi artişti (Ion Iancovescu, Dida Solomon-Callimachi, D. Grigoriu) şi pictori (precum Marcel Iancu şi Mac Constantinescu, la adresa acestuia din urmă - strada Luterană nr. 25, Bucureşti -, primindu-se, în numele Amicilor, adeziunile şi corespondenţa) ş.a. Câteva cuvinte, în context, despre acest din urmă personaj, unul dintre cele mai interesante din universul artistic românesc al anilor '30: Mac Constantinescu (pe numele real Mihail Florin Constantinescu), în acel moment în vârstă de 34 de ani, urma să aibă în anii următori o serie de succese profesionale care îl vor îndepărta de pasiunea despre care vorbim aici. El va fi autorul (în 1935) basoreliefurilor de pe pavilioanele din laturile Facultăţii de Drept din Bucureşti: unul reprezintă (în stilul maiestuos al timpului, cu largi dezvoltări în Italia musoliniană) dezrobirea unui sclav roman, celălalt îl reprezintă pe împăratul Justinian arătând romanilor un cod de legi. Tot în 1935, în luna mai, cu ocazia primei ediţii a "Lunii Bucureştilor" (sărbătoare ce se bucurase de sprijinul necamuflat al lui Carol al II-lea) şi a sărbătorii din Parcul Carol, Mac Constantinescu făcuse la decoraţia la monumentul Fântâna cu zodiac a arhitectului Octav Doicescu, iar peste câţiva ani, la Expoziţia mondială de la New York din 1939, un afiş pe care în anul precedent îl făcuse pentru "Luna cărţii" de la Bucureşti avea să ia unul dintre premii. Mac Constantinescu va muri târziu, la sfârşitul anilor '70, cu totul dezamăgit de platitudinea comunismului ceauşist.

Revin la travaliul filosovietic al profesorului Constantinescu-Iaşi: pe 10 septembrie 1934, la Bucureşti, el convoacă prima consfătuire legală a asociaţiei, la care vor participa, pe lângă iniţiator, alţi treisprezece membri: publiciştii Scarlat Callimachi, Petre Pandrea, Eufem Mihăileanu şi Al. Ralea, avocaţii Ştefan Călin şi Theo Simionescu, trei muncitori, doi meseriaşi şi doi studenţi. Consfătuirea alege, în acordul tuturor, un comitet central al asociaţiei, alcătuit din opt membri: Constantinescu-Iaşi, profesorii universitari Constantin Motaş şi Radu Cernătescu, scriitorul G. M. Zamfirescu, arhitectul Octav Doicescu, regizorul Sandu Eliad şi avocaţii Şt. Călin, Th. Simionescu, C. Vicol şi Aur Zaharescu. Totodată, se fixează ca primă sarcină înaintarea actelor constitutive către Tribunalul Ilfov, în vederea recunoaşterii asociaţiei drept persoană juridică. Obiectivele explicite ale asociaţiei rămân aceleaşi, de noi cunoscute - invitaţii la contacte şi la cunoaştere: "Noi vrem să apropiem pe savanţii şi profesorii noştri de savanţii şi profesorii sovietici, care au făcut ascensiunea în stratosferă şi ascensiunile la Polul Nord. Pe inginerii noştri de inginerii sovietici, care au făcut Magnitogorskul, Dneprostroiul şi Turksibul." Urmează enumeraţi, în ordine, scriitorii şi artiştii, medicii, învăţătorii, ţăranii, muncitorii, femeile şi tineretul - cu toţii invitaţi la apropierea de miracolul sovietic [145].

În următoarea perioadă, Amicii URSS din România trec la stabilirea comitetelor regionale menite să prelungească activitatea asociaţiei în provincie. Într-o perioadă de timp relativ scurtă, se stabilesc comitetele pentru patru oraşe: Radu Cernătescu şi Constantin Motaş pentru Iaşi, avocaţii Alexandru Mâţă şi C. Popescu pentru Chişinău, Ilie Cristea şi V. Munteanu (profesor, respectiv ziarist) pentru Braşov şi, în fine, pentru Cluj trei asistenţi universitari din localitate - Mihai Beniuc, M. Novac şi Tudor Bugnariu [146].

Pentru data de 14 septembrie 1934 era programată apariţia primului număr al buletinului asociaţiei, ziarul Amicii URSS. Sumarul ediţiei inaugurale era pregătit, tipografia găsită, dar intervenţia guvernului liberal al lui Gh. Tătărescu (fostul "pacificator" de la Tatar-Bunar, din 1924) a zădărnicit speranţele Amicilor... de a avea un organ de presă. Iniţial, ziarul a primit interdicţie de apariţie în Bucureşti, drept care Comitetul asociaţiei recurge la un truc vechi şi antamează un nou contract, cu o tipografie din Piteşti. Braţul ministrului de interne Ion Inculeţ îi ajunge şi aici şi, în urma intervenţiei categorice a prefectului de Argeş, ziarul a încremenit în proiect.

În aceeaşi toamnă a anului 1934, câţiva dintre Amicii URSS - fără a menaja cu nimic suspiciunile de care se bucurau din partea Siguranţei - îşi propun ca primă activitate de după ieşirea la lumina legalităţii să fie una de răsunet: o vizită în ţara care le era model - călătoria în URSS fiind practic, cum spune Rachel Mazuy de la Institutul de Studii Politice parizian, ritul de iniţiere al oricărui "amic al URSS" de oriunde. O acţiune precum aceasta era condusă după un principiu la care Amicii aderau în unanimitate: cum spune cu mare entuziasm unul dintre ei, "... învăţămintele pe care le putem găsi în Rusia fac mai mult decât toate bibliotecile lumii..." [147]. O vizită cu un scop precis însă: participarea, în peisajul zidurilor Kremlinului, la sărbătorirea zilei de 7 noiembrie la Moscova. Cu toată relaxarea produsă de schimburile de personal diplomatic, ajungerea în URSS, pentru nişte personaje deja aflate în registrele Siguranţei române (cum erau majoritatea membrilor asociaţiei), nu era totuşi cel mai simplu lucru. Se impunea aşadar o oarecare strategie. Grupul de vizitatori se împarte deci în două delegaţii: o primă delegaţie, alcătuită din ziarişti şi condusă de Alexandru Sahia, urma să plece prin Polonia; o a doua, cuprinzând doi intelectuali - Constantinescu-Iaşi y compris - şi şapte muncitori, să treacă graniţa direct, peste Nistru. Aceste planuri vor rămâne însă numai în sfera intenţiilor; din cauza diferitelor piedici puse în cale de organele statului român, în cele din urmă, va ajunge în URSS, prin Polonia, numai Alexandru Sahia (este călătoria în urma căreia ziaristul va scrie volumul URSS azi, publicat în 1935).

În ciuda fondurilor pe care este de bănuit că Moscova le punea la dispoziţie pe diverse filiere rodate în activitatea cominternistă, Amicii URSS nu va putea depăşi nivelul modest al unei secte tolerate. Audienţa ei (în ciuda unor scrisori de adeziune primite în urma apelului lansat) este minimă. Sub diverse motive, Tribunalul Ilfov va amâna, la rându-i, înregistrarea asociaţiei; la Cluj, rectorul Universităţii pune în vedere celor trei asistenţi că apartenenţa lor la o astfel de grupare este inoportună. În paralel, Siguranţa statului îşi intensifică percheziţiile la sediul Amicilor, iar la 25 noiembrie Petre Constantinescu-Iaşi, a cărui implicare în activităţi tutelate de Moscova era deja de notorietate, este arestat, în scopul intimidării (procesul va începe în 1935 [148]). Aceste evenimente nu au produs nici un ecou important în societatea românească. În schimb, cazul va fi preluat de foarte atenta şi sensibila stângă franceză, mai precis de secţia franceză a AUS care, sub conducerea din epocă a lui Fernand Grenier (viitor ministru comunist într-un guvern de Gaulle de după 1944), organizează un miting de protest ce va fi prezidat - îşi va reaminti Constantinescu-Iaşi cu plăcere - de însuşi André Malraux, acelaşi André Malraux care va rămâne însă cu desăvârşire surd şi mut în timpul marilor procese de la Moscova din 1936-1938.

După cutuma tuturor organizaţiilor de sorginte comunistă, după desfiinţarea şi scoaterea în afara legii a Amicilor URSS se va încerca reînvierea asociaţiei sub un alt nume. În anii următori, a existat proiectul unei aparent inofensive Societăţi pentru relaţii culturale, la care şi-ar fi dat acordul de principiu, se pare, şi profesorii Chiriţescu şi Al. Rosetti, precum şi George Enescu, dar fără nici o materializare efectivă. În mai 1940, neobositul Constantinescu-Iaşi va încerca să medieze un contact între un delegat sovietic al Asociaţiei Generale pentru relaţiile culturale ale URSS cu Străinătatea şi unii intelectuali români (printre care se număra şi Mihai Ralea, ministrul Muncii în guvernul Tătărescu); dar deloc surprinzător, în contextul perioadei şi această tentativă va rămâne fără urmări.

Ceea ce nu înseamnă însă că, mai târziu (şi pentru o bună bucată de vreme), eşecul Amicilor URSS nu va deveni un alt martiriu pe lista lungă a multelor martirii revendicate de comunişti - şi asta prin intermediul a ceea ce va fi asociaţia pe care am lăsat-o, în stadiu de proiect, în casa lui C. I. Parhon, în seara de 20 octombrie 1944.


5.3. Noii fondatori

Materializarea iniţiativei reluate în casa profesorului Parhon se va produce pe 12 noiembrie 1944, în urma unei adunări generale constitutive ce are loc în localul Facultăţii de Ştiinţe din Universitatea Bucureşti. Alegerea Universităţii bucureştene ca decor al acestui eveniment, după cum se va vedea imediat, nu putea fi întâmplătoare, ţinând seama de încărcătura simbolică pe care Universitatea o avea într-o societate ce vedea în ea principalul focar al vieţii intelectuale româneşti [149]. Orice iniţiativă plecată de aici avea obligatoriu asupră-i pecetea nobilă a centrului spiritualităţii naţionale.

Cei care se întâlnesc într-o după-amiază de duminică pentru semnarea actului fondator din 12 noiembrie sunt în număr de douăzeci; îi voi aminti în ordine alfabetică: g-ral medic Bălănescu, Stroe Botez, Alexandru Caratali, Marieta Dragomirescu, profesorii Traian Gheorghiu, C. Ionescu-Mihăeşti, Gheorghe Nicolau, Ştefan Milcu, Constantin I. Parhon, Grigore T. Popa, Nicolae Profiri, Alexandru Rosetti, Emil Stihi, medicii Constantin Kana, Max Marbe, Simion Oeriu, coloneii Mihail Maltopol şi Egizio Massini, socialistul Constantin Titel Petrescu, avocatul Petre Viforeanu. Asociaţia constituită primeşte denumirea de Asociaţia Română pentru Strângerea Legăturilor cu URSS (ARLUS), iar scopul său declarat este cunoaşterea reciprocă şi promovarea legăturilor de prietenie dintre România şi patria sovietelor. Cei douăzeci de membri fondatori adoptă actul constitutiv, statutele şi programul asociaţiei - un întreg dosar ce va fi pus la dispoziţia avocatului Petre Viforeanu pentru ca, în numele celor prezenţi, acesta să-l înainteze Tribunalului Ilfov, secţia Notariat, în vederea dobândirii, de către asociaţie, a personalităţii juridice, în virtutea legii din 1924 privind persoanele juridice. Patrimoniul iniţial al asociaţiei se ridica la suma de 40 000 lei, sumă obţinută prin strângerea primei cotizaţii anuale (de 2000 lei) de la membrii fondatori. Termenul de autentificare de către Tribunalul Ilfov este fixat pe 14 noiembrie acelaşi an.

Grupul de iniţiativă prezentat mai sus nu se rezumă însă la aceste amănunte de ordin tehnic. Cu o eficienţă întru totul remarcabilă pentru o adunare de intelectuali (din care jumătate erau profesori universitari, deci cu atât mai remarcabil!), cei prezenţi aleg şi primul Comitet de Conducere, a cărui sarcină este să vegheze asupra bunei funcţionări a ARLUS în perioada cuprinsă între 12 noiembrie şi prima Adunare Generala Extraordinară ce trebuia convocată, conform uzanţelor, în termen de 15 zile de la obţinerea personalităţii juridice.

Deloc surprinzător, în virtutea celor spuse până acum, în funcţia de preşedinte al ARLUS este ales Constantin I. Parhon, părintele ideii care, iată, rodise. Asociaţia are şase vicepreşedinţi, toţi şase profesori universitari, personalităţi nu mai puţin remarcabile în societatea românească a vremii: profesorii Simion Stoilov, D. Danielopolu, Gheorghe Nicolau, Nicolae Profiri, Dumitru Bagdasar şi Dimitrie Gusti; mai sunt nominalizaţi cei doi secretari generali - profesorul P. P. Stănescu şi doctorul Simion Oeriu - şi trei secretari de şedinţă, toţi cu un numitor comun evident în profesia lor - doctorii în medicină N. Enăchescu, Eduard Mezincescu şi Ştefan Milcu. Casier şi bibliotecar vor fi profesorii Emil Stihi, respectiv Traian Săvulescu; comisia de cenzori este compusă din inginerul Tudor Ionescu şi profesorii Dimitrie Pompeiu şi A. Potop. În fine, ca membri ai asociaţiei, în afara celor deja numiţi mai sus, apar şi alţii care nu se numără printre fondatori, dar care probabil îşi dăduseră ulterior acordul în privinţa intrării în asociaţie: comunistul de profesie Constantin Agiu, profesorii Vlădescu Răcoasa, Petre Constantinescu-Iaşi şi Simion Sanielevici, ziaristul N. D. Cocea, artista Dina Cocea şi Elena Livezeanu.

Structura posturilor de conducere ne dezvăluie, încă din acest stadiu, intenţiile iniţiatorilor (şi inspiratorilor sovietici ai) ARLUS. Evident că cei şase vicepreşedinţi par o curiozitate pentru o asociaţie care are deocamdată de-abia puţin peste 20 de membri - dar acest amănunt nu face decât să ne dezvăluie, cu un pas mai devreme, intenţiile arlusiştilor de ramificare şi extindere la scară naţională, precum şi dorinţa lor de a face din ARLUS o organizaţie de masă.

La patru zile după acest eveniment, se desfăşoară prima manifestaţie din cele câteva mii care, în decursul următorilor ani, vor purta cu o mereu afişată mândrie emblema ARLUS. Personajul cel mai îndreptăţit să ofere detalii asupra nou lansatei mişcări cu ambiţii de cuprindere naţională, Constantin I. Parhon, ţine pe 16 noiembrie 1944, la sala Dalles din Bucureşti, conferinţa cu titlul dubitativ-retoric De ce prietenia cu URSS? Cu alte cuvinte, o modalitate de a comunica un nou secret al lui Polichinelle: în nou createle condiţii, prietenia cu marele stat vecin se pregătea să se transforme, din firească necesitate, în politică de stat.

Pe 25 noiembrie, o delegaţie a ARLUS are o primă întâlnire cu cel care, într-un fel, le este unul dintre mentori: Andrei Ianuarievici Vîşinski, vicecomisarul sovietic pentru afaceri externe, acesta din urmă aflat în acele zile în prima din desele sale - în acea perioadă - vizite la Bucureşti [150]. Delegaţia ce vine în faţa înaltului oaspete era alcătuită din C. I. Parhon, Mihail Sadoveanu, ministrul Asigurărilor sociale Gheorghe Nicolau, Simion Stoilov (rectorul Universităţii Bucureşti), profesorul Ionescu-Mihăieşti (în calitate de director al Institutului de Bacteriologie "Cantacuzino"), Egizio Massini (cu funcţia de inspector al orchestrelor militare), doctorul Bălănescu şi viitorul creator al şcolii române de neurochirurigie, Dumitru Bagdasar, industriaşul Radu Xenopol şi Simion Oeriu - acesta din urmă un veritabil Deus ex machina al ARLUS şi, totodată, director al Laboratoarelor de Cercetări Ştiinţifice. Din partea delegaţilor, vor cuvânta profesorii Parhon şi Stoilov, asigurându-şi gazda că intelectualii români vor depune toate silinţele pentru strângerea relaţiilor dintre cele două state devenite aliate. Scurta întrevedere se încheie cu mulţumirile lui Vîşinski, cu felicitările şi urările sale de succes [151].

Arlusiştii vor mai avea ocazia să-l întâlnească pe vicecomisarul sovietic, de această dată într-un cadru mult mai destins: pe 2 decembrie, în propriul sediu - Palatul Catargi, de pe Calea Victoriei nr. 115 -, ARLUS oferă o recepţie în cinstea aceluiaşi A. I. Vîşinski, cel care tocmai îşi încheia prima dintre misiunile sale la Bucureşti [152]. Aici Vîşinski va fi invitat alături de alţi şapte reprezentanţi sovietici în România, iar grupul gazdelor şi invitaţilor români este cum nu se poate mai reprezentativ atât pe linie de guvern şi de partid, cât şi în ceea ce priveşte intelectualitatea aliată: C.I. Parhon, Simion şi Elena Oeriu, Petru Groza, Gheorghiu-Dej, T. Georgescu, Chivu Stoica, Lucreţiu Pătrăşcanu, Ştefan Voitec, Ana Pauker, Vasile Luca, Alexandru şi Marta Drăghici, Dimitrie Gusti şi soţia, Simion Stoilov, Traian Săvulescu, Mihail Ralea, ofiţerul-dirijor Egizio Massini (iniţiatorul Orchestrei Simfonice a Armatei, în 1936, o idee care l-a încântat pe regele Carol al II-lea) şi sora sa, soprana Dora Massini, generalii Mardare, Popescu şi Cambrea, colonelul Maltopol, Matei şi Rozica Socor, N.D. Cocea, Miron Constantinescu, Petre Pandrea, doamnele Dida Solomon, Marieta Dragomirescu, Maria Tănase, Beate Fredanov ş.a. Nu lipsesc câţiva dintre industriaşii de frunte ai României, precum Max Auschnitt, Radu Xenopol şi Fred Cerchez. Seara începe cu o proiecţie de film - producţia sovietică "Mascarada" (sic!) - după care se fac prezentările şi toasturile de rigoare. În cuvântul său, preşedintele Parhon nu uită să mulţumească "Marii Uniuni Sovietice care a sprijinit popoarele României în acţiunea de eliberare a Transilvaniei" (subl. m., A.C.), iar, în replică, pe lângă reînnoitele felicitări pentru iniţiativa înfiinţării ARLUS, oaspetele de onoare insistă asupra rolului pe care îl au intelectualii români în opera de apropiere dintre cele două ţări. Vîşinski avea să părăsească a doua zi România şi - îi asigură el pe cei prezenţi - va duce cu bucurie la Moscova, popoarelor sovietice, dorinţa sinceră de apropiere a intelectualilor români, dorinţă pe care ar dori-o împărtăşită de tot poporul.


Încurajată probabil de aceste aprecieri, trei zile mai târziu ARLUS organizează, pentru prima dată în istoria sa şi a României, celebrarea festivă a opt ani "de la promulgarea legii fundamentale a celui mai democrat stat" [153], adică a Constituţiei sovietice, supranumite "staliniste" din momentul în care, pe 5 decembrie 1936, Stalin prezentase al său Raport privind Constituţia sovietică. "Ziua Constituţiei Staliniste" este celebrată, ambiţios, la Opera Română din Bucureşti; invitaţi de marcă vin pentru a asculta conferinţa lui Traian Broşteanu despre subiectul în cauză, precum şi concertul omagial care va încheia seara.


5.4. Structura organizatorică; iniţiaţii

Marea surpriză se petrece însă pe 17 decembrie 1944, când ARLUS dă publicităţii schema sa organizatorică. Tabloul este, chiar şi pentru cititorul de astăzi, impresionant - semn că în numai o lună de la înscrierea oficială asociaţia se dezvoltase într-un ritm accelerat, respectând totodată cerinţele unei foarte pragmatice asumări de sarcini. Să fi fost meritul exclusiv al conducătorilor ei? Să fi fost asociaţia, prin scopurile ei nobile dar cunoscute doar în parte, o atracţie atât de puternică pentru elita cultural-ştiinţifică românească? Oportunism născut din teamă sau imposibilitatea de a refuza, pur şi simplu, oferta de includere în batalionul de vitrină al prietenilor URSS - iată binomul între datele căruia elita românească rătăceşte în aceşti ani de început, sperând, foarte posibil, în perisabilitatea zelului celor care le fac invitaţiile în cauză.

Tabloul secţiilor ARLUS arată o ramificare ce depăşeşte pretenţiile sau necesităţile unei obişnuite organizaţii de prietenie între două state. Nu riscăm deloc afirmând că ARLUS rivalizează acum, prin multilateralitatea preocupărilor sale, cu Universitatea şi cu Academia, instituţii pe care, de altfel, le va depăşi în complexitate. În fapt, în scurt timp va deveni evident că structura ARLUS este reconstituirea mimetică a modelului funcţional ce stă la baza statului român însuşi, cu toate componentele sale: de la Biserică la Armată, cei ce fac legile şi cei ce le respectă, economia şi învăţământul, presa şi arta, cultura şi sportul etc. Începând din 17 decembrie 1944, România are un alt guvern paralel (pe lângă Comisia Aliată de Control şi guvernul propriu-zis), deocamdată virtual, dar care nu peste mult timp, printr-o suită de selecţii şi fuzionări controlate cu infinită atenţie, va îngloba conducerea reală a statului. ARLUS este o largă pepinieră de cadre a căror plantare, în diversele domenii spre care aceştia pot emite pretenţii, nu aşteaptă decât momentul politic propice.

Comitetul de conducere al ARLUS din decembrie 1944 se constituie într-un veritabil who's who al vieţii publice din ţară. Vom observa schimbări puţine şi nesemnificative faţă de comitetul de conducere fixat pe 12 noiembrie, la data constituirii oficiale a asociaţiei. Să urmărim încă odată această defilare de celebrităţi, net superioare numeric celor foarte puţini activişti presăraţi, în plan secund, printre rânduri: preşedinte, profesorul universitar Constantin I. Parhon; vicepreşedinţi, universitarii Simion Stoilov, Gh. Nicolau, Dimitrie Gusti, Nicolae Profiri, D. Danielopolu, P. P. Stănescu şi D. Bagdasar; secretar general, dr. Simion Oeriu; secretari, E. Mezincescu, M. Enăchescu şi dr. Ştefan Milcu; casier, profesorul Emil Stihi; bibliotecar, profesorul Traian Săvulescu; membri, profesorul C. Ionescu-Mihăieşti, generalul-dr. Bălănescu, generalul Vlădescu Răcoasa, activistul PCR Constantin Agiu, profesorul Petre Constantinescu-Iaşi, profesorii Simion Sanielevici, Alexandru Rosetti şi Ştefan Nicolau, coloneii Maltopol şi Egizio Massini, artista Dina Cocea, veteranul ziarist de stânga N. D. Cocea, Elena Livezeanu, Marieta Dragomirescu.

În privinţa ramificaţiei, în acest moment asociaţia are 12 secţii, fiecare secţie cuprinzând la rându-i mai multe subsecţii. Iată tabloul complet al zonei de interes ARLUS: secţia economică (cu subsecţiile metalurgie, petrol, textile, pielărie, forestieră, chimico-farmaceutice, finanţe, comerţ, export cereale (interesant cum majoritatea acestor "subsecţii" definesc exact obiectul de activitate al viitoarelor Sovrom-uri!); secţia ştiinţe (subsecţii: matematică şi biologie); secţia literatură şi filozofie; secţia ştiinţe aplicate (subsecţii: constructori, electricieni, mineri, arhitectură, agronomie, silvicultură, chimie); secţia ştiinţe sociale (subsecţii: sociologie, drept, istorie-filologie, viaţă muncitorească, viaţă ţărănească); secţia armată (subsecţii: geniu şi tehnică, marină, aeronautică, ofiţeri rezervă); secţia transport şi comunicaţii (subsecţii: poştă, telecomunicaţii); secţia învăţământ (subsecţii: învăţământ superior, învăţământ secundar, învăţământ profesional, învăţământ primar); secţia presă; secţia propagandă (subsecţii: cinema, radiofonie, fotografie); secţia artă (subsecţii: muzică, teatru, arte plastice); secţia sport - turism (subsecţii: fotbal, atletism, rugby, nataţie, box, gimnastică, gimnastică ritmică, lupte, ciclism, tenis, schi, bob, canotaj, baschet, volei, tenis de masă, hochei, patinaj, tir, automobilism, motociclism, turism, presă, propagandă sportivă).

De reţinut că fiecare secţie presupune un preşedinte de secţie, câţiva vicepreşedinţi, secretari (uneori şi un bibliotecar, după caz), şi membrii aferenţi. O sumară trecere în revistă a unora dintre componenţii acestor secţii, dintre care o bună parte i-am întâlnit până acum, ne permite să înţelegem că ARLUS strângea deja o foarte mare parte din acele personalităţi considerate ca fiind, în epocă, crema culturii şi ştiinţei româneşti.

5.4.1.
Secţia economică reunea câţiva dintre cei mai cunoscuţi finanţişti şi oameni de afaceri români ai momentului. Era încă prea devreme pentru impunerea originii sociale ca element de departajare, astfel încât secţia este condusă de Lascăr Catargiu, nimeni altul decât fiul fostului prim-ministru şi ministru de interne conservator Lascăr C. Catargiu. Catargiu fiul studiase dreptul şi economia în ţară, în Germania şi în Austria, pregătindu-se pentru a deveni unul dintre cei mai apreciaţi economişti ai ţării. În perioada interbelică, el fusese membru în diferite consilii de administraţie; în 1944 avea 72 de ani. Vicepreşedinţii secţiei sunt mai tinerii Gheorghe Focşăneanu şi Max Auschnitt, cel din urmă fiind, evident, cunoscutul şi foarte bogatul industriaş. Ca membru apare Mitiţă Constantinescu, pe o poziţie modestă faţă de trecutul său şi chiar faţă de ceea ce-l aştepta. Fostul ministru liberal de finanţe şi guvernator al Băncii Naţionale reprezintă unul dintre cele mai interesante cazuri de convertire procomunistă din peisajul societăţii româneşti. Cu un rol important rezervat în organigrama arlusistă - vicepreşedinte al ARLUS şi preşedinte al viitoarei edituri "Cartea Rusă" (răsplătit, printre altele, şi pentru graba cu care întocmise şi publicase, în toamna lui 1944, un volum cu un titlu mai mult decât sugestiv [154]) -, Mitiţă Constantinescu avea să moară la 56 de ani, în august 1946, lăsând vacantă şi funcţia de preşedinte al mai mult decorativului Partid Naţional Popular [155]. A fost o moarte naturală şi, dacă se poate spune aşa, poate norocoasă - este foarte probabil ca, în virtutea trecutului său, Mitiţă Constantinescu să nu mai fi putut ocoli, după 1948, calvarul unei detenţii politice.

5.4.2.
Plină de personalităţi este şi secţia literatură şi filozofie, secţie care-i are ca preşedinte pe Mihail Sadoveanu iar ca vicepreşedinţi pe Mihai Ralea şi Perpessicius; secretari sunt Al. Phillipide şi Talaz (?), bibliotecar Petraşincu iar, ca membri, Camil Petrescu stă între mai puţin cunoscutul pe atunci Mihai Beniuc şi ulterior repede uitatul colonel Maltopol. Despre Mihail Sadoveanu vom mai avea ocazia să vorbim în capitolele următoare. Să spunem, deocamdată, că M. Ralea va deveni şi el unul dintre cazurile tipice de intelectuali dispuşi la convertire: membru al Partidului Naţional Ţărănesc în perioada interbelică, exponent cu reale perspective al aripii de centru din partid (deci alături de Armand Călinescu sau M. Costăchescu, şi nu lângă Petre Andrei sau cei ce formau aripa "de stânga"!), Ralea este unul dintre cei ce vor fi contactaţi de comunişti în 1937, cum este şi cazul dr. N. Lupu sau al lui Mihai Ghelmegeanu. Cu un apreciabil simţ al momentului şi, oarecum, al perspectivei, Mihai Ralea înfiinţează în 1943 Partidul Socialist ţărănesc, un partid absolut minor dar pe care îl va folosi pentru a adera, la 6 septembrie 1944, la Frontul (Grupul) Patriotic Antihitlerist (coaliţie politică ad-hoc, cuprinzând Partidul Comunist, Partidul Social Democrat, Frontul Plugarilor şi Uniunea Patrioţilor) şi, mai apoi, pentru a fuziona cu Frontul Plugarilor al lui Petru Groza. Ca membru al Frontului Plugarilor, Mihai Ralea intră ca ministru al Artelor în guvernul Groza de la 6 martie 1945, poziţie pe care o pierde mai târziu doar pentru a intra în diplomaţie şi pentru a fi numit, în septembrie 1946, ministru plenipotenţiar la legaţia României la Washington. Legat de această misiune, un episod revelator pentru cel în cauză: după momentul sosirii la Washington, în toamna lui '46, Ralea nu are ocazia să se prezinte, după cum era necesar, secretarului de stat al SUA, George Marshall, din cauza programului încărcat, cu multe deplasări, al acestuia; ocazia se va ivi, aproape in extremis, sâmbătă 4 ianuarie 1947. Primirea glacială şi tonul plat cu care George Marshall îl primeşte păreau să confirme bănuielile ambasadorului român, că secretarul de stat evitase în mod intenţionat să-l primească până în momentul în care-şi va fi făcut o imagine despre alegerile care tocmai avuseseră loc în România; drept care, dornic să-şi amelioreze imaginea, Ralea oferă o mostră perfectă de dublu discurs. Pe de o parte, în legătură cu reproşurile lui Marshall în privinţa organizării şi desfăşurării alegerilor din noiembrie '46, Ralea spune că România se află la porţile Orientului, deci inevitabil alegerile nu au cum să se desfăşoare ca în SUA sau ca în Anglia; corupţia fiind aici în firea lucrurilor, aceste alegeri nu au fost nicidecum o excepţie. Din contră, după aprecierile sale corupţia a fost "normală", ea a influenţat 5% din voturi (deci cam 200 000 de voturi) şi că, oricum, cu sau fără corupţie, rezultatele ar fi fost aceleaşi. Pe de altă parte, Ralea pledează pentru o implicare mai puternică a Statelor Unite în România, pentru o colaborare economică în deschiderea uneia politice. Românii sunt un popor latin într-o mare slavă, afinităţile lor sunt occidentale, iar ţăranii români au simţul proprietăţii; dacă Statele Unite o ostracizează, România va cădea sub "influenţa exclusivă" a sovieticilor. "D-le Secretar, nu ne lăsaţi dincolo de cortina de fier!", a spus Ralea în încheiere [156].

Ne întoarcem la ARLUS şi la a sa secţie de literatură pentru a spune câteva cuvinte şi despre un alt membru, colonelul Mihai Maltopol, uitat, între timp, şi ca scriitor şi ca ofiţer de carieră. Născut în 1892 la Bucureşti, Maltopol face studiile militare la Berlin şi în 1940 ajunge la gradul de locotenent-colonel; apăsat, probabil, de formaţia sa împlinită în inima Germaniei, odată luat prizonier în URSS se converteşte repede la "pandurism" prin intrarea în Divizia "Tudor Vladimirescu". Repovestită de el însuşi într-o deplasare în Ardeal - şi transmisă nouă de cronicarul de ocazie al expediţiei -, această convertire are aer de poem dramatic: "în captivitatea sovietică pojghiţa de pe ochii săi, ţesută din minciună şi calomnie, s-a sfârtecat în faţa adevărului revelator" [157]; şocul, probabil, a fost puternic şi foarte de folos, pentru că astfel Maltopol ajunge "conducătorul politic" al Diviziei create pe tărâm sovietic [158].

5.4.3.
Întru totul demnă de atenţie este şi componenţa subsecţiei istorie-filologie: Iorgu Iordan este preşedinte, cu Andrei Oţetea şi Constantin Balmuş vicepreşedinţi, Alexandru Graur secretar, Constantin Racoviţă bibliotecar şi Emil Petrovici printre membri. Iorgu Iordan avea atunci 56 de ani; meritele sale ştiinţifice, ca şi cele "democratice" erau bine cunoscute - profesor universitar la Iaşi (va fi numit, prin transfer, din octombrie 1946 la Facultatea de Litere din Universitatea bucureşteană), membru corespondent al Academiei (secţia literară) din mai 1934, tot de prin acea vreme membru mai mult sau mai puţin formal al Amicilor URSS şi preşedinte al Comitetului Naţional Antifascist, (organizaţie manipulată de comunişti, suprimată în noiembrie 1934) precum şi fondator, după 23 august 1944, al Grupării Universitare Democrate, unul dintre primele instrumente de sciziune din lumea universitară românească postbelică, grupare în spatele căreia umbra Partidului Comunist nici nu făcea eforturi de a se ascunde. În toamna aceluiaşi an, Iordan se înscrie în Partidul Social Democrat, trezind, pentru o vreme, suspiciunea comuniştilor, care-l considerau mai apropiat lor; din august 1945, este primul ambasador român la Moscova de după război. Membru titular al Academiei din mai 1945, revalidat ca membru al Academiei RPR în august 1948 vicepreşedinte al Academiei RPR din 1959, ulterior (din februarie 1965) preşedinte al secţiei Ştiinţe Filologice [159]. Ajuns la momentul scrierii memoriilor [160], expediază experienţa arlusistă în câteva rânduri, lipsite în mod deliberat de substanţă [161].

5.4.4.
Subsecţia matematică punea, deasemenea, nume ilustre precum Dimitrie Pompeiu (preşedinte), Grigore Moisil sau Alexandru Myller (vicepreşedinţi) alături de necunoscuta, pe atunci, membră Ana Toma. În ceea ce-l priveşte, academicianul Pompeiu (în vârstă de 71 de ani în acel moment) reprezenta o instituţie în sine: după doctoratul de la Sorbona, din 1905, urmase o carieră legendară de savant, petrecută în capitalele Europei - şi mai cu seamă la Paris, Varşovia sau Viena, unde-l purtaseră volumele publicate sau distincţiile meritorii primite. Catedra de Teoria funcţiilor matematice, pentru care se mutase de la Iaşi la Universitatea Bucureşti în 1930, existase prin el. Profesorul încercase şi o activitate politică, la care faima sa l-a predispus în mod firesc: ca deputat din partea Partidului Naţionalist-Democrat al lui Nicolae Iorga în 1931-1932, savantul asigurase - pe criterii de merit - în aceeaşi perioadă şi preşedinţia Camerei Deputaţilor - o activitate politică pe care, după 1945, nu o va mai evoca foarte des (ca, de altfel, şi relaţiile sale cu Carol al II-lea, dominate de o simpatie reciprocă!). Dimitrie Pompeiu va fi, din ianuarie 1948, primul preşedinte al Institutului Român de Matematică din Bucureşti, înfiinţat tot atunci, ca dovadă a preţuirii noului regim "democrat" faţă de oamenii de ştiinţă (care legitimau acest regim prin simpla lor prezenţă în poziţii cvasipolitice precum aceasta) [162].

O menţiune despre profesorul ieşean Myller, un excelent matematician, mai puţin amintit astăzi. Probitatea sa, în general recunoscută (ca şi, e drept, vagile simpatii stângiste), i-a fost de rău augur, predispunându-l, ca pe atâţia alţii în aceste condiţii excepţionale, la manipulare. După 23 august, dar îndeosebi după instalarea, la 4 noiembrie, a lui Ştefan Voitec ca ministru al Educaţiei Naţionale, ministerul de resort a numit, pentru fiecare universitate, câte o comisie de trei membri cu rolul de a examina comportarea corpului didactic, de la profesori la asistenţi, în perioada dintre cele două războaie - cu precădere, evident, în timpul dictaturii carliste şi a regimului antonescian. Epurarea universităţilor româneşti, se ştie, nu a fost un fenomen singular; ea a fost parte din procesul mai larg al epurării instituţiilor publice şi va rămâne ca unul dintre cele mai triste şi penibile momente din istoria învăţământului românesc, exemplu clar de minare, prin ea însăşi, a elitei intelectuale. Profitorul acestui fenomen va fi, pe termen lung, Partidul Comunist, cel care din toamna lui '44 urmărise aceasta scindare fără precedent a lumii universitare - în fond, nimic altceva decât un divide et impera. Aşadar, Alexandru Myller va fi prins şi el în acest ignobil carusel: împreună cu Iorgu Iordan şi Andrei Oţetea, Myller va alcătui comisia instituită pentru epurarea Universităţii Iaşi; mai mult, Al. Myller, ca rector, i-a fost chiar preşedinte (în toate universităţile, dealtfel, rectorul era preşedinte de drept). În mare, aceste comisii nu au dat în prima fază rezultatele aşteptate de stânga politică stalinistă autohtonă (deşi ele nu au stat degeaba! La Iaşi, îşi va aminti acelaşi I. Iordan, "în mai puţin de cinci, şase săptămâni am izbutit să scăpăm universitatea ieşeană de circa treizeci de profesori, conferenţiari şi asistenţi" [163] - subl. m., A.C.). Dar ele au creat un precedent pentru valurile de epurări şi arestări ce vor paraliza, în deceniul următor, învăţământul superior şi vor anihila cu totul notabila reformă a lui Spiru Haret, de la începutul secolului al XX-lea.

5.4.5.
În aceeaşi ordine de idei, să aruncăm o privire asupra secţiei învăţământ a ARLUS, unul dintre domeniile pe care asociaţia nu le putea pierde din vedere. Preşedinte al subsecţiei învăţământ superior este profesorul de la Universitatea Bucureşti Constantin Motaş. Biolog de excepţie, Motaş avea în spate, încă de pe băncile şcolii, un trecut bogat de simpatizant socialist. Ca elev al Liceului Naţional din Iaşi şi având, se pare, charisma îndrumătorului, el va fi de timpuriu, printre colegii săi, sufletul unui nucleu socialist [164]. Alături de Iorgu Iordan în Comitetul Naţional Antifascist, Constantin Motaş va face în septembrie 1944 acelaşi pas cu cel anterior numit: înscrierea în Partidul Social Democrat (respectându-şi astfel şi pasiunile din tinereţe, pentru că, se pare, el mai fusese membru al acestui partid, la reorganizarea PSD din 1910). Ca membri în subsecţia condusă de Motaş, întâlnim şi câţiva studenţi al căror nume, mai mult sau mai puţin, vor dăinui: Stela Damian (arhitectură), Dumitru Postelnicu (medicinist), dar mai ales studentul de la litere-filozofie, de 21 de ani pe atunci, Barbu Friedman-Câmpina. Acesta din urmă, nu fără oarecare merite, va stabili un record de precocitate în învăţământul românesc postbelic: conferenţiar la Facultatea de Istorie din Bucureşti în 1948, şef de secţie (1952), ulterior director adjunct (1956) al Institutului Naţional de Istorie ("Nicolae Iorga"); în 1959 moare în urma unui cancer de care, se spune, ştia şi în ciuda căruia fuma, deseori, împreună cu studenţii pe holurile facultăţii. Cei care l-au cunoscut i-au păstrat o amintire frumoasă.

5.4.6.
Preşedintele subsecţiei învăţământ secundar este profesorul Stanciu Stoian, alături, printre alţii, de Pompiliu Constantinescu (vicepreşedinte) şi, ca secretar, Dumitru Berciu - viitorul istoric al cetăţilor dacice din Nordul Olteniei (Buridava). Stoian era un fost membru al Partidului Naţional Ţărănesc, apropiat al lui Ion Mihalache de care însă se va despărţi pentru a pune bazele, alături de Mihai Ralea, fantomaticului Partid Socialist Ţărănesc; tot alături de Ralea, semnează, în numele PSŢ, intrarea în Frontul Patriotic Antihitlerist; după 6 noiembrie 1947, odată cu îndepărtarea tătărescienilor din guvern, va fi o vreme ministru al Cultelor, ca membru al Frontului Plugarilor, în paralel profesor la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale (viitorul ASE) din Bucureşti. După o perioadă de eclipsă, va reveni în (relativă) atenţie în anii '60, ca şef al catedrei de pedagogie din Universitatea Bucureşti. Stanciu Stoian avea şi un frate, el însuşi arlusist şi membru în subsecţia sociologie: Iorgu Stoian - epigrafist, filolog şi istoric de formaţie, specializat în problemele Antichităţii după 1948 intră în catedra de istorie veche a Facultăţii de Istorie din Bucureşti şi va fi unul dintre cei care îl vor însoţi pe Emil Condurachi în lucrările de pe şantierul arheologic de la Histria.

5.4.7.
Să mai semnalăm, în aceeaşi secţie, prezenţa, la subsecţia Drept, ca membru, a lui Ion Gheorghe Maurer, pe atunci doar avocat şi prieten al lui Gheorghiu-Dej, (pe care îl cunoscuse în 1940 şi îl ajutase să evadeze de la Târgu Jiu în 1944), viitor subsecretar de stat la Ministerul Economiei după alegerile din noiembrie 1946, mai apoi membru în Biroul Politic al PCR, ministru de externe, preşedinte al Prezidiului MAN, preşedinte al Consiliului de Miniştri şi artizan al politicii externe a lui Ceauşescu în "epoca bună" a acesteia, până în 1974, când îşi va da demisia "din motive de sănătate" (motivul cel mai la modă pentru destituirile comuniste). Maurer anunţă, în anii '90, că nu-şi va scrie memoriile, dar testamentul său memorialistic va rămâne o carte-interviu (cu Lavinia Betea, 1995) al cărei subiect principal este, carte în care nici interlocutoarea nu întreabă, nici intervievatul nu spune vreun cuvânt despre episodul arlusist.

5.4.8.
Mai notăm prezenţa profesorilor Traian Săvulescu (preşedinte, secţia ştiinţe aplicate), Ştefan Nicolau (preşedinte, subsecţia biologie), Sabin Manuilă - subsecretar de stat în guvernul Rădescu din 6 decembrie 1944 -, Athanase Joja, Anton Golopenţia şi Petre Pandrea (preşedinte, respectiv secretari şi membru la secţia sociologie) - trei personaje pe cât de diferite, pe atât de sortite unor destine pe care acum nu le puteau bănui [165].

5.4.9.
Foarte interesantă este şi secţia armată. Un interes ce pleacă, de fapt, din simpla existenţă a secţiei, în măsură să ne furnizeze informaţii despre caracterul pe care şi-l revendica ARLUS: ca organism cu scopuri pretins culturale, ea putea primi şi militari, militari care altfel, conform Constituţiei în vigoare, nu puteau adera la formaţiuni cu caracter politic. Secţia luase naştere propriu-zis pe 3 decembrie, cu prilejul unei întâlniri selecte la Palatul Catargi. Pe 4 decembrie, Ordinul General 107 emis de cabinetul ministrului de război deschidea calea arlusizării Armatei regale române: "Am onoarea a face cunoscut că ofiţerii, subofiţerii şi trupa pot face parte din Asociaţia Română pentru Strângerea legăturilor cu URSS (ARLUS) dat fiind scopul ce se urmăreşte de această asociaţie, precum şi faptul că nu este o organizaţie politică. Prezentul ordin va fi adus la cunoştinţa tuturor ofiţerilor, subofiţerilor şi trupei". Documentul era semnat, în numele ministrului subsecretar de stat al Armatei de Uscat, gen. I. Cretzulescu, de directorul de cabinet col. P. Caramitru [166].

Aşadar, preşedintele secţiei ARLUS-Armată este generalul de divizie, comandant al Corpului 5 Teritorial, Constantin Vasiliu Răşcanu, un pretins independent foarte agreat însă de partidul comunist (Teohari Georgescu, subsecretar de stat la Interne, cerea imperios, în contextul agitaţiei din noiembrie 1944 pentru un guvern al Frontului Naţional Democrat, numirea lui Vasiliu Răşcanu, "patriot" şi "sincer democrat", ca ministru de război [167]; ceea ce, dealtfel, se va întâmpla patru luni mai târziu, când generalul intră în guvernul Petru Groza). Pentru că am amintit numele lui Ion Gheorghe Maurer, să spunem că, foarte probabil, acesta a fost de fapt cel prin intermediul căruia Vasiliu Răşcanu a făcut primul contact cu lumea ascunsă a comunismului românesc. În 1943, închis fiind în lagărul de la Târgu Jiu (alături de Gheorghiu-Dej ş.a.), Maurer (care era absolvent de liceu militar) cere să fie trimis pe front, prevalându-se de oferta pe care Ion Antonescu o făcuse celor închişi - comunişti, ca şi legionari - de a-şi răscumpăra libertatea printr-o încorporare pe linia întâi a frontului din Răsărit [168]. Numit comandant al unui pluton de condamnaţi la muncă silnică pe viaţă, Maurer va fi încorporat unei divizii conduse tocmai de generalul Vasiliu Răşcanu, care-l va proteja, în condiţiile tulburi ale retragerii armatei române, ţinându-l aproape de comandamentul diviziei. (Generalul îi va explica, mai târziu, lui Eduard Mezincescu: "Cum era să trimit în linia întâi un intelectual ca dl Maurer, care era şi corpolent?!" [169]). Revenind la secţia militară a ARLUS: alături de Răşcanu, în secţie mai figurau generalul Mardare, şeful Marelui Stat Major (vicepreşedinte), generalul de brigadă subşef al M.St.M. Ştefan Bardan, colonelul Maltopol - (secretari), generalul de brigadă din M.St.M. Septimiu Pretorian (bibliotecar), generalul Cambrea - comandantul foarte omagiatei în epocă Divizii Tudor Vladimirescu -, generalul Constantin Popescu - comandantul Pieţei Bucureşti - şi maiorul de Stat Major Nicolae Popescu (membri). Ca mărturie a democraţiei ce guverna nucleul arlusist al armatei române, să mai spunem că aceşti importanţi ofiţeri erau colegi de secţie cu plutonierul Albu şi chiar cu soldatul Dima Gheorghe, pe care istoria, mai ingrată, i-a pierdut pe drum.

5.4.10.
Revenim în lumea civilă odată cu secţia presă, condusă, ca preşedinte, de Tudor Teodorescu-Branişte, cu N.D. Cocea şi Ion Pas ca vicepreşedinţi, Scarlat Callimachi (secretar), Gheorghe Dinu (alias Ştefan Roll, poet modernist, vezi mai jos) şi Miron Constantinescu printre membri. Dintre toţi, personajul cel mai spectaculos este, de departe, scriitorul şi publicistul N.D. Cocea, militant socialist cu vechime, încă de pe vremea cercului România Muncitoare; arestat în câteva rânduri, alteori mutat forţat din Bucureşti, cu periodice pe care le înfiinţează pentru ca statul să le suspende; în activitatea sa efectiv neobosită Cocea se numără printre membrii, în 1922, ai cercului Prietenii Naturii (!) şi printre obişnuiţii ceaiurilor literare ale organizaţiei camuflat-comuniste Ajutorului Roşu, (câteva dintre tertipurile folosite de comunişti pentru a strânge bani pentru tovarăşii din închisori) şi printre fondatorii, în 1923, ai filialei româneşti a Ligii Drepturilor Omului [170] şi, în 1934, ai Amicilor URSS. Şi mai paradoxal este Scarlat Callimachi, viţă nobilă în decorul Bucureştiului şi al ARLUS (el este cel pe care Vlad Georgescu îl va numi, cu o anumită simpatie totuşi, "prinţul roşu" - din simplul motiv că acest Callimachi este cel care-l va angaja pe Georgescu, care tocmai terminase facultatea de Istorie din Bucureşti, la Muzeul Româno-Rus din Bucureşti, situat în anii '50 în clădirea actualului Muzeu al Literaturii Române), colaborator de timpuriu la presa de stânga, fost membru al Comitetului Naţional Antifascist. După stagiul arlusist, va deveni, cum spuneam deja, director al Muzeului Româno-Rus, instituţie de mare prestigiu în epocă. Cel căruia norocul îi va surâde mai repede este Ion Pas, viitor ministru al Artelor, din partea social democraţilor, în guvernul rezultat după alegerile fraudate din noiembrie 1946. În fine, Miron Constantinescu, una dintre cele mai interesante figuri ale stângii româneşti: student strălucit al lui Dimitrie Gusti (ceea ce nu-l va împiedica să intre în Uniunea Tineretului Comunist) este bănuit a fi stabilit, în cursul războiului, nu neapărat din iniţiativa lui, contacte cu spionajul sovietic. Redactor-şef al Scânteii în plinii ani ai stalinismului, unul dintre cei responsabili de trecerea de la tonul relativ novator al jurnalului din primele luni la un ton categoric stalinist, având ca sarcină să împartă lumea românească - de la politică la cultură - în două tabere absolut dihotomice, Constantinescu va avea o poziţie destul de ezitantă - dar şi laşă - în timpul conflictului dintre echipa lui Dej şi Ana Pauker [171], preferând să rămână de partea celui puternic. În cele din urmă, el va miza şi va pierde pe cartea numită Hruşciov (vezi cap. 6.3.6.); în urma revelaţiilor raportului acestuia din urmă la Congresul XX al PCUS, Constantinescu, văzut în partid ca un intelectual "liberal", are curajul nebunesc de a-l critica (alături de Iosif Chişinevschi) pe Dej pentru abuzurile Securităţii. Urmarea: epurarea din 1957; mai norocos decât alţii, rămâne, totuşi, în libertate, consacrându-se muncii la Institutul de Istorie din Bucureşti. După 1968 (când este pe lista reabilitărilor de la Plenara CC din 22-25 aprilie), va regăsi un timp orbita ascendentă, ajungând pentru o vreme ministru-adjunct al Învăţământului; fiu nelegitim, se spune, al savantului George Munteanu-Murgoci (profesor de mineralogie-petrografie la Şcoala Politehnică din Bucureşti, mort în 1925, la vârsta tânără de 53 de ani), Miron Constantinescu va avea el însuşi o viaţă de familie desfăşurată la limita dramei - cu un fiu (de care erau legate toate speranţele tatălui) foarte promiţător din punct de vedere intelectual, dar care va muri foarte tânăr în urma unui accident într-o vacanţă montană, şi cu o fiică schizofrenică, care-şi va ucide mama - pe Sulamita, soţia lui Constantinescu - cu un fier de călcat, în timpul unei crize. În urma acestei crize ucigaşe, fiica lui Miron Constantinescu va fi internată într-un sanatoriu psihiatric din cartierul Voila al oraşului prahovean Câmpina - sanatoriu aflat (ironia istoriei!) într-un fost castel al lui Barbu Ştirbei. Pasionată de pictură, singura preocupare care-i asigura o oarecare linişte (şi, după unele opinii, chiar talentată ca pictoriţă!), chinuita fiică a liderului comunist va primi aici, până târziu, în anii '80, culori şi pânză pentru a putea evada din realitatea în care oricum nu se simţea deloc acasă.

5.4.11.
Secţia propagandă a ARLUS cuprindea patru subsecţii [172], fiecare cu o specializare proprie: cinema, radiofonie, foto şi muzică. Subsecţia cinema este condusă de Tudor Dan, secondat de (acelaşi omniprezent) N.D. Cocea şi de scenografa Elena Pătrăşcanu - soţia liderului comunist Lucreţiu Pătrăşcanu şi sora lui Petre Pandrea. Preşedintele subsecţiei radiofonie era profesorul M. Andricu, vicepreşedinţi Emanoil Ciomac şi Tudor Vianu, bibliotecar Radu Cioculescu, iar ca membru apare George Macovescu; secretariatul era în grija muzicianului, compozitorului şi dirijorului Matei Socor, frate al lui Emil Socor, codirector, înainte de ultimul război, al ziarelor de stânga Dimineaţa şi Adevărul. Matei Socor se va dovedi un foarte util pion politic: el va conduce Radiodifuziunea Română începând cu decembrie 1945, din momentul în care instituţia a fost acaparată de puterea procomunistă. Tot Socor se va dovedi cel mai potrivit pentru a fi autorul muzicii Imnului de stat al RPR din 1953, pe versurile generos oferite de Dan Deşliu. Într-o formă paradoxală, pasiunea pentru radio se va transmite în familie: ca o răzbunare tardivă, fiul lui M.S., Vladimir, odată autoexilat în Occident, devine în anii '80 colaborator al postului de radio Europa liberă iar la sfârşitul anilor '90 unul dintre cei mai apreciaţi cronicari de politică externă ai presei anglo-saxone. Subsecţia foto cuprinde trei profesionişti foarte prezenţi în epocă în presa controlată de partidul comunist: Mircea Alifanti, Aurel Baruch şi Eugen Iarovici. În fine, cea mai "grea" din perspectiva numelor afişate este subsecţia muzică: preşedinte George Enescu, vicepreşedinţi profesorul Bârsan şi Egizio Massini, secretar Dora Massini (în primele luni ale lui 1945, acesteia i se va alătura compozitorul Alfred Mendelsohn), bibliotecar Radu Cioculescu, membri Radu Vrăbiescu, Emanoil Ciomac şi Matei Socor.

5.4.12
Nici secţia artă nu duce lipsă de personalităţi: la arte plastice, preşedinte este Ioan Steriade, profesor la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti şi director al Muzeului Kalinderu, pictor impresionist ajuns deja la vârsta (n. 1881) deplinei maturităţi artistice; vicepreşedinţi erau Camil Ressu şi Iser, secretar Alexandru Ciucurencu. La teatru, prezidează regizorul Raoul Bulfinski, ajutat de marele artist de operetă şi teatru al vremii Vladimir Maximilian şi de Dida Solomon-Callimachi; secretar este artista de teatru, celebră în epocă, Beate Fredanov, bibliotecar Sandu Eliad, membri Dina Cocea, Radu Beligan [173] şi Ion Şahighian.

În fine, ultima pe tabloul general, secţia sport-turism, condusă de Virgil Economu.

După această paradă de nume, se pune în mod firesc întrebarea ce anume îi unea pe toţi aceşti oameni? Diferiţi ca vârstă, ca extracţie socială şi ca viziune asupra lumii în care trăiau, aceşti intelectuali români apar laolaltă prin simplul fapt că sunt adunaţi într-un singur corp organizaţional de către partidul comuniştilor români, aflat la începutul expansiunii sale simbolice şi efective în cuprinsul societăţii româneşti. Mulţi dintre aceştia au dezvoltat o serie de strategii de dedublare: unii erau simultan şi membri ai Societăţii Amicii Statelor Unite, practicând astfel o dubioasă imparţialitate, cauţionată însă de excepţionalismul vremurilor [174]; alţii încercau doar să-şi ascundă trecutul, în speranţa unui viitor pe care deja şi-l imaginau departe de România. Cert este că - aşa cum voi încerca să arăt în continuare, vezi cap. 8.3. şi 8.4. - regimul nou instalat în ţară s-a folosit de ei, iar ei s-au lăsat folosiţi.

Nu în toate cazurile, evident, beneficiile au fost reciproce [175].


5.5. Ramificarea în teritoriu

În paralel cu fixarea structurii organizatorice, una dintre preocupările principale ale conducerii ARLUS este impulsionarea ramificării în teritoriu. Nucleul din capitală, chiar foarte dezvoltat fiind, după cum s-a văzut, şi oricât de entuziast s-ar fi dovedit, nu putea acţiona eficient în lipsa unor filiale în fiecare dintre oraşele importante ale ţării. Sarcina este trasată de către secretarul general al asociaţiei, Simion Oeriu, el asigurându-ne totodată că apostolii ARLUS sunt aleşi dintre "savanţi, militari şi intelectuali":


Ceea ce, în cursul lui decembrie 1944 şi în lunile următoare se va şi întâmpla. Înscrierea pe lista celor ce se deplasează în teritoriu pentru înfiinţarea de noi secţii se face pe bază de voluntariat; cei înscrişi se deplasează, de regulă, în zone ale ţării de care, într-un fel sau altul, sunt legaţi, zone pe care le cunosc sau în care sunt cunoscuţi mai bine. O idee despre felul în care decurgea o astfel de deplasare ne oferă echipa alcătuită din Ilie Cristea, N.D. Cocea şi colonelul Mihai Maltopol, echipă ce face un astfel de turneu de promovare în Transilvania, cu popasuri de lucru în Braşov, Făgăraş, Sighişoara şi Mediaş. Pretutindeni, sălile ce i-au găzduit pe cei trei au fost "pline" cu "un public serios şi disciplinat", public ce "asculta cu atenţie încordată toate cuvântările şi aplauda cu o admirabilă intuiţie politică" (!), ne asigură cronicarul turneului [177]. De fapt, fiecare astfel de întâlnire are în spate o regie simplă, exersată timp de peste două decenii de către Comintern. Punctul nodal al acestor evenimente publice este mărturia unuia dintre cei luminaţi, de regulă unul dintre arlusiştii veniţi de la Bucureşti - cu acest prilej, colonelul Maltopol, care povesteşte auditoriului cum s-a petrecut convertirea lui în timp ce se afla, ca prizonier de război, în URSS. Mai departe, strategia ramificării ARLUS este identică: în toate centrele urbane vizitate, în filialele asociaţiei sunt atrase personalităţi de vază ale aşezărilor, oameni care, dintr-un motiv evident, de ordin social şi uman, nu puteau refuza onoarea de a conduce comitete locale de prieteni ai Sovietelor. Revenind la turneul celor trei pe care-l oferim ca exemplu, aflăm că:


Pentru o asociaţie excepţională, oameni excepţionali. Fiecare dintre aceste întâlniri se terminau - finis coronat opus - cu o masă sărbătorească la care participau notabilităţile gazde, oaspeţii-emisari de la Bucureşti, precum şi reprezentanţi ai Armatei sovietice cantonate prin partea locului.


5.6. Revista Veac Nou

Un capitol important in istoria asociaţiei se deschide pe 10 decembrie 1944, zi în care apare, practic, primul produs material al ofensivei arlusiste: numărul 1 al organului de presă al asociaţiei, revista Veac Nou [178]. Acest săptămânal va deveni în curând principalul instrument propagandistic al ARLUS - sau cel puţin principalul dintre cele vizibile cu putinţă - şi, în orice caz, principala portavoce. Programul revistei, publicat în primul număr sub foarte sugestiva titulatură Cuvânt înainte pentru un veac nou, cuprinde aproape toate temele pe care le vom întâlni, de aici înainte, în discursul arlusist: bucuria de a ieşi din războiul antisovietic, "război care ne dusese până la cele din urmă limite ale catastrofei naţionale", "războiul dezastruos şi nedrept împotriva unui popor care de-a lungul veacurilor nu ne-a arătat decât prietenie", elogierea Sovietelor şi a poporului rus, popor "care în cele mai grele momente din istoria noastră ne-a acordat ajutorul lui de frate mai mare" (subl. m., A.C.), blamarea fostului regim "care înfeudase ţara opresiunii fasciste", acuzarea propagandei acestuia din urmă şi mai ales regretul - un regret despre care vom mai vorbi - că, tocmai datorită acestei propagande, "o ofensivă a minciunii şi a calomniei", adevărul despre ceea ce se întâmpla în URSS a stat ascuns peste un sfert de secol, precum şi urmarea firească: obsesia grabei de a recupera timpul pierdut, încurajarea, acum, a celor care doresc să scoată la lumină acest adevăr (în caseta redacţiei, ce va apărea din numărul 2 al revistei, se face precizarea-invitaţie: "Pot colabora toţi acei care doresc să facă cunoscută Uniunea Sovietică în toate domeniile"). Şi, ceea ce mi se pare la fel de important, pare evident că revista - sau programul acesteia - se doresc cu orice preţ a fi un manifest intelectual: cei în numele cărora se vorbeşte - sau se acuză - sunt intelectualii. Recursul la intelectuali pare a fi o formulă magică, capabilă să asigure din start prestanţă şi ţinută unui mesaj altfel banal, chiar dacă nobil, despre bune relaţii inter-statale; dar, atenţie, nu toţi şi nici oricare dintre intelectuali, ci, se va vedea, numai aceia care sunt democraţi. Această strategie propagandistică, a manipulării intensive a miraculoasei sintagme democrat-democraţie tocmai în scopul anatemizării adversarului şi al atomizării păturii intelectuale din societate, îşi va dovedi eficienţa.

În scurt timp, va deveni imposibil ca cineva să fie democrat fără a fi prieten al URSS - iar a fi prieten este de neconceput fără a deveni arlusist.

În privinţa "condeielor democrate", revista stă foarte bine, fie şi dacă luăm ca punct de reper lista de 56 de colaboratori afişată cu mândrie într-o casetă pe prima pagină a primului număr. Evident că melanjul rezultat poate părea ciudat privirii noastre de azi; Geo Dumitrescu lângă Gheorghiu-Dej, Mihai Ralea între Ana Pauker şi Chivu Stoica, George Ivaşcu alături de Constantin Agiu, sau filologi (Alexandru Graur, de exemplu) lângă cunoscători foarte discutabili ai limbii române, precum Vasile Luca. Dar această stridentă amalgamare a personalităţilor cu iluştrii anonimi sau, mai grav, a oamenilor de cultură cu semidocţii transformaţi în colaboratori de jurnal, era în spiritul vremii şi, mai mult, anunţa egalitarismul feroce din anii următori.

Din 17 decembrie, Veac Nou anunţă şi comitetul de redacţie ce supervizează apariţia revistei. Cei patru membri ai săi, am spune astăzi, nu pot avea în comun, la prima vedere, decât cel mult pasiuni arlusiste.

Unul este Athanase Joja, filosoful marxist; al doilea, Gheorghe Dinu, pseudonimul sub care se ascundea uneori Ştefan Roll, poetul modernist interbelic cu apariţii prin reviste precum 75 H.P., Integral sau Unu, fost, o vreme, redactor la ziarul de stânga Dimineaţa şi viitor, graţie lui Mihail Roller, şef al catedrei de marxism-leninism a Universităţii Bucureşti. Petre Pandrea, al treilea membru, se manifestase şi el în presa, dar şi în politica interbelică: pe numele real Petre Balş, el face parte din garda tânără, de perspectivă, a Partidului Naţional Ţărănesc (alături de M. Ralea, ş.a.) şi fusese, pe de altă parte, unul dintre semnatarii Manifestului Crinului Alb publicat în 1927 în Gândirea de câţiva tineri cu gustul frondei şi cu viitorul deschis. Mai puţin norocos decât mulţi dintre colegii săi de generaţie, convertirea la socialism şi activitatea arlusistă - timidă, totuşi, faţă de a altora - nu-l vor feri de inculparea împreună cu "lotul Pătrăşcanu" (el era, cum am spus, cumnatul lui Lucreţiu Pătrăşcanu). Mărturia sa, târziu publicată, despre climatul politic şi cultural al României de la mijlocul secolului XX reprezintă unul dintre cele mai dramatice documente intelectuale disponibile azi - dramatic, pe măsura dramatismului acestui destin [180]. În fine, al patrulea membru al comitetului de redacţie era Simion Oeriu (născut în 1902, la Iaşi), medic, discipol al lui C. I. Parhon; secretar general al ARLUS încă de la înfiinţarea acesteia, mulţi vedeau în Oeriu nu numai unul dintre conducătorii asociaţiei, ci adevăratul ei conducător, cel care, plin de energie şi cu mult zel, nu precupeţea nici un efort pentru continua dezvoltare în teritoriu a acesteia. Simion Oeriu avea şi marele avantaj de a fi foarte bine văzut de sovietici; să mai spunem că în ciuda efortului depus pentru binele asociaţiei, dicţionarele româneşti apărute în timpul regimului comunist nu-l reţin decât ca biochimist, membru corespondent al Academiei şi profesor universitar - dar fără îndoială că funcţiile sale datorează ceva zelului arlusist şi prosovietic al acelor ani, precum şi justei situări politice reuşite în anii care au urmat.


5.7. Primele activităţi

Principalul corespondent (şi inspirator) pe care ARLUS îl are în exterior este Asociaţia Generală pentru relaţii culturale ale URSS cu străinătatea (VOKS), asociaţie sovietică ce tutela neoficial (şi controla în bună măsură) toate asociaţiile de prietenie cu Sovietele existente în lume la acea oră. Pentru aceste asociaţii, ARLUS inclusiv, VOKS este principalul furnizor de material logistic - presă, tipărituri, carte sovietică, materiale de propagandă. VOKS era condus de Vladimir Simionovici Kemenov, nume de neplăcută amintire pentru arta românească postbelică, dar care este legat de unul dintre evenimentele importante, din punctul de vedere al ARLUS, ale lunii decembrie 1944.

În această lună, Kemenov este, la invitaţia ARLUS, timp de trei săptămâni, oaspetele României - o vizită cerută de apariţia noii asociaţii de prietenie căreia vizitatorul sovietic vine să-i aducă felicitările şi urările sale de succes, precum şi ceva din copioasa sa experienţă. Kemenov nu-şi va ascunde o mare curiozitate în privinţa societăţii româneşti şi nici dorinţa de a afla în amănunt măsura în care, din inamici, românii sunt dispuşi să devină aliaţi şi prieteni; prin grija gazdelor sale, el va avea la Bucureşti un program foarte încărcat, inclusiv întâlniri cu ministrul de Externe Constantin Vişoianu, cu Ştefan Voitec şi Gheorghe Pop (miniştrii Educaţiei Naţionale, respectiv al Cultelor şi Artelor). Pe de altă parte, Kemenov nu uită că reprezintă la Bucureşti o asociaţie cu scopuri culturale: pe 16 decembrie el vizitează Muzeul Toma Stelian de pe bulevardul Kisseleff [181], expoziţia de la Sala Dalles iar seara şi-o rezervă pentru un spectacol la Teatrul Mic. La acea dată, românii nu ştiau mai nimic despre tânărul şi simpaticul V.S. Kemenov, ai cărui ochi, ascunşi în spatele lentilelor, aveau modestia şi căldura proprie intelectualilor tulburaţi de un ideal. Preşedintele VOKS, era, de fapt, critic şi istoric de artă contemporană - ceea ce explică şi curiozitatea lui în privinţa simezelor bucureştene. Şi ceea ce nu putea nimeni să prevadă era faptul că peste doar câţiva ani (începând cu toamna anului 1947), cele două broşuri teoretice ale lui Kemenov - alături de cele ale lui Andrei Jdanov - vor fi pietrele de temelie pe care se va construi realismul socialist în România [182]. Deocamdată, recunoscătoare pentru atâta bunăvoinţă şi dorinţă de informare, asociaţia română îi mulţumeşte invitându-l pe oaspete la şedinţa extraordinară a Comitetului Central al asociaţiei din 19 decembrie, şedinţă convocată special (tot la sediul din Calea Victoriei 115) pentru a putea beneficia de prezenţa şefului VOKS. Dar principalul gest de preţuire al asociaţiei faţă de Kemenov este recepţia dată în onoarea sa, în seara zilei de luni 18 decembrie, eveniment monden de la care, iarăşi, nu vor lipsi C.I. Parhon, Petru Groza, Mihail Sadoveanu, P. Constantinescu-Iaşi, Lucreţiu şi Elena Pătrăşcanu, Ana Pauker, Gheorghiu-Dej, profesorii Gusti, Stoilov şi Rosetti ş.a. Nu lipseşte nici George Enescu, cel care, la rugămintea organizatorilor, va dirija un concert de cameră în deschiderea recepţiei. V.S. Kemenov este însoţit de gen.-lt. Vinogradov (vicepreşedintele Comisiei Aliate de Control la Bucureşti) şi de un membru al corpului diplomatic, prim-secretarul S.A. Dangulov. De fapt, toţi cei enumeraţi se întâlniseră puţin mai devreme, în cursul după amiezii, ca invitaţi ai unui spectacol organizat la sala Aro de secţia militară a ARLUS, prilej pentru a vedea filmul sovietic "Parada tinereţii" (sau, pentru unii, de a-l revedea, pentru că pelicula era unul dintre materialele de propagandă aduse de Kemenov). Nu era întâmplător şi nici nesemnificativ că proiecţia fusese deschisă cu un film documentar despre eliberarea de către Armata Roşie a oraşului Minsk, prilej pentru toţi cei de faţă de a vedea şi defilarea fără glorie a coloanei de 50 000 de soldaţi germani făcuţi prizonieri atunci [183]. La recepţie, ca de obicei, inima întâlnirii este preşedintele Frontului Plugarilor, Petru Groza, ale cărui picanterii fac deliciul serii; privindu-l pe acest bărbat plin de spirit şi debordând de energie, ce nu pierde ocazia de a se fotografia alături de G. Enescu şi de Kemenov, nimeni nu ar fi bănuit în acea seară că volubilul vicepreşedinte (deocamdată) al Consiliului de miniştri se va afla, peste câteva luni doar, în centrul luptelor din sfera înaltă a puterii.

Al doilea eveniment al lunii - în ordine cronologică, pentru că în ordinea importanţei este cel mai mare - este aniversarea din 21 decembrie, ziua în care marele Stalin împlineşte 65 de ani. ARLUS nu poate pierde această ocazie, unică în felul ei - în fond, este prima sărbătorire legală în România a titanului de la Kremlin [184]; drept care va şi organiza, în acea seară de joi, la Opera Română, o mare festivitate. În deschidere, o orchestră dirijată de Matei Socor interpretează cele două imnuri naţionale, în perfectă concordanţă cu cele două mari tablouri care ornează scena - regele Mihai şi generalissimul Stalin. În sală sunt prezenţi toţi membrii de frunte ai asociaţiei şi o bună parte din guvern - inclusiv generalul Nicolae Rădescu. Generalul Dombrovschi, primarul general al Bucureştiului este aşezat nu departe de gen.-lt. Vinogradov. În loja oficială, Parhon, Stoilov şi Constantinescu-Iaşi îl au alături pe V.S. Kemenov. Cea mai înflăcărată şi mai întreruptă de aplauze cuvântare - şi cea mai aşteptată, într-un anumit fel - aparţine Anei Pauker. Cu tot arsenalul retoricii cominterniste, presărând cu dărnicie lozinci şi hiperbole, ea nu-şi dezminte patosul cu care era creditată. Dar momentul cel mai solemn al serii este citirea telegramei de felicitare pe care ARLUS o trimisese, cu acest prilej, lui Stalin:

Peste câteva zile, surprinzător sau nu, vine şi răspunsul; însuşi Stalin, conducătorul proletariatului mondial, va lăsa preţ de o clipă grijile sale planetare pentru a trimite două telegrame entuziaştilor arlusişti români. Prima era răspunsul la un mesaj anterior trimis de la Bucureşti; cea de-a doua era legată direct de sărbătoarea din 21 decembrie. Ambele telegrame - trimise pe adresa lui C.I. Parhon - au tonul rece şi sec al depeşelor oficiale:

Răspuns care, pe C.I. Parhon cel puţin, îl aduce pe culmile emoţiei: "Telegramele primite din partea Mareşalului Stalin reprezintă pentru mine cele mai înălţătoare clipe ale vieţii mele (subl. m., A.C.; de reţinut că profesorul Parhon împlinise în octombrie 1944 vârsta de 70 de ani); (...) Trebuie arătat tuturor necesitatea istorică pentru ţara noastră a unei colaborări din cele mai strânse şi a celei mai desăvârşite prietenii între noi şi Uniunea Sovietică. Aceasta pentru strălucirea ţării noastre, spre binele tuturor celor care ne sunt dragi, spre binele întregului nostru popor" - spunea în continuare savantul.


5.8. Sfârşit de an, început de eră

Agitatul an 1944 se termină pentru asociaţie într-o deplină armonie a plăcutului cu utilul. Mai întâi, un Pom de Crăciun ARLUS la sediul instituţiei, prilej de bucurie şi recitări recompensate cu daruri pentru unii dintre copiii membrilor. Iar ultimul eveniment, anunţând un domeniu în care asociaţia se va evidenţia ca organizator în anii următori, este vernisajul din 31 decembrie al expoziţiei "Barbaria hitleristă", expoziţie în intenţie itinerantă prin mai multe oraşe ale ţării, ale cărei exponate - în fapt, materiale propagandistice - erau aduse de la Moscova, graţie recent amintitului V.S. Kemenov. Faptul că multe din afişele şi materialele expuse erau în limba rusă nu putea diminua cu nimic, evident, plăcerea celor veniţi, în acea ultimă duminică a anului, la locul manifestării - sala Dalles din Bucureşti.

Un lucru era clar: ARLUS păşea cu dreptul în 1945, pe măsură ce o bună parte a intelectualităţii române accepta ideea de a merge umăr la umăr şi cot la cot cu stânga politică.


Note:
[138] Acest capitol este parte dintr-un proiect mai amplu dedicat istoriei acestei Asociaţii, proiect aflat încă în faza de lucru. Din acest motiv, am inclus aici numai acele trimiteri bibliografice obligatorii pentru cursivitatea textului. Mulţumesc totodată dlui S.N., cel care mi-a furnizat informaţii de primă-mână, de martor direct, ce nu pot fi găsite în documentele de arhivă.

[139] Un om politic român va păstra într-o manieră aparte amintirea acestui eveniment: Gheorghe Tătărescu, tânăr bărbat politic liberal şi cu viitorul larg deschis în principalul partid al ţării, era în toamna anului 1924 subsecretar de stat la ministerul de Interne (fusese numit în funcţie în octombrie anul precedent); însărcinat cu rezolvarea cazului Tatar-Bunar, Tătărescu s-a achitat foarte bine, tratând cu duritate extremismul de stânga ce ameninţa să infesteze România. Peste douăzeci de ani, exact acest episod îi va marca comportamentul politic, făcându-l şantajabil de către staliniştii care iau în stăpânire ţara şi cărora le-a fost, din 1945 până în 1947, aşa cum s-a văzut mai sus, unul dintre principalii "tovarăşi de drum".

[140] Vezi volumele sale Pagini de luptă din trecut, Ed. Politică, Bucureşti, 1972 sau De la eliberare la socialism 1944-1955, Ed. Politică, Bucureşti, 1973.

[141] Scriitor francez (1873-1935) a cărui celebritate datorează foarte mult romanului Focul (1916), manifest antimilitarist pentru care autorul primeşte Premiul Goncourt. Partizan al comuniştilor, Barbusse va fi portdrapelul literar al stalinismului francez până în 1935 - când, în iulie, pleacă la Moscova pentru a participa la al VII-lea Congres al Cominternului, se îmbolnăveşte de pneumonie şi moare subit, pe 30 august.

[142] Socialistă radicală, întemeietoare a Ligii Spartacus din Germania şi ulterior a Partidului Comunist din Germania, iniţiatoarea zilei de 8 martie ca Zi internaţională a femeii, Zetkin - ca şi Barbusse - nu va apuca să vadă materializarea europeană a stalinismului: va muri la 76 de ani, în 1933.

[143] Rachel Mazuy, "Les «Amis de l'URSS» et le voyage en Union sovietique. La mise en scène d'une conversion (1933-1939)", în Politix. Travaux de science politique, nr. 18, 1992, p. 108.

[144] Marin Bucur, "«Amicii URSS» - o maşinaţie propagandistică a Kominternului în sfera culturii şi a mass-media românească interbelică", în Arhiva (supliment Cotidianul), II, nr. 10, 29 ianuarie, 1993, p. 2.

[145] I. Eschenazi, "Ziarul «Amicii U.R.S.S.»" , în Analele Institutului de Istorie a Partidului de pe lângă C.C. al PMR, V, nr. 2, 1959, p. 115.

[146] Petre Constantinescu-Iaşi, "Din istoricul «Amicilor URSS»", în Veac Nou (în continuare se va cita V.N.) I, nr. 1, 10 decembrie 1944, p. 3.

[147] Eschenazi, "Ziarul...", p. 118.

[148] Pentru detalii, v. volumul *** Omagiu lui P. Constantinescu-Iaşi cu prilejul împlinirii a 70 de ani, Ed. Academiei RPR, Bucureşti, 1965.

[149] Datele privitoare la înfiinţarea asociaţiei sunt preluate din volumul-bilanţ ulterior editat *** ARLUS Activitatea în cifre şi imagini, Imprimeriile Independenţa, Bucureşti, 1945, pp. 4-6.

[150] A. I. Vîşinski venise aici pe 9 noiembrie şi va fi, până pe 3 decembrie, în umbra tuturor evenimentelor interne ce se vor petrece, inclusiv criza determinată de comunişti pentru controlul celor două ministere cheie, de Interne şi de Război, criză ce se va solda, în aceeaşi zi de 2 decembrie cu demisia celui de-al doilea guvern Sănătescu şi cu însărcinarea g-ralului Rădescu cu formarea unui nou guvern.

[151] Vezi *** "Andrei Ianuarievici Vîşinski, un prieten din URSS printre noi", în V.N., I, nr. 3, 24 decembrie 1944, p. 5.

[152] Se pare că în acea ultimă zi la Bucureşti A. I. Vîşinski a fost subiectul monden preferat: generalul Sănătescu menţionează, pentru aceeaşi zi, şi o altă festivitate închinată oaspetelui: "Întrucât Vîşinski urmează să plece, s-a dat chiar în seara asta un banchet, oferit de primăria oraşului în onoarea lui" - Sănătescu, Jurnal..., p. 182.

[153] *** "Opt ani de la promulgarea legii fundamentale a celui mai democrat stat", V.N., I, nr. 1, 10 decembrie 1944, p. 1.

[154] M. Constantinescu, Continentul URSS. Sinteză geo-economică, Imprimeriile Independenţa, Bucureşti, 1944.

[155] Partidul Naţional-Popular este unul dintre partidele fantomă a căror creare a fost încurajată de comunişti din raţiuni strategice, pentru atragerea celor cu reţineri faţă de PCR, în special a intelectualilor; PNP ia fiinţă în ianuarie 1946, prin transformarea în partid a Uniunii Patrioţilor.

[156] România. Viaţa politică... 1947, pp. 51-52.

[157] Ilie Cristea, Galvanizarea indiferenţilor, V.N., I, 4, 31 decembrie 1944., p.12.

[158] Peste decenii, fiul colonelului Maltopol va deveni unul dintre cei mai apreciaţi DJ ai postului Radio Europa Liberă din anii '80 - sub numele Radu Teodoru -, oferind tineretului din România comunistă, după dispariţia celuilalt DJ-emblemă al postului, Cornel Chiriac, imaginea libertăţii occidentale. Tot în anii '80, un alt DJ apreciat al postului REL va fi Andrei Voiculescu - nimeni altul decât nepotul poetului şi caracterului profund anticomunist Vasile Voiculescu.

[159] Vezi Dorina N. Rusu, Istoria Academiei Române, Ed. Academiei, Bucureşti, 1992.

[160] Iorgu Iordan, Memorii, vol. 3, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1979, pp. 15-16.

[161] Lucru perfect explicabil ţinând seama că volumul apare în 1979 când, pentru afirmarea "independenţei" lui Ceauşescu, istorii precum Amicii URSS sau ARLUS nu mai erau de mare actualitate. Mai mult, Iordan îşi face un merit din a nu fi participat la înfiinţarea ARLUS, drept care ar fi fost recomandat doar pentru funcţia de... bibliotecar (ibidem, p. 15).

[162] Acest institut este cel care, în 1975, sub un pretext încă nedescifrat pe deplin, va fi desfiinţat prin directa sugestie a lui Nicolae Ceauşescu.

[163] Iordan, Memorii..., p. 22.

[164] Mai târziu, prietenul şi fostul său coleg de la Liceul Naţional din capitala Moldovei, Petre Constantinescu-Iaşi îşi va aduce aminte cu plăcere că Motaş, şeful clasei lor, este cel care i-a pus în mână, prin anii 1907-1908, primele numere din revistele socialiste România Muncitoare şi Viitorul social; Motaş mai avea "avantajul" de a locui în cartierul gării din Iaşi - de unde contactul permanent şi direct pe care îl avea cu vecinii săi, muncitorii ceferişti. Săptămânal, în cămăruţa lui se adunau câţiva colegi pentru a pune la cale mersul ideilor socialiste - Constantinescu-Iaşi, Pagini de luptă..., p. 9.

[165] Vezi destinul cu totul excepţional (şi nefericit) al omului de stânga Petre Pandrea (al cărui nume va reveni în paginile următoare), viitor deţinut politic în închisorile comuniste în anii '50 şi '60.

[165] *** "Savanţii, militarii şi intelectualii români ajută la cunoaşterea URSS", V.N., I, 2, 17 decembrie 1944, pp. 7-8.

[167] Giurescu, Guvernarea..., p. 42.

[168] Asupra experienţei de front a lui I. Gh. Maurer există, de fapt, trei ipoteze: Vladimir Tismăneanu crede că Maurer primise din partea lui Gheorghiu-Dej sarcina de a trece linia frontului în URSS poate tocmai pentru a-l denunţa sovieticilor pe Ştefan Foriş - Tismăneanu, "Acoliţi şi complici" (II) , România literară, nr. 37, 1992, p. 2; Eduard Mezincescu neagă această sarcină, reţinând doar îndemnul lui Dej de înrolare pentru ca, astfel, Maurer să-şi câştige libertatea (şi în folosul lui, şi în folosul partidului) - Mezincescu, "Din nou despre fantoma lui Dej", România literară, nr. 41, 1992, p.15; în fine, Maurer însuşi pune acest episod pe seama unui complex de împrejurări care nu ar avea nici o legătură cu Dej, cu URSS sau cu partidul comunist - v. Betea, Maurer şi lumea..., p. 33.

[169] Mezincescu, Din nou despre fantoma...

[170] *** Organizaţii de masă legale şi ilegale create, conduse sau influenţate de PCR 1921-1944, vol. 1, Ed. Politică, Bucureşti, 1970, pp. 85, 96, 203.

[171] "Curând aveam să interpretez răceala lui activă ca fiind o atitudine dictată de necesitatea păstrării distanţei faţă de ginerele Anei Pauker" - avea să spună ulterior, cu motive, chiar ginerele în speţă, cel care anterior lunii mai 1952 avusese relaţii bune cu Constantinescu. De exemplu, înainte de căderea Anei Pauker, în august 1951 Miron şi Sulamita Constantinescu, precum şi copiii lor, veniseră să-şi petreacă vacanţa în URSS; au rămas însă la Moscova, izolaţi într-o rezervă a unui spitalul de boli contagioase, pentru că unul dintre copii s-a îmbolnăvit de rujeolă. Gheorghe Brătescu, ginerele Anei Pauker şi consilier la Ambasada RPR din Moscova în acel moment, avea să-i viziteze "date fiind bunele mele raporturi cu Miron şi Sulamita, (...) de câteva ori la spital pe oaspeţii necăjiţi - v. G. Brătescu, Ce-a fost să fie. Notaţii autobiografice, Ed. Humanitas. Bucureşti, 2003, pp. 237-242.

[172] Aceasta era situaţia în decembrie 1944. În primele luni ale anului următor şi în orice caz în bilanţul din luna mai 1945, secţia propagandă dispare din nomenclatorul comitetelor secţiilor ARLUS iar componentele sale sunt împărţite după cum urmează: subsecţia muzică este trecută, alături de teatru şi plastice, în componenţa secţiei arte, iar radiodifuziunea, cinematografia şi fotografia apar, alături de presă, în secţia documentară.

[173] Radu Beligan apare ca membru în decembrie 1944, dar nu şi în organigrama din mai 1945; e foarte probabil o scăpare a redactorilor celei din urmă liste.

[174] Imparţialitatea declarativă face ravagii la mijlocul anilor '40! Preşedintele din epocă al societăţii Amicii SUA (destul de activă la nivelul anilor 1945-'46) era sociologul Dimitrie Gusti, iar vicepreşedinte era... Constantin I. Parhon, savant capabil să conferenţieze la Sala Dalles nu numai despre miracolele medicinii sovietice, ci şi despre Contribuţiuni americane la studiul endocrinologiei (pe 9 martie 1946)!- vezi Vasile Igna (ed.) Subteranele memoriei. Pagini din rezistenţa culturii 1944-1954, Ed. Universal Dalsi, Bucureşti, 2001, pp. 108-119.

[175] Un caz dramatic, dintre multe altele: după ce, la sfârşitul anilor '40, ca solistă la Opera Română şi ca arlusistă (alături de fratele său), era unul dintre mulţii artişti obligaţi să participe la multele spectacole dedicate lui Stalin sau noului regim român, soprana Dora Massini avea să se regăsească, un deceniu mai târziu, pe lista acuzaţilor, ca parte din procesul "grupului" Miliţa Petraşcu (intelectuali anchetaţi în 1958, v. cap. 10.9.). Prestaţia sa în sala de judecată publică (amenajată în Casa Scânteii) i-a impresionat chiar şi pe cei aduşi acolo ca factori de presiune - v. Dumitru Popescu, Cronos autodevorându-se... Memorii I, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2005, pp. 179-180. Va supravieţui sistemului ca atare, murind în 1996.

[176] *** Savanţii, militarii şi intelectualii români...

[177] Cristea, "Galvanizarea...".

[178] Sediul redacţiei era în Bucureşti, strada Dionisie Lupu nr. 63.

[179] *** "Cuvânt înainte pentru un veac nou", V.N., I, 1, 10 decembrie 1944, p. 1.

[180] P. Pandrea, Memoriile mandarinului valah, Ed. Albatros, Bucureşti, 2000.

[181] Muzeul a funcţionat în acest sediu până în 1949; la ora la care scriu, în palatul fostului muzeu de pe bulevardul Kisseleff este sediul Partidului Social Democrat.

[182] Vezi volumele lui Kemenov, Decadenţa artei burgheze, Ed. Scânteia, Bucureşti, 1947 şi Caracteristicile a două culturi, Ed. Partidului Comunist Român, Bucureşti, 1948; pentru o rememorare a personajului şi a rolului său, vezi Radu Bogdan, "Un martor al realismului socialist", în Dilema, III, nr. 115 şi 116, 24 şi 31 martie 1995.

[183] *** "Vladimir Simionovici Kemenov, un sol al Uniunii Sovietice printre noi", V.N., I, 3, 24 decembrie 1944, p. 9.

[184] Întreaga ediţie din 24 decembrie a revistei Veac Nou este dedicată, în mod explicit, lui Stalin. Numărul se deschide cu articolul-editorial "Stalin, organizatorul salvării omenirii de tirania fascistă", semnat de Vasile Luca; Petre Pandrea publică şi el articolul "Stalin, omul de partid". Mai semnează articole dedicate sărbătoritului Athanase Joja, I. Felea şi George Ivaşcu.

[185] *** "Sărbătorirea zilei Mareşalului Stalin de către ARLUS", V.N., I, 4, 31 decembrie 1944, p. 3.

[186] C.I. Parhon, "Prietenia cu Uniunea Sovietică", V.N., I, 4, 31 decembrie 1944, p. 1.