Cu ochii larg închişi

Citiţi prefaţa acestei cărţi.


"Douăzeci şi patru de sclavi tuciurii vâsleau mânuind splendida galeră ce urma să-l ducă pe prinţul Amgiad la palatul califului. Dar prinţul, învăluit în mantoul său de purpură, stătea singur pe punte tolănit sub cerul noptatic de-un albastru închis, presărat cu stele, iar privirea sa..."

Până acum micuţa citise cu voce tare; însă aproape brusc, ochii i se închiseră. Părinţii se priviră zâmbindu-şi, Fridolin se aplecă spre ea, depuse un sărut pe păru-i blond şi închise cartea care stătea pe masa încă nestrânsă. Copila se uită în sus, ca prinsă asupra faptului.
- Ora nouă, spuse tatăl, e timpul să te culci.

Şi întrucât acum se aplecase şi Albertine deasupra fetiţei, mâinile părinţilor se întâlniră pe fruntea mult-iubită, iar privirile lor se încrucişară cu un surâs tandru care nu-i mai era destinat doar copilului. Bona intră, o îndemnă pe micuţă să le zică noapte bună părinţilor; copila se ridică ascultătoare, le întinse amândurora buzele pentru sărut şi acceptă, cuminte, ca bona să o ia din cameră. Fridolin şi Albertine însă, rămaşi acum singuri sub lumina roşiatică a plafonierei, se grăbiră să-şi reia discuţia începută înaintea cinei despre cele întâmplate la balul mascat din ajun.

Fusese primul lor bal din acest an la care luaseră hotărârea să participe chiar înainte de sfârşitul carnavalului. În ceea ce-l privea pe Fridolin, fusese salutat imediat cum intrase în sală, aidoma unui prieten aşteptat cu nerăbdare, de către două dominouri roşii, despre a căror identitate nu se putu lămuri, deşi cele două persoane aveau informaţii exacte în legătură cu tot felul de istorii din vremea studenţiei sale şi a perioadei de spital. Din loja în care îl poftiseră cu o amabilitate ispititoare se îndepărtaseră cu promisiunea că vor reveni foarte curând, şi anume fără mască, dar lipsiseră atât de mult timp încât Fridolin, devenit nerăbdător, preferă să coboare la parter sperând să dea acolo din nou peste cele două apariţii stranii. Oricât de atent iscodi însă prin jur, nu le putu zări pe nicăieri; în locul lor însă, i se atârnă deodată o altă făptură feminină de braţ: soţia lui care tocmai se ferise brusc de un necunoscut a cărui prezenţă melancolic-blazată şi al cărui accent străin cu intonaţii probabil poloneze o fascinaseră pentru început, dar care o rănise, ba chiar o speriase apoi, aruncându-i o vorbă urâtă de o impertinenţă neaşteptată. Şi astfel bărbatul şi femeia, de fapt veseli că scăpaseră de un joc de măşti dezamăgitor de banal, se aşezară curând ca doi iubiţi, printre alte perechi de îndrăgostiţi, în încăperea unde se afla bufetul, la stridii şi şampanie, sporovăind încântaţi, ca şi cum tocmai ar fi făcut cunoştinţă unul cu celălalt, într-o comedie a galanteriei, a rezistenţei, a seducţiei şi a dăruirii; şi, după o călătorie rapidă cu trăsura prin noaptea albă de iarnă, se cufundară acasă unul în braţele celuilalt în nişte clipe fericite de dragoste arzătoare cum nu mai trăiseră de mult la o astfel de intensitate. O dimineaţă cenuşie îi trezi mult prea devreme. Profesia îl solicită pe soţ să fie deja prezent la o oră matinală la paturile bolnavilor lui; îndatoririle de gospodină şi de mamă nu o lăsară pe Albertine să îşi prelungească odihna. Astfel se scurseră orele în griji cotidiene şi muncă, într-un chip prozaic şi determinat încă dinainte, iar noaptea trecută, cu începutul cât şi cu finalul ei, se estompase; şi abia acum, când munca zilnică a ambilor se încheiase, copilul se dusese la culcare şi de nicăieri nu se percepea vreo tulburare, deveniră din nou realitate făpturile fantomatice de la balul mascat, necunoscutul melancolic şi dominourile roşii; iar acele întâmplări neînsemnate fură deodată înconjurate ispititor şi dureros de haloul înşelător al unor posibilităţi pierdute. Întrebări inofensive şi care totuşi parcă stăteau la pândă, răspunsuri rafinate, cu dublu înţeles treceau de la unul la altul; nici unuia nu-i scăpă că celălalt nu mergea până acolo încât să fie complet sincer, aşa că amândoi se simţeau dispuşi să se răzbune oarecum. Exagerau atracţia pe care ar fi exercitat-o asupra lor partenerii lor necunoscuţi de la bal, fiecare ironiza sentimentele de gelozie de care dădea dovadă celălalt, ignorându-le pe ale sale. Dar din flecăreala uşuratică despre aventurile futile ale nopţii ce se scursese, trecură la o discuţie mai serioasă vizând acele dorinţe ascunse, de-abia bănuite, care pot produce şi în sufletul cel mai limpede şi mai curat vârtejuri tulburi şi periculoase, şi începură să vorbească despre tărâmurile tainice la care nici nu tânjeau şi spre care vântul insesizabil al destinului ar fi putut să-i abată totuşi vreodată, chiar de-ar fi fost numai în vis. Căci, oricât de total îşi aparţineau unul altuia în simţăminte şi gândire, ei ştiau că ieri nu-i atinsese pentru prima dată o adiere de aventură, libertate şi primejdie; neliniştiţi şi chinuindu-se fiecare pe sine, căutau cu o curiozitate necurată să-şi smulgă reciproc mărturisiri şi, apropiindu-se cu teamă unul de celălalt, fiecare sonda în forul său interior după vreun fapt anume, oricât de insignifiant, după vreo trăire, oricât de neînsemnată care să poată fi o expresie a indicibilului şi a cărei spovedanie sinceră i-ar fi eliberat eventual de o tensiune şi o suspiciune ce începeau să devină treptat insuportabile. Albertine, fie că o fi fost cea mai nerăbdătoare, mai sinceră sau mai binevoitoare dintre ei doi, găsi prima curajul necesar pentru o discuţie deschisă; şi, cu un glas niţel şovăitor, îl întrebă pe Fridolin dacă îşi amintea de tânărul care şezuse vara trecută într-o seară pe litoralul danez împreună cu doi ofiţeri la masa vecină, primise o telegramă în timpul mesei şi apoi îşi luase rapid rămas-bun de la prietenii lui.

Fridolin dădu din cap că da.
- Şi ce-i cu el? o întrebă.
- Îl văzusem deja de dimineaţă, răspunse Albertine, pe când urca grăbit treptele hotelului cu servieta sa galbenă în mână. Mă cântărise în treacăt din priviri, dar abia câteva trepte mai sus s-a oprit, s-a întors spre mine şi ochii noştri s-au întâlnit. Nu a zâmbit, ba chiar mi s-a părut că faţa i se întunecă mai degrabă. Am păţit probabil şi eu la fel, căci eram mai emoţionată ca niciodată. Toată ziua am stat pe plajă, pierdută în visări. Dacă m-ar fi chemat - aşa mi se părea că simţeam - nu aş fi putut rezista. Mă credeam gata de orice; mă credeam ca şi hotărâtă să renunţ la tine, la copil, la viitorul meu, şi în acelaşi timp - vei înţelege oare? - îmi erai mai drag ca oricând. În după-amiaza aceea, sigur îţi mai aminteşti, am avut o discuţie intimă despre o mulţime de lucruri, despre viitorul nostru comun şi despre copil, aşa cum nu mai făcuserăm de mult. La răsăritul soarelui ne aflam pe balcon, tu şi cu mine, iar el a trecut dedesubt pe plajă fără să privească în sus. M-am simţit fericită să-l văd. Pe tine însă te-am mângâiat pe frunte şi te-am sărutat pe păr, iar dragostea mea pentru tine conţinea în acelaşi timp şi multă milă îndurerată. În seara aceea am fost foarte frumoasă, chiar tu mi-ai spus-o, şi am purtat un trandafir alb la cordon. Poate că nu a fost o întâmplare că străinul s-a aşezat cu prietenii lui în apropierea noastră. Nu s-a uitat spre mine, eu însă m-am jucat cu gândul să mă ridic, să merg la masa lui şi să-i zic: Iată-mă, mult-aşteptatul meu, iubitul meu... ia-mă. În acel moment i s-a adus telegrama, a citit-o, i-a pierit sângele din obraji, apoi i-a şoptit câteva cuvinte celui mai tânăr dintre cei doi ofiţeri şi, aruncându-mi în treacăt o privire enigmatică, a părăsit sala.
- Şi? întrebă Fridolin sec, când ea tăcu.
- Şi... nimic. Ştiu doar că în dimineaţa următoare m-am trezit cu o anumită senzaţie de nelinişte. Ce mă neliniştea mai mult - că plecase sau că mai putea fi acolo - n-aş şti să-ţi spun, nu am ştiut nici atunci. Însă când nu a apărut nici la prânz, am respirat uşurată. Nu-mi mai pune alte întrebări, Fridolin, ţi-am spus tot adevărul. Dar şi tu ai trăit ceva deosebit în acel loc... ştiu asta.

Fridolin se ridică, făcu prin cameră câţiva paşi în sus şi în jos şi apoi spuse:
- Ai dreptate. Fridolin stătea la fereastră, cu faţa în umbră. Apoi începu cu o voce voalată, niţel ostilă: Dimineaţa, uneori chiar foarte devreme, înainte ca tu să te fi sculat, obişnuiam să mă plimb de-a lungul malului, până dincolo de localitatea noastră; şi, deşi era atât de devreme, soarele se ridicase luminos şi puternic peste mare. Pe mal existau vile mici de ţară, după cum ştii, fiecare fiind o mică lume în sine, unele având grădini în jurul lor, altele fiind înconjurate doar de pădure, iar cabinele de baie erau despărţite de case prin şosea şi o porţiune de plajă. Abia dacă întâlneam vreodată oameni la o oră atât de matinală; iar cei ce se scăldau nu puteau fi văzuţi niciodată. Dar, într-o dimineaţă, am zărit o făptură feminină pe care nu o remarcasem până atunci. Înainta prudent, punând cu grijă un picior în faţa celuilalt, cu braţele întinse spre spate către peretele de lemn, pe terasa îngustă a unei cabine de baie fixate cu piloni în nisip. Era o fată foarte tânără, poate de vreo cincisprezece ani, cu părul blond despletit, curgându-i peste umeri şi peste pieptu-i delicat. Fata privea în jos, înspre apă, înaintând uşor de-a lungul peretelui spre celălalt colţ, cu ochii coborâţi. Deodată am văzut-o chiar vizavi de mine; întinse braţele mult îndărătul ei, de parcă ar fi vrut să se prindă mai strâns de ceva, îşi ridică privirea şi dintr-odată mă zări. Trupul îi fremătă, ca şi cum ar fi trebuit să se scufunde ori să fugă. Dar cum nu ar fi putut să se mişte decât foarte încet pe scândura cea îngustă, se hotărî să se oprească - şi acum chipul ei vădi mai întâi o mină speriată, apoi una mânioasă şi în cele din urmă avu o expresie jenată. Deodată zâmbi, zâmbi minunat; era un salut, chiar o chemare în ochii ei - dar şi un gest de uşoară batjocură atunci când a atins uşor apa de la picioarele ei care ne despărţea. Apoi îşi îndreptă trupul zvelt ca şi cum ar fi fost bucuroasă de frumuseţea ei şi, aşa cum se putea lesne observa, era incitată orgolios şi dulce de strălucirea privirii mele. Am stat aşa poate preţ de zece secunde unul în faţa celuilalt, cu buzele întredeschise şi ochii scânteind. Mi-am întins braţele spre ea involuntar, iar în ochii ei puteai citi dăruire şi bucurie. Brusc însă scutură puternic din cap, îşi desprinse un braţ de la perete, îmi indică poruncitor să mă îndepărtez; şi cum nu am fost în stare să mă supun imediat, în ochii ei de copil se ivi o rugăminte, o implorare chiar, încât nu-mi rămase nimic altceva decât să o pornesc înapoi. Mi-am continuat drumul cât am putut de repede; nu mi-am întors nici o singură dată capul, şi nu din consideraţie, din supunere sau din spirit cavaleresc, ci din cauză că în ultima ei privire intuisem o emoţie care mergea dincolo de tot ce trăisem vreodată, care mă aducea în prag de leşin.

Apoi Fridolin tăcu.
- Şi cât de des, întrebă Albertine, uitându-se în faţa ei şi fără nici un fel de intonaţie, ai mai luat-o după aceea pe acelaşi drum?
- Ce ţi-am povestit, replică Fridolin, s-a petrecut întâmplător în ultima zi a şederii noastre în Danemarca. Nici eu nu ştiu ce ar fi fost în alte condiţii. Nu mai pune nici tu întrebări, Albertine.

Mai stătea încă la fereastră, nemişcat. Albertine se ridică, se îndreptă spre el, ochii îi erau umezi şi întunecaţi, fruntea uşor încreţită.
- Pe viitor ne vom relata pe loc astfel de lucruri, spuse.

El dădu din cap fără să scoată un cuvânt.
- Promite-mi.

O trase la pieptul lui.
- Nu ştii asta? o întrebă; dar vocea lui tot mai suna aspru.

Ea îi luă mâinile, i le mângâie şi privi spre el cu ochi împăienjeniţi, iar Fridolin avu impresia că i-ar putea citi gândurile în adâncul lor. Îşi mai aminti şi alte peripeţii de-ale lui din tinereţe, mai reale; în unele dintre ele fusese deja iniţiată, căci, cedând prea uşor curiozităţii ei geloase, el îi mărturisise câte ceva încă din primii lor ani de căsnicie, ba chiar, după cum avea să i se pară lui adesea, divulgase ceea ce ar fi fost mai bine să fi ţinut doar pentru el. Era conştient că la această oră anumite amintiri i se impuneau lui Albertine cu insistenţă, aşa că nici nu se miră când, ca din vis, ea pronunţă numele pe jumătate uitat al unei iubite de-a lui din tinereţe.

Îi apropie mâinile de buzele lui.
- În orice fiinţă - crede-mă, chiar dacă ar putea să sune banal -, în orice fiinţă pe care am avut impresia că o iubesc te-am căutat mereu numai pe tine. Asta o ştiu mai bine decât poţi tu să înţelegi, Albertine.

Ea zâmbi sumbru.
- Şi dacă mi-ar fi plăcut şi mie să merg mai întâi în căutare? spuse ea.

Privirea ei se schimbă, deveni rece şi de nepătruns. El îi lăsă mâinile să alunece dintr-ale sale, ca şi cum ar fi prins-o cu un neadevăr, cu o trădare; ea spuse însă:
- Ah, dacă aţi şti voi..., şi tăcu din nou.
- Dacă am şti...? Ce vrei să spui cu asta?

Replica ei veni cu o duritate stranie:
- Aproximativ ceea ce-ţi imaginezi, dragul meu.
- Albertine... există deci ceva ce mi-ai ascuns?

Ea dădu din cap şi privi înaintea ei cu un surâs ciudat.

În el se treziră nişte îndoieli de neînţeles, lipsite de sens.
- Nu prea pricep, spuse. De abia dacă aveai şaptesprezece ani când ne-am logodit.
- Şaisprezece şi ceva, da, Fridolin. Şi totuşi - ea îl privi direct în ochi - nu a ţinut de mine că am devenit soţia ta fiind fecioară.
- Albertine...!

Ea istorisi:
- Era la Wörthersee, cu puţin înainte de logodna noastră, Fridolin, când un tânăr foarte drăguţ a apărut într-o frumoasă seară de vară la fereastra mea, care dădea spre o pajişte întinsă; am stat de vorbă şi mi-a trecut prin minte în timpul acestei discuţii..., ia ascultă ce mi-a trecut prin minte: uite ce tânăr drăguţ şi încântător - nu trebuie decât să rostească acum un cuvânt, fireşte că ar trebui să fie cuvântul potrivit, şi atunci m-aş duce cu el afară pe pajişte şi m-aş plimba cu el, pe unde ar pofti el... poate prin pădure; sau şi mai frumos ar fi dacă am merge amândoi cu barca pe lac... iar el ar putea primi în această noapte de la mine tot ce mi-ar cere. Da, asta am gândit. - Numai că el nu rosti cuvântul, el, încântătorul tânăr; mi-a sărutat doar cu delicateţe mâna... iar în dimineaţa următoare m-a întrebat... dacă voiam să-i devin soţie. Iar eu am spus da.

Fridolin dădu drumul necăjit mâinii ei.
- Şi dacă în acea seară, spuse el apoi, ar fi stat întâmplător un altul la fereastra ta şi i-ar fi venit în minte cuvântul potrivit, de exemplu..., se gândi ce cuvânt să spună, dar ea întinse deja braţele ca apărându-se.
- Un altul, oricare ar fi fost acela, ar fi putut spune ce-ar fi dorit... nu prea i-ar fi folosit la ceva. Şi dacă nu ai fi fost tu acela care s-ar fi aflat în faţa ferestrei mele - îi adresă un surâs -, atunci cu siguranţă că nici seara de vară nu ar fi fost atât de frumoasă.

El strâmbă din gură batjocoritor.
- Aşa spui în această clipă, poate că aşa crezi în această clipă. Dar...

Bătu la uşă. Servitoarea intră şi anunţă că venise menajera din strada Schreyvogel pentru a-l pofti pe domnul doctor la consilierul aulic, căruia îi era din nou foarte rău. Fridolin se duse în anticameră, află de la mesageră că domnul consilier aulic suferise un atac de cord şi era acum într-o stare foarte proastă şi promise că se va duce neîntârziat să-l consulte.
- Vrei să pleci...? întrebă Albertine, văzându-l că se pregăteşte iute pentru plecare, pe un ton atât de supărat, de parcă i-ar fi făcut cu bună ştiinţă ceva rău ei.

Fridolin răspunse, aproape surprins:
- Trebuie.

Ea oftă uşor.
- Să sperăm că nu va fi atât de rău, spuse Fridolin, până acum o doză de morfină l-a ajutat întotdeauna să treacă peste criză.

Camerista îi adusese blana, Fridolin o sărută pe Albertine pe frunte şi pe gură destul de distrat, ca şi cum discuţia din ultima oră s-ar fi şters deja din memoria lui, şi plecă grăbit.