19.12.2003
Protejându-şi mâinile cu mânuşi termorezistente, Marie-Louise scoate din cuptor curcanul umplut cu castane şi-l depune cu infinite precauţii pe placa de gătit din material vitroceramic. Apoi se trage câţiva paşi înapoi, ca să-şi admire opera. Curcanul se prezintă cum nu se poate mai bine, îţi face plăcere să-l priveşti. încântată, Marie-Louise acoperă tava cu un capac în formă de clopot şi trece în sufragerie, renunţând să mai stingă în urma ei lumina. Sufrageria desenează împreună cu salonul o clasică literă L, care a ajuns s-o plictisească. Aproape toate casele din jur sunt construite astfel. Şi, totuşi, privindu-l din pragul bucătăriei, ansamblul are, trebuie să recunoască, destul farmec. Mai ales astă-seară, când totul e pregătit pentru sărbătoare. în apropierea şemineului, masa este deja aranjată în aşteptarea musafirilor de mâine, cu lumânări albe în sfeşnicul de argint, cu crengi de ilice şi conuri de brad alcătuind un aranjament rustic şi, în mijlocul farfuriilor pentru hors-d'Å“uvre, mici cadouri învelite în hârtie lucioasă şi legate cu panglici roşii. Ciorapii pentru daruri, din lână roşie şi verde, cumpăraţi de la Prisunic, sunt agăţaţi de marginea de cărămidă şlefuită a şemineului. Este pentru prima oară după mulţi ani când Marie-Louise se pregăteşte astfel pentru sărbătorile de iarnă. A amenajat chiar şi o creşă într-un colţ al salonului, cu câteva vaci minuscule din ipsos vopsit şi cu un prunc Iisus ce seamănă cu o reclamă pentru lapte. Bradul, destul de înalt, este aşezat în faţa ferestrei, astfel încât trecătorii să-l poată vedea de pe stradă. E plin de beteală, beculeţe, globuri colorate şi are crengile stropite cu parafină albă.

Marie-Louise nu a mai sărbătorit de multă vreme Crăciunul aşa cum se cuvine. Mai precis de la moartea lui Jean-Christophe. în ciuda firii lui mai degrabă rigide, a dezgustului şi lipsei de interes cu care privea viaţa în general, Jean-Christophe întâmpina cu bucurie zilele de sărbătoare. Poate pentru că erau singurele momente când putea să bea până aluneca sub masă fără să-şi facă procese de conştiintă. La rândul ei, Marie-Louise aştepta cu seninătate aceste ocazii, căci erau printre puţinele în care, datorită convingerilor sale religioase, Jean-Christophe nu devenea violent atunci când se îmbăta. Moale şi cuminte, se lăsa târât în dormitor, ca să se culce, şi când se trezea se mulţumea doar să fumeze ţigară după ţigară, privind în gol, fără expresie. Marie-Louise ar fi dat mult să ştie la ce medita în clipele acelea. însă nu a aflat niciodată. Ce ciudat, nu s-a mai gândit de multă vreme la Jean-Christophe. Şi-a amintit de el abia zilele trecute, în piaţă, când a cumpărat bradul. Doamna Ginette, care ţine brutăria din colţ, era pe aproape, se tocmea cu o precupeaţă pentru un mănunchi de sparanghel. "Ah, Marie-Louise, tu cumperi un brad?" a întrebat-o. Părea atât de mirată. De ce oare? Doar nu este o păgână, a respectat întotdeauna sărbătorile religioase. Toată lumea ştie că merge cu regularitate la biserică. în orice caz, mai des decât alţii. Chiar şi decât doamna Ginette, ar fi trebuit să i-o spună în faţă. Însă, proasta de ea, a început să se justifice, să explice de ce nu a mai cumpărat de atâta vreme un brad şi de ce nu a mai sărbătorit Crăciunul conform vechilor tradiţii.
- De când copiii au plecat de acasă, iar bărbatul meu e mort, mă simt atât de singură! a spus ea. în zilele de sărbătoare văd mai bine cât a devenit casa mea de pustie.
- Doar nu vrei acum să-mi spui că Jean-Christophe îţi lipseşte? a întrebat-o doamna Ginette. Ştii bine ce fel de om era!
- Ei, da... Dar, cu timpul, lucrurile astea se uită.
- Despre morţi numai de bine, nu-i aşa? a râs brutăreasa.

Zâmbind, Marie-Louise îşi aruncă privirile spre pendulă. Este abia ora cinci după-amiaza. Mai e mult timp până când va pleca la biserică şi nu mai are nici o treabă de făcut. A terminat toate pregătirile. în fine, aproape toate. îşi aminteşte de fructieră, o scoate din bufet şi o umple cu mere, cu struguri şi banane. Apoi se aşează pe canapea şi priveşte în jur cu ochii critici. Mulţumită, îşi lasă capul pe spate. Se simte obosită. Măcar de nu ar adormi. Ce curios, doamna Ginette nu a fost interesată să afle ce anume a determinat-o să cumpere tocmai anul acesta un brad. Ar fi luat-o pe nepregătite, Marie-Louise nu avea la dispoziţie nici o minciună plauzibilă. Ar fi început să se bâlbâie, căutând o jalnică explicaţie. Doar nu era să-i povestească despre loterie! Ce ar fi putut să-i spună brutăresei? Că are un eveniment important de sărbătorit? Ar fi întrebat-o imediat despre ce este vorba, ar fi vrut să afle tot felul de amănunte şi apoi ar fi povestit la toată lumea. Pe cine oare nu cunoaşte în comună brutăreasa?

Marie-Louise sare ca arsă când răsună soneria telefonului. De n-ar fi copiii! se sperie ea, ducându-şi mâna la inimă. Puntea pe care a aruncat-o spre ei i se pare atât de fragilă, încât se aşteaptă în orice moment ca ei să-i spună că s-au răzgândit şi nu mai vor să vină. Iar ea s-a pregătit cu atâta tragere de inimă ca să-i primească, totul este perfect şi ştie sigur că nepoţii se vor bucura mult de brad, de creşă şi de cadouri, da, mai ales Céline, care mai crede încă în Moş Crăciun. La telefon este însă Lise, vecina ei de peste două case. Locuieşte la capătul străzii, vizavi de brutărie şi, de îndată ce îi recunoaşte vocea în receptor, Marie-Louise îşi spune că, mai mult ca sigur, discutase cu Ginette despre întâlnirea lor din piaţă. Dorea, probabil, să afle noi amănunte.
- Trecând pe stradă, am văzut că ai un brăduleţ la fereastră, spune Lise. E atât de drăguţ împodobit, cu toate beculeţele lui colorate! Am remarcat şi coroana de ilice de pe uşă. Tu ai aranjat-o cu atâta gust?
- Nu. Am cumpărat-o.
- Te-ai hotărât să ieşi din nou în lume? Am auzit că ai fost şi la Paris. Ai cumpărat ceva frumos de acolo?
- Nu. M-am dus ca să mă plimb puţin.
- Să iei aer! râde Lise.

Marie-Louise începe şi ea să râdă, ca de o glumă bună. Apoi liniştea se aşterne în receptor. Lise pregăteşte, pesemne, următoarea mişcare pe imaginara ei tablă de şah.
- Ştii, continuă Lise, Yves şi cu mine ne-am spus: "Ce-ar fi s-o invităm la noi mâine pe Marie-Louise? Este atât de singură săraca!" Ce părere ai? Te aşteptăm la prânz? Nu este nevoie să te pregăteşti în mod special. Nu avem alţi invitaţi. Suntem numai noi, familia. Şi, mai ales, să nu te simţi cumva obligată să aduci ceva! Ce zici?

Marie-Louise face o lungă pauză. Se simte prinsă în capacană şi este conştientă că timpul nu-i va permite să găsească replica cea mai convenabilă. Ştie sigur că nu voi putea veni, îşi spune. Ar trebui să-i accept invitaţia, s-o văd cum se descurcă.
- Lise, eşti amabilă... Dar, din păcate, mi-e imposibil să vin. Aştept la rândul meu câţiva musafiri.
- Musafiri! Tu!? Pe cine?
- Marie-France şi Bernard mi-au promis că or să vină. Cu copiii...
- A, ei? Mda... Să sperăm că se vor ţine de cuvânt. Ţi-au mai promis ei şi altădată.

Marie-Louise e pe punctul să spună "Vor veni acum, sigur, au tot interesul să vină...", dar îşi aminteşte în ultimul moment că nimeni nu trebuie încă să ştie că ea a câştigat la loterie, oricum nu înainte de a decide ce anume va face cu banii. Cu câtă nerăbdare aşteaptă să vadă cum vor evolua lucrurile de această dată! De când nu i-a mai văzut, Marie-France şi Bernard se vor fi schimbat ei oare? Vor încerca ei iarăşi s-o convingă să vândă casa şi să se ducă la un azil de bătrâni? Dacă discuţia va aluneca din nou pe această pantă, nu le va mai spune nici un cuvânt despre bani. Dacă se vor dovedi, însă, măcar acum înţelegători, o să le dea tot ce are. La vârsta ei ce-i mai trebuie o asemenea avere? Dar trebuie să fie sigură că Marie-France şi Bernard nu vor afla adevărul din altă parte. Dacă va povesti cuiva despre loterie, copiii ei vor fi puşi la curent de cum se vor ivi la marginea localităţii. Şi atunci, vor începe s-o mintă. De asta sunt amândoi în stare. Măcar de-ar veni, totuşi... Aproape că i-a şi uitat cum arată. Marie-France s-o fi îngrăşat oare după ultima naştere? Iar Bernard... Mai poartă încă barba aceea caraghioasă, subţire ca un fir, de parcă i-ar fi desenată pe faţă? Vor veni de această dată, este sigură. A vorbit la telefon cu fiecare în parte, le-a spus că-i aşteaptă ca să discute împreună despre viitor. Misterioasă apoi, neştiind cum să continue fără să-şi dezvăluie secretele, îşi lăsase fraza în aer, aşteptând ca ei s-o continue în locul ei, creându-şi singuri o lume de promisiuni şi de speranţe, ca în copilărie, când, pe la începutul lunii decembrie, ascunzându-se de ea şi ferindu-se unul de altul, se apucau să-i scrie lui Moş Crăciun. După o lungă tăcere, i-au răspuns amândoi aproape cu aceleaşi cuvinte: "Bine, mamă, am să vin. îţi promit. Să pregăteşti un curcan umplut cu castane. O să ne aducă aminte de vremurile de altădată..."


***


La Gara de Nord, în toalete pluteşte mereu un iz de urină. Nu se poate şti de unde vine mirosul, poate din pereţi, unde s-a infiltrat încetul cu încetul de-a lungul anilor, pentru că, în rest, toaletele sunt bine întreţinute şi par destul de curate. Pentru o persoană cu nasul nu prea sensibil locul poate fi considerat drept acceptabil. Cazul lui Valérie este oarecum aparte: uneori i se întâmplă să nu simtă în jurul ei nici un miros, alteori, dimpotrivă, percepe tot felul de emanaţii olfactive care poate nici nu se află altundeva decât în imaginaţia ei. La urma urmei, confortul – existent sau nu – al toaletelor de la Gara de Nord nu o interesează. Pentru ea, locul acesta are o utilitate precisă şi, atunci când ai cu adevărat nevoie de ceva, nu mai acorzi prea multă atenţie detaliilor. Este locul cel mai apropiat unde Valérie se poate refugia după ce a trecut pe la obişnuitul ei dealer. În cabina strâmtă, rezemată de perete, între sulul de hârtie igienică şi coşul de gunoi, şi-a injectat în grabă de atâtea ori doza de heroină, fără să ţină seama nici de durere, nici de inflamaţia cronică a venelor ei suprasolicitate. S-a aşezat apoi pe scaunul closetului, aşteptând ca drogul să-şi facă efectul, conştientă că senzaţia binefăcătoare de extaz nu va întârzia prea multă vreme şi că în curând se va simţi din nou puternică, plină de energie, capabilă de orice. Zgomotul uşilor care se deschid şi se închid, al veşmintelor care foşnesc în cabinele de alături, al apei care curge în lavabouri, al jetului de aer cald al uscătoarelor de mâini, toate aceste semne ale existenţei exterioare mai întâi se estompează, apoi dispar, lăsând în locul lor acea stare indescriptibilă de euforie, de plăcere inegalabilă, care vine deasupra ei ca o cascadă, antrenând-o într-o lume diferită, plină de promisiuni, pur şi simplu minunată. Ştie prea bine că nu poate avea parte de aceste senzaţii sublime decât pentru scurtă vreme, că le urmează apoi halucinaţii înspăimântătoare şi că, pe măsură ce orele vor trece, va trebui să înfrunte dureri atroce şi o intensă slăbiciune, în aşteptarea următoarei doze de heroină. Ştie toate astea, dar mai ştie că cele câteva clipe de extaz pe care şi le poate oferi cu preţul atâtor suferinţe au devenit pentru ea singura raţiune de a trăi.

În ajun de Crăciun, croindu-şi cu dificultate calea printre călătorii înţesaţi la capetele peroanelor în aşteptarea trenurilor de provincie, Valérie se îndreaptă clătinându-se spre toalete, gâfâind ca un câine epuizat de căldură. În timp ce coboară scările, îşi zăreşte silueta fragilă reflectându-se în marile oglinzi, în dreptul cărora este instalată negresa care încasează banii şi distribuie jetoanele pentru cabine. Şi nu de supraveghetoarea cea grasă, cu pielea lucind ca huila în lumina tuburilor fluorescente, încearcă Valérie să scape aruncând din mers cele câteva monede pe farfurioara de ceramică şi culegând în grabă jetonul mic şi galben care-i va deschide pentru ultima oară drumul spre fericire, ci fuge de propria ei imagine din oglindă, care o scârbeşte şi, în acelaşi timp, o înspăimântă. De atâta vreme nu se mai recunoaşte! Negresa aceasta, însă, pare s-o cunoască de-acum bine. Ultima oară când a venit aici încă se mai ferea de ea. De data aceasta, însă, nu-i mai pasă. Nimic nu mai are în ochii ei nici un fel de importanţă.

Supraveghetoarea inspectează rapid monezile de pe farfurie, apoi priveşte clătinând din cap cu compătimire în urma bizarei creaturi care se îndepărtează aproape alergând pe coridorul ce duce spre cabine. Ea ştie tot ce se întâmplă acolo, atât în toaletele doamnelor, cât şi în cele destinate bărbaţilor, îi cunoaşte pe toţi cei care intră şi uită să mai iasă şi este convinsă că această tânără cu aer bolnăvicios, care pare mereu atât de înspăimântată, pur şi simplu se droghează zăvorâtă într-una din cabine, la nici doi paşi de toate aceste femei care vin, îşi fac nevoile, se spală, se machiază, îşi aranjează ţinuta şi apoi pleacă. Şi-o imaginează ghemuită pe closet, sau chiar jos, pe gresia rece, cu o seringă înfiptă în venă, alunecând de bună voie şi atât de singură în lumea ei plină de fantasme.

Valérie se opreşte în faţa furcilor care blochează accesul spre cabine şi trage adânc aer în piept. Îşi concentrează întreaga atenţie asupra jetonului pe care îl ţine între degete şi se roagă din tot sufletul să fie capabilă să-l introducă de la prima încercare în mica deschizătură care se balansează haotic în faţa ochilor ei, parcă hotărâtă să nu stea în loc nici o secundă. Nu mai are răbdare, a aşteptat prea multă vreme, voinţa ei este făcută fărâme, iar trupul îi este scuturat de convulsii. O durere ascuţită o străbate de sus până jos, ca un trăsnet, făcând-o să scape din mână jetonul. Din spate vine o femeie îmbrăcată într-un palton de culoarea coniacului, emanând în jur o undă plăcută de parfum pe care Valérie nu o sesizează. "Nu intraţi?" o întreabă femeia şi Valérie se trage confuză într-o parte, făcându-i loc să treacă. "Nu vă simţiţi bine?" întreabă iarăşi femeia, privind-o mirată. Valérie scutură din cap şi ochii i se înceţoşează. Femeia îşi introduce în deschizătură jetonul şi trece, învârtind furcile, de partea cealaltă, ca o pasăre liberă să zboare încotro îi place. Privind în urma ei, Valérie îşi realizează iarăşi, cu claritate, condiţia ei de prizonieră. Din închisoarea în care se află nu există, totuşi, nici un fel de scăpare. Îşi aduce aminte de Ben, de felul în care-l găsise azi-dimineaţă. Îşi aminteşte că se considerase în sfârşit liberă şi că o înspăimântase această constatare.

Ben era întins pe jos, în bucătărie, dar numai picioarele lui se vedeau din dosul mesei acoperite cu o muşama verde şi, privindu-le din pragul uşii, deşi era pe deplin conştientă ce se întâmplase, Valérie s-a întrebat timp de câteva momente de ce picioarele lui nu se mişcă, de ce Ben nu se ridică în fine de pe pardoseala rece, ca să-i vină în întâmpinare, s-o prindă de încheietura mâinii şi s-o întrebe pe unde a umblat iarăşi întreaga noapte. Toate lucrurile erau la locul lor în bucătărie, pe aragaz – căruia nici un burete din lume nu-i mai putea reda adevărata faţă – se afla chiar şi o cratiţă plină cu tocană, cu o lingură de lemn înfiptă în amestecul de culoare incertă, iar capacul era pus alături, cu grijă. Ben se sculase pesemne devreme, avusese timp să gătească, să stingă apoi focul şi chiar să bea un pahar cu vin înainte să se prăbuşească. Sticla de vin şi paharul se aflau pe masă, de partea unde el căzuse şi Valérie îşi spusese că erau probabil ultimele obiecte pe care mâinile lui le atinseseră. Înainte de a străbate cei câţiva paşi care o separau de Ben îşi reamintise cuvintele lui, care o urmăriseră de-a lungul anilor ca o obsesie. "Nu ai unde să fugi, crede-mă că nu există nici un fel de scăpare!" Încă mai credea în aceste cuvinte, cu o asemenea tărie, încât îşi spusese că, la urma urmei, nu era posibil ca el să fie mort. Poate că se pretează iarăşi la unul din jocurile lui idioate, poate că puterile de altădată i-au revenit şi este pe punctul să născocească cine ştie ce nouă perversitate.

Apoi îl văzuse, cu faţa lui proaspăt rasă ciudat de umflată, ca şi cum cineva l-ar fi strâns de gât pe îndelete, aşa cum se frământă cozonacul ca să crească. Din nas i se scursese un firicel de sânge, care căpătase o culoare foarte închisă, aproape neagră. Ochii, larg deschişi, erau congestionaţi, ai fi zis că înoată în sânge. Îl mai văzuse cu asemenea ochi acum doi ani, când făcuse primul atac de congestie cerebrală şi Valérie n-a avut, deci, nici cea mai mică îndoială că Ben a suferit un nou atac, definitiv de această dată. Simţise că o cuprinde ameţeala. Se aşezase pe jos, lângă el, şi timp de câteva minute îşi revăzuse toată viaţa ei mizerabilă, o văzuse cu alţi ochi ca de obicei, în general îşi imagina propria ei existenţă ca pe un soi de cuşcă în care nu penetra niciodată lumina şi, uneori, nici chiar aerul, acum, însă, vedea că în unul din pereţii între care se afla prizonieră se deschisese un fel de fereastră, dar în loc să pătrundă soarele prin fereastra aceea, veneau spre ea numai frig, întuneric şi disperare. "Mi-ai spus că pentru mine nu există nici o scăpare...", a început ea să scâncească. "Aşa mi-ai spus, iar acum mă laşi baltă! "

Valérie repetă aproape mecanic aceste cuvinte în timp ce introduce în sfârşit jetonul la locul lui şi împinge furcile cu hotărâre, ca şi cum ar fi căpătat noi forţe, izbutind să treacă mai departe. După ce l-a descoperit pe Ben mort în bucătărie – "Mort, mort, ţeapăn, nu e nici o îndoială!" – s-a gândit mai întâi la bani, abia apoi la grenadă. De fapt, gândul că pentru ea viaţa s-a sfârşit i-a venit numaidecât, ea s-a străduit numai să-l gonească, şi-a spus probabil că are mai întâi dreptul, ca orice condamnat la moarte, să-şi satisfacă o ultimă plăcere. O plăcere primordială. A considerat întotdeauna că nou-născuţii au ceva de-a dreptul obscen în atitudinea lor, în felul cu care îşi sug degetele, de exemplu, sau toate obiectele care le vin în cale. Psihologii spun că sugarii încearcă astfel să descopere lumea înconjurătoare. În realitate, însă, ei caută fără nici o jenă să obţină ceea ce ea numeşte plăcerea primordială, acest plonjon sublim în lumea simţurilor pure, unde nu este loc pentru nici un gând, pentru nici o idee, pentru nici cea mai palidă manifestare a conştiinţei. Pare extrem de simplu pentru un nou-născut să atingă această stare. Valérie, însă, are nevoie de droguri, pentru că gândurile ei sunt mult prea urâte si prea numeroase pentru a se lăsa uşor alungate. Iată de ce s-a gândit mai întâi la bani. Ştie că fără bani nu poate să-şi cumpere droguri. Şi mai ştie că ea a depins mereu de Ben, pe toate planurile. Ea nu a fost niciodată capabilă să facă rost de nici cea mai mică centimă. Iar Ben, aşa cum era el, beţiv şi pervers, şi-a văzut întotdeauna de treabă şi a fost... da, destul de darnic cu ea. Nu i-a pus niciodată prea multe întrebări. Nu dorea să ştie decât pe unde umblă noaptea şi, mai ales, cu cine. Devenise teribil de gelos după ce a avut primul atac cerebral şi şi-a pierdut forţele. Nu se mai simţea capabil decât s-o contemple în timp ce-şi făcea baie, dar imaginaţia lui era la fel de liberă ca altădată. Când se întorcea acasă dimineaţa, cu trupul chinuit de dureri şi cu ideile încă tulburi din pricina drogului, el o întâmpina, o prindea de încheietura mâinii şi o trăgea după el şchiopătând până în dormitor, unde o obliga să se aşeze pe pat şi-i spunea: "Haide, povesteşte!" Ea ar fi vrut să-i vorbească despre heroină, despre injecţiile intravenoase, despre riscul de SIDA si despre toată viaţa ei definitiv compromisă. Dar Ben aştepta altceva de la ea şi, după ce încasa câteva palme – pentru asta, da, avea încă destulă putere Ben – începea să născocească ceea ce el credea sau dorea să creadă că este adevărul. Îi vorbea despre nopţi desfrânate, iar el asculta cu ochii măriţi, uitând aproape să mai clipească. "Eşti o târfă!" îi spunea în cele din urmă şi se vedea bine că asta îi făcea plăcere. Dar cel puţin apoi o lăsa în pace. În rest, însă... îi dădea bani ori de câte ori îi cerea. Şi nu o întreba niciodată ce făcea cu banii.

Îşi cumpăra droguri...

A început să se drogheze după ce a văzut o emisiune la televizor. Ben era foarte selectiv în legătură cu programele la care îi dădea dreptul să asiste, avea o adevărată aversiune faţă de dezbateri – "te învaţă numai la prostii", îi zicea. Însă pe vremea când mai mergea încă la şcoală, când se întâmpla să fie bolnavă şi să rămână singură acasă, Ben nu avea de unde să afle cum îşi petrecea ea timpul. Îi telefona o dată la două ore şi ea îi spunea mereu: "Totul e în ordine, n-ai nici o grijă". În emisiunea din care a aflat despre droguri se discuta de fapt despre copiii maltrataţi, erau o mulţime de profesori şi de psihologi adunaţi în jurul unei mese rotunde şi vorbeau cam toţi odată, încât îi era greu să înţeleagă ce spun. Nici nu ştie de ce a privit emisiunea până aproape de capăt, pentru că nu se regăsea în nici unul din subiectele puse în discuţie. Se vorbea mai ales despre copii bătuţi, lipsiţi de hrană, părăsiţi de propriile lor familii. Este adevărat că şi pe ea o părăsise mama, dar, până la atacul pe care l-a suferit acum doi ani, Ben o înconjurase numai cu devotament şi dragoste. Plutea totuşi în atmosfera acelei emisiuni ceva misterios, ca o aşteptare, determinând-o să privească mai departe. Era ca şi cum toţi participanţii la dezbateri ar fi ştiut bine că esenţa însăşi a problemei nu a fost încă atinsă şi nici nu poate fi abordată cu uşurinţă. Avea impresia că se învârtesc cu toţii în cerc şi discuţia începuse să treneze. Apoi a apărut pe ecran o umbră – nu i se auzea decât vocea, era o tânără fată, care nu dorea probabil să-şi dezvăluie identitatea. Aşa a auzit pentru prima oară vorbindu-se despre droguri. A mai aflat însă ceva, un lucru important, care a însemnat în viaţa ei o cotitură, a aflat că Ben n-ar fi trebuit să se poarte cu ea aşa cum se purta, era anormal. "... crede-mă că nu există nici un fel de scăpare!" îi spusese el prima oară. "Sunt lucruri pe care copiii trebuie să le facă. Trebuie să înveţe să respire, să se hrănească, să se spele pe dinţi, să-şi facă patul... Înţelegi? Există şi situaţii neplăcute în viaţă... Copiii trebuie să sufere uneori. Ei suferă când vin pe lume, când sunt bolnavi, vaccinaţi, operaţi... Viaţa oamenilor este numai suferinţă. Iar ceea ce ţi se întâmplă ţie acum nu este chiar cel mai rău lucru cu putinţă. Eu am grijă de tine, Valérie, nu-i aşa? Eu am atâta grijă de tine! Este ceva normal... ca spălatul pe dinţi. Aşa se petrec lucrurile în toate familiile. Dar nu trebuie să vorbeşti cu nimeni despre asta. Ceea ce se petrece într-o familie îi priveşte numai pe membrii acelei familii. Pentru că sunt lucruri intime... Înţelegi? Uite, tu ştii, de exemplu, că toţi oamenii se duc la toaletă de câteva ori pe zi, dar nimeni nu vorbeşte despre asta în gura mare. Este ceva absolut normal... însă intim."

Valérie îşi aminteşte cum a rămas cu ochii fixaţi pe ecran, ascultându-şi parcă propria ei poveste. "Şi de unde îţi procurai drogurile?" o întrebase cineva pe umbra aceea, care ar fi putut fi, la urma-urmei, chiar ea însăşi. Nu i-a fost prea greu să înveţe jocul. Tânăra din emisiune spunea că fura bani ca să cumpere prafurile care o ajutau să uite, Valérie, însă, ştia că ea nu va trebui să fure, pentru că Ben era atât de generos... I-ar fi oferit şi luna de pe cer, dacă i-ar fi cerut-o. Dezbaterile la televizor au continuat apoi pe tema prostituţiei infantile şi Valérie nu a mai avut puterea să asculte. Înţelesese doar că Ben avea în definitiv dreptate, viaţa era plină de suferinţe şi mult prea grea pentru ea, era sigură.

Drogurile şi Ben au ajutat-o să supravieţuiască. Şi iată că acum Ben o părăsea, iar ea habar nu avea ce înseamnă de fapt să trăiască. Preţul pe care a trebuit să i-l plătească lui Ben pentru a avea grijă de ea i se păruse dintr-o dată ridicol de mic. Iar el zăcea pe pardoseala rece, cu o dâră de sânge uscat pe obraz. De-a lungul anilor, o învăţase pe Valérie cum să suporte tot felul de lucruri anormale, spunându-i că aşa este viaţa, dar nu-i explicase niciodată nimic despre ceea ce era normal, despre ceea ce ştia să întâmpine în fiecare zi orice altă fiinţă umană. Valérie nu se simţea capabilă să ţină piept acestei lumi necunoscute, în care alţii evoluau firesc, fără bătaie de cap. "De câte ori ai încercat până acum să te sinucizi?" întrebase cineva în timpul dezbaterii şi umbra aceea fără identitate pronunţase o cifră oarecare. "De ce?" o întrebaseră. "Ca să fiu liberă..." venise răspunsul. Scotocind în dulap în căutarea banilor lui Ben, Valérie îşi amintise aceste cuvinte şi i se păruseră cu totul ilogice. Ea dorea acum să dispară tocmai pentru că devenise liberă.

Găsise puţini bani si câteva cărţi de credit. Ben o trimisese la bancă de mai multe ori ca să scoată bani cu una din cărţile lui de credit şi Valérie mai ţinea încă minte codul, dar nu avea nici cea mai mică idee despre valoarea reală a contului. Se aşezase pe marginea patului, cu cărţile răsfirate între degete, şi le privise cu luare-aminte. Şi-a spus că probabil în timp situaţia ei financiară se va lămuri, că i se va explica ce are de făcut ca să intre în drepturile sale, poate că Ben a prevăzut ceva pentru ea, poate că a încheiat chiar o asigurare. Cineva se va ocupa de ea de aici înainte, desigur, întrucât nu este încă majoră. Dar cum îşi va putea ea procura drogul? Cu ce bani îl va plăti pe dealer? Şi presupunând că într-o bună zi lucrurile se vor aranja, cum va putea ea rezista până atunci fără nici un strop de heroină? Cu gesturi febrile numărase cele câteva bancnote, făcându-le să foşnească. Îi vor ajunge poate pentru o singură doză. Şi apoi? Îşi lăsase mâinile să-i cadă în poală, descurajată. Durerile şi ameţeala au început aproape în aceeaşi clipă. "Nu se poate să am deja nevoie, şi-a spus. Nu a trecut chiar atâta vreme de ultima oară." Se simţea pe undeva neîndreptăţită că organismul o trădează chiar în momentele acelea. Atunci şi-a adus aminte de grenadă.

O are acum asupra ei, adânc înfiptă într-un buzunar al paltonului, dar nu vrea să se gândească încă la ea. Se află în sfârşit într-una din cabine şi a închis în urma ei uşa cu zăvorul. Mozaicul alb şi negru de pe jos îi joacă în faţa ochilor, însă gestul cu care îşi injectează drogul în braţ este sigur, într-atât a devenit pentru ea o obişnuinţă. Răsuflând adânc, Valérie se lasă să cadă pe scaunul closetului şi aşteaptă.


***


Oare de unde ştie Lise că am fost la Paris? se întreabă Marie-Louise privind pentru a nu ştiu câta oară pendula. Se ridică din fotoliu si se îndreaptă spre fereastră, încercând să privească afară printre crengile bradului. Seara nu se grăbeşte încă să coboare şi Marie-Louise trece în revistă lucrurile pe care ar putea să le mai facă înainte de a pleca la biserică şi descoperă că nimic nu o mai atrage, ca şi cum pentru ea timpul s-ar fi hotărât să stea pe loc înainte de a trage o concluzie definitivă. Într-un anumit fel, simte că i s-a acordat un răgaz cu care nu ştie ce să facă. Ideea i se pare bizară, o înspăimântă şi, fără să vrea, îşi scutură umerii străbătuţi ca de un fior neaşteptat.

În definitiv, nu ar trebui să o surprindă faptul că Lise era la curent cu escapada ei la Paris. Pesemne cineva a văzut-o urcând în tren, sau poate chiar în timp ce cobora în Gara de Nord. Marie-Louise nu a mai plecat de multă vreme din comuna ei natală din apropiere de Chantilly. Şi poate că nici acum n-ar fi pornit la drum, dacă nu ar fi invitat-o cu atâta insistenţă Martine, una din nenumăratele ei verişoare. "Trebuie să mai ieşi şi tu din bârlogul tău – i-a spus aceasta – cât n-ai îmbătrânit de tot şi te mai ţin încă picioarele." Realitatea este că Martine e cu mult mai în vârstă decât ea şi că se simte teribil de singură. Marie-Louise i-a acceptat până la urmă invitaţia, ca să-i facă plăcere, dar nu crede că se va mai duce vreodată acolo. Verişoara ei a devenit o bătrână uscăţivă şi fragilă, cu faţa mototolită, cu ochii prăbuşiţi în adâncul unor orbite întunecate. Îţi făcea rău s-o priveşti. Existenţa ei pare atât de tristă. Martine n-a mai coborât de ani de zile din apartamentul ei de la ultimul etaj al unei clădiri ruinate, unde trăieşte înconjurată de trei pisici veşnic înfometate. De la fereastra ei nu se zăreşte afară decât o stradă murdară şi zgomotoasă, înghesuită printre zidurile cenuşii ale clădirilor vechi şi şubrede, ce poartă firme prăfuite care nu mai atrag de multă vreme pe nimeni. O singură reclamă se afla în ziua aceea pe stradă, reprezentând un trifoi cu patru foi. Afişul, viu colorat, aproape strident, era lipit pe geamul unei cafenele şi Marie-Louise şi-a adus aminte că era vineri treisprezece, o zi cu noroc, şi că ar trebui poate să joace la loterie. A intrat în cafenea după ce a plecat de la Martine şi a cumpărat un loz. Apoi s-a dus la gară, grăbită să revină acasă. A avut o jumătate de oră de aşteptat până când i-a plecat trenul. Se simţea deprimată şi gândurile îi zburaseră fără să vrea la inutilitatea vieţii şi la puţinii ani pe care îi mai avea în faţă. La urma urmei, existenţa ei nu avea nici o valoare şi nimic nu putea s-o mai bucure de aici înainte.

Erau altfel lucrurile în tinereţea ei, când, la o lună o dată, lua trenul spre Paris numai ca să cutreiere buticurile şi să privească oamenii şi maşinile care se deplasau în toate direcţiile. Îi plăcea să se plimbe pe străzile înguste din Montmartre şi să intre în micile dughene unde se vindeau suveniruri. Când obosea, se aşeza pe o bancă şi hrănea porumbeii. În apropiere, pictorii ambulanţi îşi etalau tablourile şi Marie-Louise se bucura ori de câte ori reuşeau să vândă o pânză, de parcă banii i-ar fi câştigat chiar ea. Într-o vreme, veneau acolo ca să-şi prezinte numărul o tânără fată cu vocea patetică şi un bărbat care o acompania la armonică. Ea purta o rochie roşie, de ţigancă, iar el pantaloni largi cu bretele şi un tricou dungat. Cântau mereu aceeaşi melodie tragică, despre un tânăr care, părăsit fiind de fata iubită, a plecat în larg şi s-a înecat pe o furtună teribilă. Deşi le auzise de nenumărate ori cântecul, ascultându-l Marie-Louise plângea de fiecare dată. Îi privea cu simpatie pe cei doi cântăreţi, dar nu îi răsplătea niciodată pentru spectacol. Era destul de strânsă la mână. Nu câştiga prea mulţi bani ca să-şi permită să fie darnică. De altfel, ştia prea bine că cei doi tineri cheltuiau prin cârciumi tot ce primeau. Îi întâlnise chiar ea, nu o dată, seara, când se îndrepta spre gară, ieşind dintr-un soi de tavernă, fata râzând până când se îneca şi începea să tuşească, iar bărbatul abia mai ţinându-se pe picioare. Fără să înţeleagă de ce, Marie-Louise se simţea jenată să-i vadă într-o asemenea stare şi trecea pe partea cealaltă a străzii, temându-se ca ei să nu o recunoască.

De cele mai multe ori, se întorcea de la Paris cu mâna goală. În tren se amuza privind călătorii, mai cu seamă bărbaţii, care o cercetau la rândul lor, unii ca pe o curiozitate, alţii cu un licăr insinuant în ochi şi, în fine, alţii cu un fel de teamă, ca şi cum, fixându-i cu atâta insistenţă, Marie-Louise ar fi putut să le citească gândurile. Când se plictisea să mai privească în interiorul vagonului, îşi întorcea ochii spre peisajul de afară, care aluneca grăbit în lungul trenului, pierzându-se în noapte. Îi plăceau mult gările. Privea oamenii de pe peron, încercând să ghicească cine va urca în vagonul ei. Dar, pe măsură ce trenul se îndepărta de Paris, nu mai urca nimeni, iar gările întâlnite în cale erau din ce în ce mai pustii. Uneori, se întâmpla ca Marie-Louise să rămână singură în vagon şi atunci începea să se plictisească. Nu găsea niciodată în ea însăşi un subiect care s-o preocupe. Viaţa ei era compusă numai din lucruri care veneau din afară. Se ducea o dată pe lună la Paris ca să culeagă noi informaţii, pentru că ea nu citea niciodată ziarele, iar emisiunile de radio i se păreau cu totul lipsite de interes. Avea propria ei părere despre lumea înconjurătoare. Era convinsă că viaţa, în esenţa ei, nu este foarte complicată şi că oamenii ar putea fi cu mult mai fericiţi dacă ar reuşi să găsească un echilibru între lucrurile pe care au dreptul şi cele pe care nu au dreptul să le facă, sau între ceea ce trebuie şi ceea ce nu trebuie să suporte. Marie-Louise plasase realităţile vieţii pe un fel de scară a priorităţilor, cu ajutorul căreia rezolva aproape toate dilemele. De exemplu, în opina ei era mai util să-ţi asculţi părinţii, decât să refuzi din partea lor lucruri care nu-ţi fac plăcere. Judecând astfel, reuşise să-şi parcurgă copilăria fără prea mari prejudicii, acceptând să mănânce toate lucrurile oribile pe care mama i le punea în farfurie şi să tolereze fără comentarii normele de educaţie atât de rigide pe care le impunea tata. Stabilise de asemenea, o dată pentru totdeauna, că şcoala e cu mult mai puţin importantă decât biserica. În comuna ei, de exemplu, erau oameni pe care faptul că nu aveau carte nu-i împiedica să ducă o existenţă normală, în timp ce nimeni nu izbutea să se nască, să moară sau să se căsătorească fără să treacă pe la biserică. În consecinţă, Marie-Louise a renunţat repede la şcoală, dar nu a neglijat niciodată să meargă, atunci când se cuvenea, la biserică.

Cât a fost fată în casă, înainte de a-l cunoaşte pe Jean-Christophe, viaţa i se părea nu numai simplă, ci şi frumoasă. Era bucuroasă că trăieşte. De altfel, zilele se scurgeau într-o asemenea monotonie, fără să aducă nimic rău şi nimic bun niciodată, încât i se întâmpla uneori să uite că trăieşte. Totul în viaţa ei era firesc, nu avea rost să-şi pună nici un fel de întrebare. Se mulţumea să existe, ca o gâză care nu se miră că zboară, ca o apă care nu încearcă să afle de ce curge. Apoi, după ce s-a măritat şi a plecat de acasă, după ce i-a adus pe lume pe Marie-France şi pe Bernard, cramponându-se de patul moştenit de la bunica, în care au născut trei generaţii de femei, şi urlând cât o ţinea gura, deşi nu suferea prea tare, după ce Jean-Christophe a început să se îmbete şi s-o ia la bătaie, după ce s-au îndatorat amândoi până peste cap ca să-şi construiască această casă, viaţa pentru ea a prins alte contururi, mai precis a devenit vizibilă, ca la munte o pantă abruptă, imposibil de urcat, ce se iveşte dintr-o dată în cale, când se ridică negura.

Acum, după ce a câştigat la loterie, se întreabă dacă lucrurile ar fi putut fi altfel pentru ea dacă în tinereţe ar fi avut mai mulţi bani. Poate că Jean-Christophe ar fi găsit alte compensaţii în viaţă, decât băutura, şi poate s-ar fi purtat mai frumos cu ea. Iar copiii, poate că nu i-ar mai fi întors atât de grăbiţi spatele de îndată ce s-au făcut mari. Şi poate că ar fi rămas alături de ea, într-o casă cu mult mai mare decât aceasta. Dar dacă se gândeşte bine, nu crede, totuşi, că un asemenea eveniment ar fi putut să-i schimbe cu adevărat opinia pe care o are acum despre viaţă.

"Viaţa nu este decât o mizerie, atunci când încep să te doară toate oasele", îşi spune Marie-Louise, uitându-se iarăşi la pendulă. Poate că ar fi timpul, totuşi, să se îmbrace. S-ar mai putea plimba puţin înainte să meargă la biserică, să respire aerul curat şi rece al înserării. Mersul pe jos o cam oboseşte de o vreme încoace, dar doctorul a convins-o că este util pentru inimă. N-ar fi rău, de altfel, să-şi oxigeneze bine plămânii, ca să nu mai ameţească în biserică. Întotdeauna i-a fost dificil să respire când se găsesc în jurul ei prea mulţi oameni. Credea într-o vreme că suferă astfel din cauza nervilor, apoi a constatat că asemenea necazuri li se mai întâmplă şi altora. Anul trecut, de exemplu, în timpul slujbei din noaptea de Crăciun o bătrână a leşinat din cauza aerisirii defectuoase din biserică. A fost chiar internată la spital timp de câteva zile, în stare destul de gravă. Anul acesta ar putea veni rândul ei. De ce nu, la urma-urmei? Cine ştie ce surprize i-a rezervat destinul, poate că nici nu va mai apuca ziua de mâine.

A, nu! Ce prostii este pe cale să spună? Trebuie să alunge cât mai repede aceste idei. Sigur că va apuca ziua de mâine. Doar a pregătit totul pentru Marie-France şi Bernard care vor veni în sfârşit să o vadă. Le va vorbi despre bani şi vor face împreună planuri pentru viitor. Vor construi o casă mare, pentru toţi, în partea de vest a Parisului, pe malul Senei, cu o grădină nesfârşită în care să se joace nepoţii.

Marie-Louise este îmbrăcată, gata să-şi pună pălăria, când sună iarăşi telefonul. Ceva o îndeamnă să nu răspundă. Poate că este tot Lise, mai are ceva să-i spună, iar ea nu mai are nici un chef s-o asculte. "Dar dacă sunt copiii?" E Marie-France, într-adevăr.
- Mamă, îi spune fiica ei fără nici o introducere, n-am să pot veni mâine. Céline mi-a făcut febră, prefer să n-o mai scot afară din casă.

Marie-Louise ştie că nu are rost să insiste. O cuprinde un fel de slăbiciune şi se aşează pe fotoliu, strângând tare receptorul în mână, de teamă să nu îl scape. Nu vrea ca Céline să fie bolnavă, speră că Marie-Louise o minte iarăşi, ca anul trecut când a refuzat să vină spunând că are o migrenă îngrozitoare. De fapt, au plecat cu toţii la ski, era dreptul lor, sunt tineri, au nevoie de vacanţe, ar fi putut pur şi simplu să-i spună adevărul, nu s-ar fi supărat, nicidecum, doar nu e o cotoroanţă, este capabilă să înţeleagă. Acum, însă, e altceva. Ar fi trebuit ca Marie-France să vină de această dată, aveau atâtea lucruri importante de discutat. Simte că echilibrul ei depinde de asta. Din nou va fi deprimată, din nou nu va mai şti ce să facă, se va învârti zile de-a rândul prin casă fără să fie capabilă să se apuce de ceva, să ducă o treabă până la capăt şi se va trezi în puterea nopţilor, frământată de gânduri pe care nu va fi în stare să le alunge până la ivirea zorilor.
- Ştii, mamă, continuă Marie-France, Bernard mi-a telefonat adineauri. Mă tem că nici el nu poate să vină... L-a invitat patronul la masă. Nu are cum să refuze, îţi închipui şi tu.
- Dar, bine, copiii mei, de ce? se lamentează Marie-Louise. Contam atât de mult pe venirea voastră. Aveam unele lucruri importante de discutat cu voi...
- Apropo de discutat, mamă... Bernard şi cu mine suntem de părere că trebuie să te hotărăşti în legătură cu casa. E timpul s-o vinzi, mi-e groază să te ştiu la vârsta ta singură acolo, fără nici un ajutor. Într-o zi te vor găsi vecinii moartă în casă.
- Marie-France, cum poţi spune asemenea lucruri?
- Iartă-mă, ştiu că sunt puţin cam dură, dar nu văd cum te pot convinge altfel. Există atâtea cămine convenabile la preţ unde poţi fi corect îngrijită. Şi mai aproape de Paris, ca să te putem vizita şi noi ceva mai des.
- Dar nu mă simt bolnavă. Dimpotrivă... Îmi mai fac încă planuri de viitor, să ştii, nu sunt cu un picior în groapă.
- Tu nu ţi-ai făcut planuri o viaţă întreagă şi-ti faci acum la peste şaptezeci de ani. Să fim serioşi, mamă. Uite ce este, nu mai am timp să stau de vorbă. Ai putea să te gândeşti şi tu puţin la mine, am şi aşa destule probleme pe cap, nu văd de ce să mă mai frământ şi din cauza ta.
- Marie-France, întotdeauna am fost de părere că eşti puţin cam egoistă. Nu mi se pare frumos din partea ta să-mi vorbeşti astfel. Poţi fi liniştită, nu va mai trebui să-ţi faci griji din cauza mea de aici înainte. Dar să nu vă aud plângându-vă, pe fratele tău şi pe tine, că nu aţi căpătat nimic de la mine!
- Lasă prostiile astea, mamă. Ce se ne dai, praful de pe tobă? Nu vezi că nici măcar casa nu vrei s-o vinzi?

Marie-Louise pune receptorul jos şi respiră adânc, încercând să-şi stăpânească bătăile inimii. Se simte deja ameţită. Ce-ar fi să nu se mai ducă astă-seară la biserică? Să-L mânie cu bună ştiinţă pe Cel de sus, pentru o dată în viaţă. De ce L-ar iubi ea atât, când El nu a iubit-o niciodată? "Gândeşti prostii şi-l mânie cu adevărat pe Dumnezeu, nebună bătrână, îşi spune Marie-Louise. La urma-urmei nu ai avut parte de o viaţă chiar atât de mizerabilă." Îşi aduce aminte de lozul ei câştigător şi trece în dormitor ca să îl caute. Îl scoate dintr-un sertar al comodei, unde l-a ascuns sub un teanc de prosoape. Poate că nu a vorbit nimănui despre loz şi pentru că i-a fost teamă ca nu cumva cineva, aflând de existenţa lui, să intre în casă cu forţa să i-l fure. Cine ştie, ar fi putut chiar s-o tortureze ca să spună unde l-a ascuns. Întotdeauna s-a temut de o moarte violentă. În tinereţe, când se afla singură pe o stradă prost iluminată avea mereu impresia că, dintr-un moment în altul, va sări cineva asupra ei din umbrele nopţii şi o va lovi cu un cuţit în mijlocul spatelui. Acum, amintindu-şi de această fobie, i se pare curios că nu s-a gândit niciodată la un viol, ci numai la acest cuţit, pe care, în timp ce se grăbea terorizată ca să ajungă cât mai repede într-o zonă ceva mai populată, şi-l imagina sticlind sub propriul ei omoplat, tăindu-i respiraţia.

Norocul ei la loterie i-a creat numai probleme. La telefon, când a încercat să anunţe că deţine lozul câştigător, i s-a cerut să-şi decline identitatea şi, fără să înţeleagă de ce, s-a speriat şi a închis numaidecât, ca şi cum la celălalt capăt al firului s-ar fi aflat un criminal hotărât să o suprime. Spera ca Bernard s-o ajute în demersurile pe care le avea de făcut ca să intre în posesia banilor. Acum, însă, pentru că era hotărâtă să nu le mai spună nimic copiilor despre bani, nu era deloc lămurită cum va trebui să procedeze mai departe. Probabil că va trebui să plece ea însăşi la Paris. Probabil că până la urmă o va ruga pe Lise s-o ajute, sau poate că va fi nevoită să angajeze un avocat. Nenumăratele dificultăţi pe care le întrevede i se par într-atât de insurmontabile, încât se hotărăşte să ia cu ea lozul la slujbă, ca să se roage Domnului să o ajute.


***


Marie-Louise rătăcise mai bine de o oră pe străzi până când întâlnise cei dintâi enoriaşi îndreptându-se spre biserică. Fusese surprinsă să constate că această plimbare solitară nu o plictiseşte. Se comportase asemeni unui copil curios şi prost crescut care priveşte prin ferestrele luminate ce se petrece la oameni în case. Văzuse nenumărate familii pregătindu-se de sărbătoare, făcându-şi de lucru în preajma şemineelor, sau lângă brazii frumos împodobiţi, sau prin bucătăriile care păreau peste tot foarte îmbelşugate. În acelaşi timp, se simţise puţin stingherită la gândul că poate cineva o remarcase pândind la ferestre, pe ea, o femeie bătrână şi la locul ei, căreia până atunci nimeni nu avusese ce să-i reproşeze. Străzile însă rămăseseră pustii şi învăluite în aburii reci ai ceţei. Curios, nu o speriase deloc această singurătate. Poate pentru că peste tot, în case, luminile erau aprinse, se simţise oarecum în siguranţă. O singură dată, totuşi, i se înfioraseră umerii. Se afla în apropierea gării şi trenul tocmai plecase din staţie. Crezuse că nu a coborât nimeni, dar observase apoi o siluetă strecurându-se în umbra gardului de tuia care mărginea calea ferată. Silueta înainta şovăitor, aproape clătinându-se, şi era atât de curios înfăşurată în haine largi care nu aveau parcă nici o culoare, încât numai după aparenţa ei fragilă Marie-Louise putuse ghici că era vorba de o tânără fată. Privise multă vreme în urma ei, cuprinsă de compasiune şi, în acelaşi timp, de o panică ciudată.

Curând după aceea, întâlnise un grup gălăgios de băieţi şi fete care, trecând prin faţa primăriei, începuseră să râdă puţin cam tare după gustul ei. Îi privise oarecum agasată şi, trecând pe partea cealaltă ă străzii, dăduse nas în nas cu Lise şi cu soţul acesteia. Erau amândoi foarte bine îmbrăcaţi, Lise avea o pălărie nouă şi elegantă şi mirosea puternic a parfum. Yves îşi luase cu el umbrela. "Ce faci Marie-Louise? o interpelase Lise. Unde te duci la ora asta? Nu vii la slujbă?" Se simţise cât se poate de prost realizând că uitase să-şi mai privească ceasul, că plimbarea ei pe străzi se prelungise nepermis de mult şi că Lise o surprinsese îndreptându-se într-o direcţie cu totul opusă bisericii, fapt care trebuie să i se fi părut teribil de curios. "Desigur, răspunsese ea bâlbâindu-se. Am plecat ceva mai devreme de acasă şi m-am mai plimbat puţin, este o seara atât de frumoasă, nu-i aşa?" Lise ridicase din umeri şi nu-i mai pusese nici o întrebare.

La rândul ei, până au ajuns la biserică, Marie-Louise nu a scos nici o vorbă. Trebuie să admită faptul că are astă-seară un comportament destul de bizar, pe care nu poate să şi-l explice. Este oare din pricina supărării pe care i-au pricinuit-o copiii renunţând să mai vină la masă? Sau poate, dimpotrivă, este acea nostalgie blândă căreia o mare bucurie îi face loc câteodată? De fapt, se simte tristă, sau este doar puţin melancolică? Nu ştie să spună. Marie-Louise nu a fost niciodată capabilă să-şi analizeze sentimentele. Pe de altă parte, însă, li s-a supus întotdeauna fără nici un comentariu. S-a mulţumit să le trăiască cu intensitate maximă, evitând să le caute înţelesul. Şi totuşi, astă-seară propria ei atitudine o umple de mirare. A hoinărit de una singură pe străzi ceva mai devreme, iar acum, după mai bine de o oră de când a început slujba, constată că nu a ascultat nici un cuvânt. Este conştientă că nu a pierdut de fapt nimic, întrucât cunoaşte fiecare frază, fiecare notă, fiecare gest pe dinafară, dar, în fine, nu se cuvine totuşi să fie chiar atât de absentă într-o asemenea ocazie. Altădată, dacă slujba începea să o plictisească, Marie-Louise privea îndelung vitraliile, florile şi în cele din urmă asistenţa, făcând în sinea ei tot felul de comentarii nu tocmai pioase, dar care reuşeau, totuşi, s-o reconforteze, să-i provoace chiar o stare de bună-dispoziţie, de care nu era întotdeauna mândră... Dar ce să-i faci, aşa cum bietul Jean-Christophe spunea, ea a avut întotdeauna o înclinaţie spre bârfă.

Acum, însă, în jurul ei nimic nu o interesează. Decât poate această tânără necunoscută, care după ce a stat o vreme stingheră lângă uşă, a căpătat curaj şi s-a strecurat în cele din urmă în mijlocul mulţimii, aşezându-se chiar lângă ea. După haina largă pe care o poartă şi după statura mică, aproape de copilă, ar putea jura că este aceeaşi persoană pe care a întâlnit-o ceva mai devreme în vecinătatea gării. Fata ţine mâinile adânc înfipte în buzunare şi după toate aparenţele nu manifestă nici un interes faţă de slujbă. Are obrajii supţi, ca şi cum ar fi moartă de foame, dar analizând-o mai bine, Marie-Louise constată că de fapt obrajii ei sunt mai degrabă foarte încordaţi, ca şi când ar suferi de o teribilă durere de măsele. Iar privirile acestei fete, Doamne, cum oare ar putea să le descrie? Par pierdute, de fapt nici nu vin din interiorul ei, vin din altă parte, este ca şi cum această curioasă făptură s-ar privi pe ea însăşi din afară, fără nici o urmă de interes sau de compasiune. "Fata asta pur şi simplu se urăşte", îşi spune fără să vrea Marie-Louise, care de fapt nu a avut niciodată o înclinaţie deosebită spre analiza fizionomiilor, lăsându-se mai degrabă influenţată de aparenţe. De data aceasta, însă, simte că în privinţa tinerei de lângă ea nimeni nu s-ar putea înşela. Îşi aminteşte fără să vrea de anii aceia când Bernard avea aceleaşi priviri pierdute şi acelaşi comportament rupt de realitate. Anii de liceu când băiatul ei se droga, iar ea se mulţumea să-l contemple fără să ştie ce să facă. Soluţia a găsit-o până la urmă Jean-Christophe, care l-a ţinut pe băiat încuiat în casă cât a fost vacanţa cea mare de lungă, snopindu-i în bătaie de două ori pe zi atât pe el, cât şi pe ea, pentru că nu se dovedise capabilă să vegheze aşa cum se cuvine asupra copilului. "Pesemne că fata aceasta se droghează", îşi spune Marie-Louise, privind pe furiş spre tânăra de alături.
- Te-ai hotărât până la urmă să vinzi casa? o întreabă fără veste Lise, care se află chiar în stânga ei şi care vine la biserică numai din complezenţă, ştie toată lumea bine.

Altădată, Marie-Louise i-ar fi servit în loc de răspuns un "Sst" lung plin de subînţelesuri şi îndeajuns de tare ca toată lumea să-şi întoarcă privirile spre vorbăreaţa care-şi permitea s-o deranjeze în plină slujbă. Acum, însă, întrebarea i se pare o stranie coincidenţă.
- De ce mă întrebi asta? îi şopteşte la rândul ei.
- Nu ştiu, zice Lise. Aşa mi-a venit. M-am gândit că îmbătrâneşti şi că s-ar putea să ai nevoie de bani.

Altădată, ar fi iscodit-o pe această nesuferită de Lise dacă nu cumva Marie-France sau Bernard au îndemnat-o să-i vorbească despre casă. Sau ar fi întrebat-o de la obraz dacă o consideră cu adevărat atât de săracă. Lise crede mereu că vecinii ei trăiesc în lipsuri. "Biata Ginette, spunea ea mai deunăzi, mă întreb cum izbuteşte să se descurce cu ceea ce câştigă de pe urma brutăriei. De când au apărut supermarketurile si-a pierdut aproape toţi clienţii." Realitatea este că Lise şi soţul ei nu au câştigat niciodată prea bine. Însă au primit la un moment dat o frumoasă moştenire. Ei da, moştenirile care pică din cer îi fac pe mulţi fericiţi. Cum să nu-i facă? Dacă ea s-ar întâmpla să moară în curând, Bernard şi Marie-France ar avea şi ei parte de o frumoasă moştenire. Numai că ea nu intenţionează să moară atât de repede. Nu, va arăta ea tuturor că viaţa ei nu s-a sfârşit încă. Este acum bogată şi vrea să se bucure de tot ceea ce bogăţia îi poate aduce.
- Nu am de gând să vând casa, răspunde în răspăr, răsucindu-se spre Lise, ca s-o poată privi drept în ochi. N-am nevoie de bani. Am mai mulţi decât îmi trebuie.

Lise începe să râdă, plecându-şi capul, ca să n-o observe nimeni.
- Dar ce-ai făcut, ai câştigat cumva la loterie?

Marie-Louise preferă să nu răspundă. Nu are de gând să mintă în biserică. Apoi se răzgândeşte, amintindu-şi că s-ar putea, totuşi, să aibă nevoie de Lise.
- De ce nu? întreabă ea, încercând să zâmbească. De ce să nu fi câştigat la loterie? Crezi că ar fi imposibil?

Lise cască ochii mari, privind-o stupefiată:
- Marie-Louise, tu chiar...

Câteva persoane din faţă se întorc însă spre ele nemulţumite, făcându-le semn să tacă. Lise se îndepărtează de Marie-Louise, ca şi cum ar fi supărată. Pare hotărâtă să asculte slujba. Însă Marie-Louise ştie că de fapt o supraveghează pe ea din colţul ochiului, încercând să penetreze misterul loteriei. Zâmbind amuzată, îşi deschide geanta şi scotoceşte îndelung în adâncurile ei, ca şi cum ar căuta o batistă. Mâna ei revine în cele din urmă la suprafaţă, ţinând un petic de hârtie pe care se preface că-l citeşte cu atenţie, deşi în realitate fără ochelari este ca şi oarbă. Dar ştie că Lise nu va acorda nici o atenţie acestui amănunt. Ştie că Lise va înţelege dintr-o singură privire că hârtia pe care o ţine în mână este un bilet de loterie care nu poate fi altfel decât câştigător. Se simte veselă ca un copil care a făcut o farsă reuşită unui prieten. Apoi o uită pe Lise şi priveşte în jurul ei mulţumită. Dintre zecile de persoane care se află aici în biserică numai ea a fost atinsă de noroc. Dar ce spune ea? Din toată comuna, din tot departamentul ea a fost cea mai norocoasă. A trebuit să trăiască atâţia ani la marginea vieţii, pentru ca acum, în sfârşit, să cunoască şi ea faţa norocului, care a propulsat-o dintr-o dată într-o lume cu totul nouă, lumea celor fericiţi. Ce curios, cât a fost săracă şi plină de necazuri a crezut cu tărie că fericirea nu este dată decât în lumea de apoi. Pentru ca acum să constate că simplul gest de a flutura o bucată de hârtie pe sub nasul unei prietene o poate face să se simtă fericită.

Se întoarce iarăşi spre Lise, întrebându-se ce expresie va descoperi pe chipul acesteia: invidie? surpriză? consternare? Lise o priveşte, într-adevăr, însă Marie-Louise nu are timp să-i definească starea sufletească şi nici măcar s-o înregistreze pentru că, într-o fracţiune de secundă, pe faţa vecinei sale muşchii încep să se agite în toate sensurile, ca şi cum ar fi lovit-o o criză de epilepsie. Dar în loc să cadă pe jos şi să facă spume la gură, Lise începe să urle: "Doamne, priviţi, are o grenadă!" În aceeaşi clipă, mulţimea din jur se animă şi, într-un cor de strigăte disperate, se retrage ca o turmă de oi înspăimântate înspre uşa bisericii. Marie-Louise simte venind din dreapta ei o jerbă de lumini orbitoare, însă nu mai aude zgomotul exploziei, nu mai are decât timpul ca, într-o străfulgerare, să-şi intercepteze propriul ei gând, cel din urmă, neînchipuit de clar şi de logic pentru mintea ei, acela că norocul are de fapt două feţe şi că una dintre ele o poate şterge pentru totdeauna pe cealaltă.


***


- Toată lumea a fugit, spune Lise. Numai biata Marie-Louise a rămas pe loc. Am vrut s-o strig, credeţi-mă, dar n-am mai avut timp, Yves m-a tras într-o parte şi m-a trântit la pământ. Nici nu ştiu ce s-a mai întâmplat după aceea, am auzit doar o bubuitură îngrozitoare şi un cor de ţipete peste tot în jurul meu.

Bernard si Marie-France se află în sufragerie. În faţa lor, pe masă, în mijlocul farfuriilor pentru hors-d'Å“uvre, pachetele-cadou legate cu panglici roşii par dintr-o dată a nu mai fi la locul lor. Din bucătărie vine un miros amestecat de cozonac şi curcan umplut cu castane. "Ar trebui să pun curcanul în frigider, îşi spune Marie-France. Dacă nu, vom fi nevoiţi să-l aruncăm. Ar fi păcat de atâta carne..."
- Ştiţi ceva despre tânăra aceea cu grenada? întreabă Bernard.
- De unde Dumnezeu avea o grenadă? se miră Marie-France.
- Azi-dimineată la radio au anunţat că fata a fost identificată, cu toate că nu a mai rămas prea mare lucru din ea, spune Lise, începând să gesticuleze. Se pare că tatăl ei a fost în tinereţe ofiţer. Este de neînchipuit câţi oameni mai păstrează încă la ei în case fel de fel de relicve de pe vremea războiului. Aud mereu că la Paris, în timpul demolărilor, se descoperă arme vechi şi grenade ascunse prin beciuri. Vă închipuiţi? Zău, am ajuns să cred că nici nu mai ştii în zilele noastre de la ce ţi se poate trage... Pe cuvântul meu. Ca şi nebuna asta: se pare că a vrut să se sinucidă. Locuia la Paris şi a venit tocmai aici, în comuna noastră, în biserica noastră, să-şi pună capăt zilelor... aşa, pur şi simplu... omorând odată cu ea o fiinţă nevinovată.
- Cunoaştea pe cineva aici? se interesează Bernard.
- De unde să ştiu? În orice caz, nimeni din sat nu a văzut-o vreodată. Ieri seară, la biserică, toată lumea se uita la ea... Nu, eu cred că s-a dus pur şi simplu în prima gară, s-a urcat în primul tren şi a coborât apoi la întâmplare... S-a nimerit să vină aici la noi. S-a nimerit să se aşeze chiar lângă mama voastră.

Marie-France se ridică brusc de la masă şi trece în bucătărie.
- Pune şi curcanul acela în frigider! strigă în urma ei Bernard, după care îşi aţinteşte iarăşi ochii în farfuria din faţa lui.
- Ar trebui poate să deschideţi pacheţelele astea, constată Lise. Erau cadouri pentru voi... Nu le deschideţi? La urma-urmei este dimineaţa de Crăciun...

Bernard ridică de pe farfurie unul din pacheţele şi-l răsuceşte îndelung în palme, fără să spună nimic. Marie-France revine din bucătărie.
- A, Céline, spune ea, uite, ai un cadou de la Mami, nu vrei să te uiţi ce este înăuntru?

Veselă, fetiţa vine alergând de lângă brad, unde îşi făcea de lucru rearanjând după gustul ei ghirlandele. Îşi desface zorită cadoul, scoţând la iveală o cutiuţă de catifea roşie, în care se află un lănţişor de aur cu o cruciuliţă. "Merci, Mami!", lansează ea. "Dar Rudy ce-a primit?" mai vrea ea să ştie, căutând un moment din priviri cadoul destinat frăţiorului ei, după care, înfrângându-şi curiozitatea, se grăbeşte să revină lângă brad.
- Copiii de astăzi nu se mai bucură când primesc daruri, spune Marie-France. A devenit pentru ei ceva atât de obişnuit...
- Copiii tăi sunt prea răsfăţaţi, dacă vrei să ştii părerea mea, spune Bernard.
- Céline, strigă iarăşi Marie-France, scoţând la iveală dintre panglici o mică felicitare de Crăciun. Nu vrei să te uiţi? Mami ţi-a scris ceva.

Fetiţa îi face semn cu mâna să o lase în pace. "Acesta este numai începutul, draga mea nepoţică! citeşte Marie-France cu voce tare. În curând te voi acoperi numai de cadouri, tot ce vei dori tu, numai cu condiţia să mă iubeşti." Fetiţa aruncă o privire scurtă spre cei trei adulţi adunaţi în jurul mesei. "Te iubesc, Mami!" lansează ea, veselă ca o trompetă.
- Este prea mică să înţeleagă, spune Marie-France.
- Mama voastră a câştigat cumva la loterie? întreabă Lise dintr-o dată.

Bernard îşi ridică ochii uimiţi:
- La loterie? De unde şi până unde?
- Mama a jucat toată viaţa ei la loterie..., îşi aminteşte Marie-France, suspinând. De câştigat nu a câştigat însă niciodată. A fost o fiinţă total lipsită de noroc.
- Asta cam aşa este, apreciază Lise, ştergându-şi discret o lacrimă cu o batistă de hârtie. A trebuit ca tocmai ea să fie victima acelei nebune inconştiente. Oh, este groaznic! Să moară astfel chiar în noaptea de Crăciun! Tare a fost lipsită de noroc biata voastră mamă. Din toată mulţimea adunată în biserică numai ea a murit... Exceptând-o pe fata aceea, desigur. Vă închipuiţi, totuşi, ce şansă am avut noi, ceilalţi? Nu a mai fost nimeni rănit... Marie-Louise a preluat cu corpul ei toată forţa exploziei. Un adevărat miracol... Pentru cei din jur, vreau sa zic...

Marie-France izbucneşte în hohote. De lângă brad, fetiţa îşi întoarce privirile spre ea mirată. Apoi descoperă creşa din colţul salonului şi se îndreaptă într-acolo vioaie. "Mamă, ai văzut, este şi o creşă!" anunţă ea.
- Într-un fel, Marie-Louise mi-a salvat viaţa, îşi aminteşte Lise, manipulând iarăşi în dreptul ochilor batista mototolită de hârtie. Tocmai mă uitam la ea, scosese ceva din geantă care aducea a bilet de loterie, părea foarte mulţumită... Zău, eu cred că Marie-Louise trebuie să fi câştigat ceva, chiar nu ştiţi nimic?
- Tu ştii ceva Marie-France? întreabă Bernard.

Marie-France nu răspunde.
- Mă uitam, deci, la ea, continuă Lise, când brusc fata aceea a scos sub ochii mei o grenadă din buzunarul paltonului. Am început să urlu ca o disperată... Toată lumea s-a întors şi a văzut-o. Dacă nu m-aş fi uitat la Marie-Louise poate acum aş fi şi eu moartă... Este drept că la radio au spus că dacă nu ar fi început toată această isterie fata aceea poate nu ar fi folosit grenada... că s-a speriat şi de aia a făcut-o să explodeze. Dar poţi să ştii? Poţi să te joci cu lucrurile astea? Nu, nu poţi!

În jurul mesei se făcu deodată linişte. Apoi Marie-France păru să-şi amintească de un amănunt.
- Aseară am vorbit cu mama la telefon, începu ea, gânditoare. Ne-am certat, ca întotdeauna. Mi-a spus că nu mai trebuie să-mi fac griji pentru ea de aici înainte. Şi apoi ne-a ameninţat, pe Bernard şi pe mine, că nu vom căpăta nimic de la ea. Iar lui Céline, după cum aţi văzut, i-a promis că o va umple de cadouri...
- Eu cred că a câştigat, totuşi, la loterie..., spune Lise, ca o concluzie.




* această povestire este inspirată dintr-un caz real

0 comentarii

Publicitate

Sus