Mi-am desfăcut contractul cu multe aparenţe ale lumii, dar mereu îmi pare că mai adânc se duc toate aceste fire, iar cusătura pieilor de pe noi, străpunge straturi până nu demult considerate doar silabe dintr-un cuvânt oarecare.
Defect. Funcţionez defect. Lumea din jur. Defectă.
Mai mult decât să mă uit mai mult la soarele din jurul meu nu pot. Mă cuprinde un fel de spaimă. Fără să zic teamă, frică. Spaimă - ca în popor - de moroi şi alte fiinţe pe care nu le cunosc. Există o singură supapă de supravieţuire.
De fiecare dată ajungi într-unul dintre acele repere ale serilor, despre care gramatica spune că ar trebui să fie puncte. Tu preiei limbajul, adresezi un punct universului, treci mai departe şi descoperi sunetul - ascuns într-un dulap cu vechituri nefolositoare. Se află pe-acolo sfere, cilindrii, piane şi viori şi suflete suflate, percuţii ascuţite. Desigur, ar fi fost posibil să fie vorba doar de nişte adjective, pe care le foloseai şi tu ca toţi ceilalţi, promo pentru substantive. Dacă e să vorbim despre sunete - posibil ca ele să degenereze în melodii. Un colectiv artistic în care cei care cântă caută punctul de echilibru dintre ei înşişi şi sunetele înconjurătoare.
***
Se pare că staţionăm în acelaşi punct, cu coordonate diferite. Nesiguranţa este o stare de spirit care a pus stăpînire şi pe mine în această denumită "ultimă vreme". Nesiguranţa asta are însă un alt fel de aromă. Pare ceva care dacă va fi lăsat prea mult în aer liber se va altera iremediabil. Şi zilele deveniseră incertitudini. Nopţile erau împărţite în lungi şi scurte, grele şi suportabile. Ceva îmi spunea că roţile timpului începuseră să se învîrtă într-un ritm invers celui cu care eram obişnuită. Unele rămăşiţe din trecut prinseseră nuanţe bizare. Coerenţa era orice altceva decît o stare de permanenţă şi sens. Fusesem transpusă într-o altă formă de existenţă şi poate ea mi-a arătat o faţetă a lucrurilor pe care dorisem să o evit. Cu toate astea, plăcerea de a te băga în trasee cu emoţii era pe primul plan, semn că nu mă maturizasem şi că nu puteam concepe o lume în afara acestor semne suprasenzoriale, oricît aş fi vrut să le ignor acum. Oricît mă obosise experimentarea, ştiam că undeva după un colţ al minţii avea să apară şi coerenţa, pacea, liniştea. Dar ca de fiecare dată cînd trebuia să trec un prag al emoţiilor intense, mă lăsam dusă de un val al scurgerilor şi orice mică abatere de la cursul iniţial devenea acum un motiv de panică. Ideile nu mai prindeau formă şi deşi ştiam că pentru a face lumea să se mişte trebuia să mă comport ca un univers în sine. Trebuia să vă văd planeta de sus ca să-mi dau seama de proporţii. Eram obligată să mă apăr de proprii demoni, oricît de suspendată părea acum această bătălie atemporală dintre bine şi rău. Întrebarea era de fapt cine era binele şi cine reprezenta răul în schema asta? Era vorba de o suprapunere de planuri sau îmi scăpase ceva în mod iremediabil? Probabil că de data asta nu mă mai puteam juca cu "Lucy in the skies of diamonds". Probabil că şi universul avea resurse limitate şi de data asta chiar se săturase de mofturile mele. De aici şi incertitudinea asta care dacă mai continuă mult are să mă arunce într-un colţ al istoriei care ar vrea să nu se mai repete. Dar cum o voce din poporul lăsat în urmă îmi spune ceva, poate reuşesc să o fentez şi de data asta.
