Despre Sydney auzisem mult şi nu ştiam nimic. În aeroport îmi aştept bagajul pînă aproape la limita răbdării şi într-un final îmi ridic mamutul plin de haine de munte pe care probabil nu le voi mai folosi în călătoria asta dar de care nu mă puteam descotorosi sub nici o formă. Nu-mi venea să-mi arunc pufoaica Salewa şi alte zdrenţe de polar care altădată mi-au salvat viaţa. Îmi ajunsese că-mi lăsasem deja cortul în Auckland, deşi acolo era vorba de o cauză nobilă, avînd în vedere că îl lăsasem pe mîini de alpinişti, mîini zdravene şi bune. Cu toate astea îmi era greu să pricep că trebuia să învăţ mai aprig să mă detaşez de lucruri. Şi chiar şi de creaţii. Pentru că mă lovise ca un buldozer în această dimineaţă de camping undeva în cel mai larg canion din lume că îmi uitasem caietul cu desenele din Chile şi Argentina undeva într-un hotel-închisoare în Sydney. Pentru că despre Sydney era vorba, cred că cele mai frumoase momente au fost o rupere de nori undeva în portul de lîngă faimoasa Opera House, întîlnirea de ciocolată cu o clujeancă şi dimineţile ploioase într-o cafenea cu internet şi capuccino, plus o banana bread în prima dimineaţă cu soare. În rest, oricît m-ar fi impresionat muzeele lor de artă contemporană, istorie şi cultură aborigenă, am aşteptat cu ardoare să plecăm din Sydney. Era prea mare şi prea agitat. Şi cum stătusem prin zona centrală, simţeam că începea să mă apese. Sydney a fost zona Kings Cross, cu hipioţii care stăteau în şir la vîndut van-uri (camionete ieftine cu care lumea călătoare se plimbă prin Australia), cu restaurantele chic şi cafenelele primitoare, cu toţi chelnerii care erau orice altceva decît aussies, cu supermarketurile unde nu-mi mergea niciodată cardul BRD. Şi au mai fost camerele minuscule şi scumpe, cu geam în formă de hublou în tavan, care îmi dădeau impresia că sînt prinsă pe viaţă într-o chilie, dorm-urile de patru, cu încă un brazilian care abia vorbea engleză şi un muntenegrean care lucra şi se chefuia noapte de noapte (din patul lui picau ciorapi murdari, pixuri şi ochelari de soare în patul meu în care mă refugiam noaptea cu dopuri de urechi şi apărătoare de ochi primite pe cel mai lung zbor între Chile şi Noua Zeelandă). Totuşi, acolo eram safe, cu tot cu sacul de dormit care mă proteja de lumea exterioară. Totuşi, partea bună a dorm-urilor (backpackers' hostels adică hoteluri "ieftine" pentru călătorii cu buget redus) este că te forţează să ieşi în oraş. Şi pentru că Original Backpackers Lodge de pe Victoria Street era plin ochi de "backpackeri", deşi costa 30 de dolari de căciulă, şi pentru că în bucătărie stăteam cot la cot unii cu ceilalţi, nu prea aveai de ales. Dar să nu fiu ipocrită. Îmi place stilul ăsta. Îmi dă senzaţia de comunitate şi îmi amintesc că acasă, în micul meu apartament cu pianul de care mi-e dor, am stat şi cîte patru. Îmi lipsea acest spirit de cămin studenţesc pe care nu l-am avut cu adevărat niciodată. Doar că în Sydney se petrecea un fenomen bizar. Pe cît îmi era cumva teamă că va trebui să interacţionăm cu tonele de călători din hostel, spunîndu-le aceeaşi şi aceeaşi poveste, îmi dădeam seama că această fobie nu mai era necesară pentru că nimeni nu părea să interacţioneze la modul suplimentar cu nimeni. Puteai sta la aceeaşi masă cu oricine, fără să fie nevoie să schimbi o privire, ceea ce nu se putea întîmpla în Fiji unde te simţeai cumva obligat să-l bagi în seamă pe comeseanul de lîngă tine. Ciudat acest fenomen care se dezvoltă cînd călătoreşti de multă vreme. Deşi ai chef de oameni, ai vrea să nu trebuiască să vorbeşti cu nimeni, de teama întrebării:"So, where from and whereabouts?". În acest sens era perfect, deşi cu colegii de cameră tot trebuia să schimbi două vorbe. Noroc însă că brazilianul nu prea vorbea engleză iar portugheza mea putea fi aruncată la gunoi după cele trei săptămîni în Rio care păreau acum din altă epocă. Deci not much communication, doar un zîmbet larg şi înţelegerea tacită că ar trebui să ne vedem fiecare de treburile noastre. Ceea ce s-a şi întîmplat sîmbătă seara cînd nicicare dintre noi nu avea chef de chef şi deci ne pomenim toţi patru citind ca înainte de sesiune, în timp ce cartierul duduia de party-uri şi alte distracţii.
În zilele următoare, aşteptînd să vedem ce facem cu camioneta cu care trebuia să ne deplasăm înspre nord, ne-am mutat în altă zonă, puţin mai înspre centru, la o aruncătură de băţ de Australian Museum, pe care am ajuns să-l şi vizităm într-un final. Totuşi, în Sydney nu simţeam acelaşi lucru ca în Auckland. Era prea mare, lumea prea business, restaurantele prea unul lîngă celălalt, clădirile prea impozante, ecranele iMAX prea cele mai mari din lume, opera prea comercială, arta contemporană prea ostentativ ecologistă. Totuşi, această idee de muzeu viu mi s-a părut interesantă în Muzeul de Artă Contemporană: o instalaţie în care fiecare plantă primea apă printr-un tub de la cealaltă plantă care avea resurse în exces îmi reamintea de un sistem în echilibru. Aici era vorba de plante şi nu de oameni, dar ideea era aceeaşi. Mesajul era clar: poţi obţine un mecanism echilibrat nu izolîndu-te ci împărţind excesul cu celălalt. Cam asta ar putea fi arhitectura utopiei. Dar pînă acolo e drum lung, dacă există vreun astfel de drum. Pentru că şi istoria asta care pare să fie peste tot în lume cam aceeaşi, spune despre cuceriţi şi cuceritori, despre populaţii indigene şi populaţii puternice care deţin tehnica cu care pot ciopîrţi orice voinţă. Lupta pentru teritoriu există de la micro la macro, ca să nu mai vorbim de lupta pentru spaţiul vital care se duce de la cameră la ţară. Aceasta era cumva o paralelă la istoria australiană, cu ai săi aborigeni care au fost cel puţin raşi de pe faţa pămîntului odată cu sosirea colonizatorilor britanici. Şi cu tot Commonwealth-ul lor, britanicii pot fi acuzaţi de multe, nu că nu asta s-ar fi întîmplat şi în coloniile spaniole. Oricum, faptul că guvernul australian şi-a cerut scuze populaţiei aborigene spune multe dar goale. Pentru că ceea ce a mai rămas din populaţia aborigenă, asta la o primă vedere, este că sînt o minoritate de alcoolici şi dependenţi de droguri. Din păcate, pentru că arta lor e superbă, cu punctele şi liniile lor colorate care mi-au dat speranţe legat de propria artă naivă.
Dar a trecut ceva timp de cînd am părăsit Sydney-ul iar imaginile devin din ce în ce mai tulburi. Îmi rămîne o vibraţie din oraşul cu arhitectură superbă, de schiţă de nota zece, în care arhitectul s-a străduit să îmbine natura cît mai elegant cu giganţii de sticlă şi beton, yachturile luxoase şi podurile enorme. Ce mi-a rămas în minte din vizitarea faimoasei opere din Sydney este un pian digital, manipulat de un faimos jazzist australian, care cînta singur. Eram ca un copil adus prima oară la Filarmonică, în timp ce hoardele de turişti făceau o coadă imensă doar pentru a penetra acel spaţiu faimos în care opera se manifesta prin concerte toate felurile, acrobaţii, spectacole de balet sau workshop-uri de percuţie. Norocul nostru a fost că am ajuns acolo cu programare, la ora zece dimineaţa, duminică, în timp ce ploua cu găleata în faimosul port de lîngă şi mai faimoasa operă. Era comercială abordarea lor în ideea de a promova muzica clasică şi opera în special, dar nu deranja. Vizita fusese un must în Sydney şi avînd în vedere că era la capătul lumii, nu durea aşa de tare. Dar acum mi-e prea lene să descriu Opera din Sydney. Pot spune doar că m-a impresionat faptul că un arhitect danez avusese viziuni atît de futuriste prin anii '50, drept pentru care şi cîştigase concursul. Pentru că au fost necesari zece ani pentru inaugurarea edificiului cultural pe a cărui scenă trebuie să fi călcat măcar o dată în viaţă orice artist recunoscut. Oricum, după atîta ploaie şi cultură pentru începători, am dispărut direct la cel mai mare ecran iMAX din lume, unde rula Hubble 3D, un filmuleţ educativ de 40 de minute despre Univers şi o misiune în spaţiu, plus o melodie emoţionantă despre curcubeu. Imaginile fuseseră intense, ecranul imens şi vocea lui Leonardo di Caprio ca un balsam peste creierul amorţit. Era frumoasă lumea văzută din spaţiu. Eram nişte puncte neimportante în marea schemă a Universului. Dar şi stomacul exista, parcă de capul lui şi îşi cerea drepturile, oricît de înălţătoare păruse pe moment ideea de spaţiu, vid şi miracol al existenţei pe Planeta Albastră. Şi de aici am reluat ciclul vieţii fără muncă, întrebîndu-mă la un moment dat dacă ceea ce sînt în acest moment se numeşte parazit al societăţii sau altceva. Dar mi-a trecut repede, odată cu lovirea de realitatea Sydney, scumpă foc. Drept pentru care am căutat repede o camionetă ca să ne cărăm cît mai repede din metropola care devenea sufocantă. De aici avem short stories. Iată una dintre ele:...
(va urma)
