Întoarcerea la începutul sfîrşitului
Da, am ajuns şi la capăt. De ceva vreme deja. Ce mică pare lumea. Acum. M-am întors acasă şi nu reuşesc să pun în vorbe ultima lună de călătorie. Agitat şi ferm, simt că fiecare particulă a timpului care a trecut în ultima lună de călătorie a fost cu şi pentru drumul către casă. Cu fiecare zi eram mai aproape de bază. Ce dicta raţiunea era şters de intuiţie şi viceversa. Nu reuşeam să îmi bag minţile în cap şi să mă concentrez într-un punct fix. De aceea am ales calea de întoarcere în locurile care mi-au dat linişte, prieteni, localnici detaşaţi dar zîmbitori, natură exclusivistă şi oameni care ştiu să-şi facă viaţa o poveste frumoasă. Acum o lună eram întoarsă în Koh Ya Noi. Acolo am fost adoptată, printre picăturile de ploaie. Danny, insularul tailandez cu multe inele şi pietre preţioase, mi-a pus un pansament pe creier cu filozofia lui de hamac. Cînd l-am întîlnit după două luni era în aceeaşi poziţie, în acelaşi hamac, cu acelaşi zîmbet pe faţa ridată. Abia atunci, la un Pad Thai, îi aflu povestea. Era divorţat, iar copiii îi erau răsfiraţi prin toată Tailanda. Simţea lipsa unui companion de viaţă, de aceea rămase blocat în hamac. Era cel care se ocupa de bungalourile unde intrai prin spatele semnului Take it Easy. Să o iau mai moale, da, era singura soluţie, mai ales că anotimpul ploios începea încet, încet să-mi taie orice elan în cazul în care încercam să fac ceva pe insula pierdută printre stînci şi căţărători de peşteri. Speram să regăsesc feţe cunoscute, mai ales după cele trei zile pe insula Koh Yai Yai în care nu schimbasem mari vorbe cu nimeni, mai ales că localnicii păreau acolo prinşi într-o plasă atemporală. A urmat deci o puternică terapie prin bătut insula în lung şi în lat cu bicicleta şi mîncat Pad Thai la colţ de stradă cu femeile învăluite.
Take it easy or die
Treceam deci cu barca de partea cealaltă, în insula geamănă dar ceva mai turistică. Prima zi încercasem cu bicicleta. Pescarul cu ochelari fumurii îmi cere preţul corect, aşa că a doua zi mă urc tot în bărcuţa lui cu motor. Briza era calmantă, aerul purificat. La Danny primesc un bungalou numai pentru mine. Era linişte acolo unde fusese animaţie. Simţeam un fel de teamă. Din nou au să mă înfunde gîndurile. Cu o plasă de ţînţari albastră deasupra patului cu lenjerie roz, bungaloul părea făcut pentru copile de zece ani. Trecuse ceva vreme de cînd nu mai avusesem exclusiv spaţiul meu individual, aşa că mă simţeam autonomă pe împărăţia mea cu plasă de tînţari.Eram un fel de Queen of the Flies. Împărăteasa se pregătea de împărăţie. Dar cum mă lovise o formă ciudată de gripă după tura prin Indonezia, mă simţeam ca o prinţesă decăzută. Mă adun însă şi mă scot din aşternuturile virginale. La cîţiva paşi de bungaloul cu Take it easy lumea făcea yoga. Acolo aveam să dau de un alt fel de regat: tăcut, zîmbitor, cald. Mă lipesc de grupul care mă acceptă ca şi cum aş fi fost acolo de luni de zile. Acei oameni au devenit suport pentru mintea dezorientată a prinţesei a cărei împărăţie se clătina în bătaia brizei musonice: o suedeză înaltă, un australian gras, o americancă spirituală, o englezoaică algeriană, un scriitor berlinez şi încă un american căţărător din Yosemite. De ei m-am ataşat pe viaţă. Şi ei de mine. Suedeza îmi pune eticheta: "Manu, with all your internal trips, you are so alive." Poate şi de aceea la plecare îi las în papuci un bileţel de adio.
De pe salteaua de yoga treceam la colţul de stradă, însă reuşeam să stau liniştită, alături de oamenii care păreau acolo de la începuturile lumii. Printre batik, culori, ceară picurată pe pînză, asane şi meditaţie, pictat case, privit poze cu sfori printre insule stîncoase şi dat cu scooterul, mi-am regăsit pentru un moment centrul. Ideea că anul mitic se apropia de final îmi producea o anxietate bolnăvicioasă. Ce urma după? Ce urma? Ce?... Şi dădeam cu lac peste bucăţile de lemn ale americanilor din Yosemite care îmi povesteau despre oamenii stîncilor şi legende despre insulele locului. Chiar aveam cunoştinţe comune. E mică lumea căţărătorilor. Pierdusem şirul. Şi de data asta Tailanda era un cuib al regăsirii. Şi totuşi, într-o dimineaţă ploioasă mă hotărăsc că a sosit momentul părăsirii împărăţiei-cuib. Îmi împachetam inutilităţile colorate, netezeam aşternuturile rozalii şi simţeam că acela era capătul de drum. Ploua cu găleata şi era abia şapte dimineaţa. Căţărătorii se întorceau pe partea cealaltă, cursanţii de la yoga se pregăteau de o nouă tură de asane. Într-un impuls de moment iau scooterul şi dau o fugă pînă la bungaloul de la centrul de yoga. Las un bileţel de rămas bun în tenişii suedezei din Götenburg. Tailandeza îmi zîmbeşte complice, înţelegîndu-mi gestul. Şi eu ştiam că nu mă voi întoarce prea curînd în insula suspendărilor. Un lucru era clar: insula era o iluzie. Era o capsulă în capsulă. Nu putea rămîne în realitatea mea. Drumul meu ducea către casă. Eram într-un tranzit retrospectiv. Din acel punct nu puteam fi decît mai aproape de casă. Gîndul mă agita şi mă liniştea în acelaşi timp. Era unul dintre paradoxurile vieţii. Şi eram obligată să mă obişnuiesc cu asta.
Back to Buddhism: Ko Lanta
Ploua şi era prea devreme pentru prima barcă. Pelerinajul trecea din nou prin faţa colţului cu cafea, lapte condensat şi pacheţele de orez. Mă opresc pentru ultima înghiţitură, sorb aerul musonic şi îmi întorc privirea către celălalt capăt al spaţiului care se arătat tot mai suprarealist. Întreb cînd e prima barcă către Krabi şi mi se spune că în cîteva minute. Ploua peste valuri, barca era aproape goală şi nu vedeam nimic printre foliile care mă protejau şi de ploaie şi de nostalgia stîncilor care începeau parcă să se dizolve. Stîncile alea ieşite din gura oceanului, pădurile tropicale care se scurgeau peste stalactitele şi peşterile care sfidau legile geologiei... toate aveau să rămînă acolo, într-un colţ al minţii universale. Era vorba despre un fel de autoabandon. Pe cît mă încărcaseră, pe atît mă goliseră de speranţa că ceva se va mai putea ridica vreodată la acel nivel de frumuseţe. Oră după oră, schimbînd busuri şi scootere, bărci şi ferry-uri, am ajuns în Ko Lanta. Tot un pasaj. În Ko Lanta mi-am pierdut echilibrul, în Ko Lanta mi l-am recîştigat. Ploua şi bătea vîntul, oceanul era agitat şi toată suflarea părea să aştepte o rază de soare. Semnele budismului din Ko Lanta contrastau cu semnele islamului din Koh Ya Noi. Eram tot în Thailanda, dar nu în aceeaşi ţară spirituală. Patru zile de uitare şi regăsire, de boală şi coşmar. Nu era insula de vină, nu era vremea. Intrasem într-o stare de uitare personală. Boala pusese stăpînire şi pe mine. După un an de zile de stare latentă, corpul cedase. Urechea îmi sîngera şi odată cu ea şi echilibrul o luase razna. Simţeam că lumea se răsturnase şi eu stăteam pe un colţ, într-un echilibru ridicol de fragil. Nu mai gîndeam cu creierul meu. Se dusese naibii tot calmul recîştigat în Koh Ya Noi. Intrasem într-o stare de sevraj antropomorfic şi parcă nimic nu se mai lega. Pentru un moment am crezut că raţiunea mă părăsea. Într-o clipă de linişte mă arunc în braţele unei maseuze puternice care îmi presează creierul şi odată cu el şi iluzia permanenţei. În pasaj, îmi petreceam zilele musonice cu capul bandajat, sub peluze bătute de vîntul oceanic.
Otita şi viaţa ca un film mut
Teama de zbor îmi era amplificată de rezonanţa auzului. Simţeam că viaţa se desfăşoară într-o vată şi perspectiva unei vieţi ca un film mut mă speria, pe atît cît mă liniştea. Totul se afunda încet, încet într-o tăcerea astrală. Vorbeam mai puţin, ascultam selectiv. Lipsea pianul din fundal dar în rest totul arăta ca într-un film mut de calitate îndoielnică. Dacă avusesem înainte dubii, în acel moment viaţa se dovedea un pasaj. Pun o floare de lotus la templu pentru prietena care alunecase în altă dimensiune. Teama nu mai era teamă. Trecusem într-un stadiu de acceptare a impermanenţei. Şi poate era şi asta o lecţie de învăţat, deşi nu mă făcea mai fericită. De fapt, tot acest concept cu care începusem la modul infantil, de găsire a fericirii în locurile cele mai îndepărtate ale Terrei mă făcea parcă şi mai sceptică la ideea de fericire ca scop în viaţă. Pacea şi liniştea interioară păreau acum mai de preţ. Fără echilibru în cap şi îndopată cu antibiotice, părăseam Tailanda. Somnul nu mai era somn, era o stare continuă de aşteptare. Ce mă ţinea conectată la un fel de realitate era în mod bizar o parodie cu doi neozeelandezi care îşi încercau norocul cu un rock band în New York. The Flight of the Conchords se numesc şi dacă daţi vreodată de ei, veţi înţelege conceptul de "band meeting". Aşa mă simţeam şi eu. Pierdută printre oraşe şi insule, încercînd să fac un "band meeting" cu propriul creier. Deocamdată mergea. Încercam să mă pregătesc pentru două oraşe care mă terifiaseră. Speram că puteam avea alţi ochi pentru ele. Şi avusesem noroc de data asta.
Dincolo de zgîrie nori: Kuala Lumpur- Singapore
Ritmul îmi ţinea mintea ocupată. Zborul către Kuala Lumpur îmi punea auzul la încercare. Treceam şi peste asta. Creierul se înfundase de la atîtea substanţe calmante şi nici sufletul nu mai filtra. De aceea trăiam la extrem starea de pasaj. Inch Allah părea acum cea mai bună idee, nu pentru că mă lovise între timp credinţa. Totuşi, părea formula magică. Nu totul ţine de noi. Eram deci din nou în musulmanul Kuala Lumpur. Părea mai verde şi mai primitor. Don't panic, it's organic. Eram din nou lîngă Little India. După atîta Pad Thai, o mîncare sud indiană era aproape balsamică. Încet, încet, totul devenea mai calm. Mă obişnuisem cu zgîrie norii, aerul condiţionat se transformase în parfum şi toate autostrăzile suspendate păreau acum drumuri către cer. Se schimbase ceva în percepţia mea. Era poate siguranţa faptului că aveam să prindem ultimul zbor din faimosul round the world flight ticket despre care nu mai aveam răbdare să povestesc nimănui. Indienii ne lăsau să le trecem teritoriul. Părea un privilegiu, dar era o amărîtă de viză de tranzit şi o obţinusem. Viza aceea ne era esenţială pentru a ne întoarce acasă. Mă simţeam dubios că India devenise la modul formal o problemă de tranzit, dar învăţasem să iau lucrurile aşa cum erau, cel puţin pentru o vreme, pînă cînd sentimentul de revoltă avea să încolţească din nou în mine. Stăteam la coadă liniştită, cu o vată înfundată în urechea dreaptă. Deşi era o căldură năucitoare în Kuala Lumpur, teama de cel mai mic firicel de vînt mă băga într-o stare de paranoia. Dar era imposibil să eviţi aerul condiţionat. La un moment dat intrăm într-o cantină musulmană. Ne punem la masă puţin dezorientaţi. Fiind singurii turişti in cantină, sîntem băgaţi instantaneu la secţiunea cu aer condiţionat. Vrăjiţi, nu ripostăm. Aşteptăm să ne vină rîndul. Bucătarul supradimensionat e pe tronul său. El ne învîrte pe degete odată cu felurile de mîncare care pe stomacul îndopat cu antibiotice par o orgie culinară. Cu toate astea, mă delectez cu una dintre cele mai gustoase mîncăruri din Asia de Sud Est. Malaezienii din cantină zîmbesc cu dinţii lor mari şi deodată întreaga metropolă pare să se fi schimbat la faţă. Plec din Kuala Lumpur cu o imagine mai umană asupra oraşului-turn.
De la megastructuri la zmee: Singapore reloaded
Pe trenul de noapte către Singapore am senzaţia de apropiere de casă şi cerc care se închide pas cu pas. Nu mai călcasem de ceva vreme într-un tren iar insectele care îmi urcau pe umăr îmi aminteau de un tren personal. Aspre acele zile demult trecute, cu nopţi petrecute în frig de dragul zăpezii şi a schiului. Adorm lemn pînă dimineaţa, după ce mă chircesc în cele mai yoghinice poziţii. Urmează un nou episod singaporez. Perspectiva unei zile în Singapore, după o noapte chinuită pe tren, nu mi se părea foarte inspirată. Dar a fost să fie altfel. Deşi avea toate premisele unei zile chinuite, în aşteptarea zborului de noapte către India, acea zi cu zmee şi zîmbete de prieteni mi-a rămas în cap ca una dintre cele mai frumoase momente din călătorie. Oamenii erau totul. Din nou.
Deocamdată, pe firul poveştii, era dimineaţă în Singapore. Băgăm două gogoşi cu gem ciudat şi un shake de soia. Sîntem din nou la familia care ne adoptase bagajele timp de trei luni de zile. Sunînd la uşa lor am aproape certitudinea că turul prin Asia abia începea. Numai mirosul hainelor din rucsac îmi aminteau de trecerea timpului stătut. Băgăm o oră de somn translucid şi ne începem hălăduirea printr-un Singapore cu zmei, parcuri, biciclete duble, plajă, cafea bună şi briză de primăvară asiatică. Aproape că începea să-mi placă acel colos de structuri arhitectonice imposibile. Nu Singapore se deschise ci mintea mea. Cu prietenii mutasem Piaţa Unirii din Timişoara în Singapore şi mi se părea că puteam fi acasă oriunde, atîta timp cît aş fi avut parte de ei. Eram calmă. Acasă era o stare de spirit şi parcă nu mai eram atît de disperată să ajung în spaţiul fizic. Numai lungul zbor de noapte către India avea să mă readucă într-o realitate din care mintea încerca să scape prin fiecare portiţă a memoriei care mă tortura. În luxosul aeroport singaporez în care ajungi cum nu se poate mai uşor din orice punct al oraşului-stat, dăm la check-in de o doamnă a cărei fiică studia la Facultatea de Farmacie din Iaşi. Deşi iniţial biletul nu ne este recunoscut de sistem, cu ajutorul singaporezei cu fată la Iaşi reuşim să facem check-in-ul fără bătăi de cap. Abia în Londra aflăm de la nişte prieteni că ei aproape pierduseră zborul din cauza unei erori de sistem şi că numai printr-o minune fuseseră lăsaţi să se îmbarce. Se pare că se practică în Singapore falsificatul de bilete de avion. Conceptual, ne apropiam deja de celebra cultură de Balcani.
Despre a merge către nicăieri cu încredere: Mumbai
Avusesem noroc în tura asta, dacă nu ne era clar deja. Zborul prin noapte avea mici scăpări de nivel şi faptul că stewardesa aproape îmi toarnă în poală ceaiul australian îmi dă emoţii. Era primul zbor lung după zeci de zig-zaguri aeriene de două ore. Aveam să străpungem noaptea indiană într-un aeroport care îmi păruse atunci o intrare pe uşa din dos a Iadului. Welcome to Incredible India. Atunci suna aproape ameninţător. Acum eram pregătită. Era şi cazul. Eram acolo pentru a treia oară. Emoţii. Ce mă aşteaptă pe faimosul teritoriu al revelaţiilor de două zile? Şi culmea, aveam să stau în Mumbai mai mult decît poposisem în toate cele trei intrări anterioare laolaltă. Şi totuşi Pune, oraşul în care lucrasem şase luni, era la o aruncătură de băţ (deşi în termeni indieni distanţa era cel mai relativ lucru care ţi se putea întîmpla). Şi nimerisem bine. India cîştiga Cupa Mondială la cricket şi se pregătea iureş mare. Ajungînd în toiul nopţii facem greşeala de a ieşi din Terminal deşi ar fi trebuit să aşteptăm răsăritul soarelui pentru a o lua înspre oraş. Cu toate bagajele de un an după noi, două nopţi nedormite la activ, multă oboseală acumulată şi perspectiva unui oraş de cîteva zeci de milioane de suflete care stăteau la pîndă, numai de stat afară din Terminal nu aveam chef. Reuşim să ajungem din nou la Plecări deşi fiecare indian interogat ne dă direcţii diferite. Eu eram obişnuită. Răzvan nu. Învăţasem din dăţile trecute că în India trebuie să-ţi păstrezi calmul, indiferent de cît de absurde devin situaţiile. La fel ca în bugaloul lui Danny din Koh Ya Noi, în Mumbai era vorba despre take it easy or die. Totuşi nu mă ţinea să nu dorm cîteva ore măcar undeva într-un spaţiu ferit. Aşa că îmi încerc norocul la unul dintre paznicii de la Departures. Deşi iniţial nu păream să avem sorţi de izbîndă, băiatul de la Plecări ne face tipicul şi derutantul semn cu capul în sensul că putem intra. Ne vede ochii injectaţi, biletul de Singapore-Mumbai şi ne lasă în spaţiul cu sticlă. Noţiunea de afară prindea alte conotaţii în giganticul Mumbai: contrastul dintre lux şi sărăcie lucie. Atîta timp cît erai într-un spaţiu securizat închis cu sticlă, erai în siguranţă. Cum dau de un colţ mai întunecat îmi întind izolirul şi sacul de dormit. Cu rucsacii la cap şi beţele de trekking atîrnate peste, mă cufund aproape instantaneu într-un somn balsamic. Răzvan mă trezeşte cînd ceasul arăta deja ora zece dimineaţa. Eram la limită cu debusolarea provocată de diferenţele de fus orar. Probabil din cauza subconştientului care percepuse că se apropie de finalul unui efort prelungit, corpul cerşea o doză masivă de somn. Mă trezesc leoarcă, în razele unui soare familiar. Soarele de India nu se compară cu nimic. Căldura mă moleşeşte şi deşi ştiu că în Mumbai ar trebui să mă activez puţin pentru a evita situaţii neplăcute, mă loveşte ideea de a lua o ricksha pînă la hotel. Greşeală. Deşi omul pare să ştie unde merge, se dovedeşte că nu avea nici cea mai vagă idee aşa că ajungem în nişte cartiere sărăcăcioase, acele faimoase slums, unde şoferul nostru de ricksha se pune să întrebe în stînga şi în dreapta, evident fiind pentru noi că nu ştia bietul de el nici să citească. Eu zîmbesc amuzată şi relaxată, ca şi cum aş fi aterizat de pe o planetă unde văzusem totul şi ca urmare nimic nu mă mai putea afecta. Aveam în spate şi lunile indiene din tinereţile de formare, aşa că mă consideram cumva antrenată şi pregătită pentru astfel de situaţii. Zîmbetul îmi rămînea pietrificat pe faţă cînd privirea mi se intersectă cu cea a partenerului. Agitaţia lui îmi confirma teama: ricksha fusese un eşec. Aşa era India. Nu prea aveai opţiuni. Era vorba doar despre Love it or hate it. La partenerul meu începea un duel a cărui victimă înclina înspre a doua variantă. Degeaba aş fi încercat eu să îmbunez lucrurile. În India trebuia răbdare şi timp. India trebuie descoperită, nu toată lumea vrea să te fure, marile comori sînt ascunse în gunoi. Riscam un scandal, aşa că încep să mă resemnez cu ideea că nu puteam înclina balanţa. Era clar că o dădusem în bară. Obişnuită doar cu ricksha şi cu bugetul unui student în practică, alesesem varianta cea mai ieftină credeam eu, dar şi cea mai dificilă. De data asta intrasem pe poarta din dos a Indiei. Pierdusem şansa de a-i convinge şi pe alţii că India e magică. În două zile nu aveam nici o şansă. Dar cel mai teamă îmi era de pierderea propriului entuziasm legat de acel spaţiul al miracolelor şi misterelor. Răzvan plăteşte nervos şoferul de ricksha care ne fraierise şi ne mutăm într-un taxi. În acelaşi timp mi se transmite că două zile el nu va ieşi din cameră.
India Gate sau din nou despre iubire şi ură
Mi se strînge inima. Încă mai sper la o minune tipic indiană. În acelaşi fel mi se arătase şi data trecută: şocul de început devastator, revelaţia de pe urmă marcantă pe viaţă. Trecînd printre temple hinduse, cocioabe clătinătoare, femei în sari, bărbaţi sorbind chai, copii alergînd, jucînd cricket, zîmbind în soare, cîini leproşi lătrînd la luna apusă, autostrăzi suspendate, zgîrie nori, orizonturi poluate, reclame prea colorate, mesaje de Bollywood, felicitări echipei naţionale de cricket care adusese bucurie unei naţii de atîtea zeci de milioane de suflete. Nările îmi erau penetrate de un aer familiar. Recunoşteam briza de Maharastra. Era tărîmul primelor explorări, spaţiul sacru al revelaţiilor. În percepţia mea nu se pierduse nimic. Magicul plutea în aer. Şi ce aveam să trăiesc în cele două zile indiene, nu trăisem în nici una din ţările vizitate ale lumii. A început cu o plimbare prin piaţă. Colaba era un cartier nou pentru mine. Stăteam lîngă celebrul hotel Taj, lîngă India Gate. Deşi eram atît de aproape de ocean, nu vedeam decît coloane de poliţie şi garduri, caruri de televiziune şi un puhoi de indieni care aşteptau sosirea eroilor naţionali. Indienii au în sînge plăcerea venerării, fie ele zeităţi sau jucători de cricket. Entuziasmul lor era molipsitor. Peste tarabe şi oameni plutea o stare de mulţumire generală. Cerşetori, negustori, afacerişti, actori, bucătari, gunoaie, arome, tarabe aromate de chai, tarabe ţipătoare cu paan, restaurante închise ermetic, mese întinse în stradă. Am găsit un Mumbai pulsînd a viaţă şi a plăcere. M-am regăsit în acelaşi punct atemporal în care bucuria de a fi din nou în India nu avea nici un fel de graniţe. Simţeam puternic că şi de data asta India avea să-mi dăruiască ceva. Abia după o lună aveam să aflu. La un Palak Paneer mai puţin entuziast decît mă aşteptasem (de vină putea fi mîncarea tailandeză care îmi făcuse franjuri papilele gustative), îmi exprim entuziasmul pentru haos. Încă nu renunţasem la acest concept care avea să-mi marcheze existenţa în cele mai bizare şi în acelaşi timp inspirate feluri. În aeroport scriam entuziast: "Iubesc India necondiţionat. Pe bune. M-a lovit azi dimineaţă la chai, în timp ce căutam un bancomat. Simţeam cum ador fiecare particulă de praf pe care o inspiram. Nostalgia unei lumi putrede duce către perfecţiune. Şi iubire. În forma ei cea mai pură. Tot India..." Şi eram foarte trează. Deşi traficul era infernal şi facem o oră şi jumătate pînă la aeroport, mă simt transpusă într-un vis lucid. Mă trezesc pe avion cînd stewardezul indian de la British Airways ne serveşte zîmbind complice două porţii de prînz şi cinci sticle de vin. Emani bucurie, primeşti dublu. Primul pahar de vin mă aduce mai aproape de Europa. Faină stare de in vino veritas. Trăiam totuşi o confuzie: o combinaţie între sentimentul cumva amar de călătorie încheiată şi bucuria reîntoarcerii acasă. Poate şi din cauza asta vinul mi se părea o poţiune miraculoasă.
Copiii de la miazănoapte: Mumbai-Londra
În mod paradoxal în Mumbai fusesem cel mai aproape de casă timp de un an de zile. În Londra eram deja cu un picior în casă. Şi acolo se încheia un cerc perfect. Aveam atît de puternic sentimentul că anul trecut fusese o iluzie optică încît nu puteam să percep de nici un fel trecerea timpului. Poate şi de aceea puneam întrebări idioate prietenilor la care stăteam. Nu înţelegeam nicicum că ei se mutaseră deja de două ori de cînd ne văzuserăm. Lumea variată de Londra, forfota de Underground, primăvara londoneză mi se păreau delicioase. Eram ca un copil într-un lollypop shop. Londra mi se părea un oraş liniştit, estetic, cultural. Parcă anul trecut nu fusesem atît de încîntată de Londra. La întoarcere eram fascinată. Mă întîlneam cu prieteni buni, dansam pe rupte la concertul formaţiei de muzică balcanică, mă plimbam prin cartierele evreieşti şi caraibiene, mergeam cu croisante la prieteni. Aveam nevoie de o comunitate şi ea mă făcea să mă simt mult mai în largul meu. Încet, încet, prietenii îmi croiau drumul către casă. Cu ei ajung la o nuntă turcească unde dansez pe rupte, cu ele sînt transpusă într-o grădină de poveste într-un cartier de indigo. După dormit pe izolire şi saltele la oameni primitori, ore peste ore în susul şi în josul Londrei, trecînd prin Londra royală care se pregătea de prea mediatizata nuntă regală, ajung din nou în prea cunoscutul şi plictisitorul aeroport din Luton. Acolo, pe la trei noaptea, încep să mă ia emoţiile legate de întorsul acasă. Pînă dimineaţa locul se umple de români şi pentru prima dată după mai bine de un an de zile încep să mă gîndesc de două ori înainte de a deschide gura. Cu siguranţă îmi mai pierise adolescentinul chef de a socializa cu oricine şi oricînd. Mă uit totuşi la feţele oamenilor. Chipuri de români. I-aş recunoaşte dintr-o mie, cum s-ar zice. Chipuri de est europeni care nu au avut parte de tranziţie, cu un picior în trecutul comunist şi cu altul într-un capitalism de criză. Viaţa se desfăşoară pas cu pas peste tot, foamea e tot foame şi la capătul lumii, iubirea e aceeaşi chiar şi în cele mai izolate triburi. Aţipesc deasupra norilor care mă transportă înspre locuri familiare. Şi el părea mişcat de reîntoarcerea acasă şi nu era puţin lucru. Închid ochii din nou, în voia levitaţiei. După un an plin de zboruri, reuşesc să mă relaxez. În sfîrşit învăţasem să las lucrurile în voia lor. Nu mai aveam dorinţa de a controla. Mă trezesc deasupra cîmpurilor verzi, a satelor cu biserici, a dealurilor cu podgorii. Totul devine minuscul, tăcut şi simplu. Aterizăm pe un aeroport parcă de jucărie. Aterizez într-o lume pe care o credeam cunoscută. Mă uit în jur. După nebunia asiatică mi se pare că sînt undeva într-un ţinut scandinav, izolat şi cu oameni care se ştiu toţi între ei. Îmi pregătesc paşaportul pentru ultima ştampilă. Dintr-un soi de nervozitate combinată cu plictiseala mă apuc să-mi număr vizele. Zeci. Cea de India pare cea mai impozantă, chiar dacă era de tranzit. Îmi mai las privirea să alunece peste haioasa ştampilă de Macchu Picchu. Zîmbesc pierdută. Cui folosesc vizele astea acum? Ceva de genul: Qui prodest? Mie, lumii, omenirii? Istoriei poate? Paşi mărunţi, paşi înalţi, paşi săltaţi, paşi nesiguri, paşi apăsaţi. Trec la cele patru vize de Tailanda. Parcă avusesem dedublări de personalitate. Cîte personaje schimbasem? Ce ritm trebuia să aibă viaţa pe care o trăiam ca să poată mulţumi o singură persoană? După încă un ochi peste viza de Fiji (unde nu avuseseră România în sistem), ajung şi în faţa ghişeului. Articulez exagerat de conştient un Bună ziua şi trec de graniţă. Încerc să mă stăpînesc. La fel ca pe scenă, înainte de o audiţie în faţa comisiei, încerc să-mi controlez pulsul care o luase razna. Tătică-miu mă aştepta de după uşa de termopan. Îi văzusem deja pălăria. Oare îmbătrînise mult într-un an? Ajung şi la mamutul meu cu beţe telescopice. Probabil pentru că era ultima oară cînd mai eram obligată să-l mut din loc, mă lăsase brînca. Sînt însă ajutată şi intru cu rucsacul mic în plină glorie. De sub pălărie iese şi tata care ţine să-mi spună din prima suflare cît de panicat a fost legat de nebunia noastră cu călătoria de un an." Mă trezeam noaptea şi mă gîndeam că nu ştiu unde eşti şi că nu pot veni după tine să te ajut." Şi eu avusesem vise şi stresuri. Îmi era clar atunci cu cine semănam. Genele. Mă întorceam la origini. Şi deodată, în faţa ochilor şi a minţii începu să se desfăşoare un covor din puf. Plonjam şi plonjam şi plonjam... Lumea devenea un pîntec. Eram din nou în punctul zero. Punct şi de la capăt.
(Va urma)