Să trecem peste această paralelă care nu s-ar fi produs niciodată dacă ruta noastră nu ar fi trecut din Siem Reap, Cambogia în Kuala Lumpur, Malaezia, cu o pauză de o zi prin Bangkok, Tailanda.
Pentru că templele de la Angkor se află lîngă un orăşel din Cambogia care a devenit aproape exclusiv "pentru turişti", am ajuns în Siem Reap dimineaţa devreme, după o noapte de întins genunchi prin geamuri şi sprijinit coate de perdele. Eram disperată să văd măcar cîteva din sutele de temple care împînzesc regiunea. Cu creierul încă afundat în somn şi total anesteziat de căldurile care mă făceau să mă scurg la fiecare respiraţie, m-am trezit pe şaua unei biciclete ruginite, în drumul către ceea ce este considerat o minune a lumii: Angkor Wat sau "oraşul pagodă". Considerată cea mai sublimă realizare a culturii khmeriene şi cea mai extinsă clădire religioasă din lume, Angkor Wat a fost în secolul 12 un oraş în sine, cu o încărcătură grandioasă. Angkor Wat era schiţa Universului. Construit în timpul regelui Suryavarman II, Angkor Wat fusese capitala imperiului Khmer, ridicat pentru a-l venera pe Vishnu, creatorul Universului în religia hindusă. Mai apoi a devenit templu budist. Se pare că de la hinduism la budismul Theravada era un singur pas, de aceea disrupţiile de stil sînt aproape inexistente. De fapt, templele Angkor par fără cusur, vibrînd a energie creativă în fiecare colţişor de piatră, de la plafon la pardoseală.
De aceea nu era chiar de mirare că în praful serii toată lumea părea să se îndrepte în fugă către templu pentru a prinde apusul. Şi bine spun "a prinde", pentru că turismul are aici conotaţii colosale. Se ajunge mai uşor decît la Machu Picchu, nu ai probleme legate de altitudine, aeroportul e la o aruncătură de băţ, orăşelul din apropiere e ieftin şi distracţia oferită pe măsură: de la saloane de masaj şi reflexologie, la restaurante franţuzeşti, italieneşti, thai, bucătărie khmer şi lista de bucate pare infinită. De aici şi valul de turişti care par direct teleportaţi din faţa televizoarelor, fără vreo conexiune sau curiozitate pentru cultura sau istoria cambogiană care pare pentru unii o anexă inutilă. Dar aşa cum zicea un reporter National Geographic, Cambogia e o ţară tristă, care din cauza sărăciei şi a automutilării trebuie să facă faţă unor greutăţi cu care ţările din jur nu mai trebuie să-şi bată capul demult. De aceea săritul pe turişti pare ceva pe atît de agasant, pe atît de natural şi necesar.
În consecinţă nici nu ne dăm bine jos de pe biciclete şi sîntem asaltaţi de copii care îţi vînd orice cu "one dollar" şi luptă aspru pentru asta. Iar aici, mult mai mult decît în orice alt loc din lume, am simţit disperarea din ochii lor, pe lîngă abilităţile de foarte buni negociatori. Poate că în acel dolar pe zi stă pe bune întreaga familie. În Cambogia am simţit că e aspră situaţia şi unii chiar cerşesc din disperare. Mai ales că victimele cîmpurilor minate nu sînt puţine şi fie că îi vezi cîntînd în formaţii, fie că se tîrăsc vînzînd cărţi contrafăcute, sînt o realitate care face ca trecutul să fie mereu prezent. Şi aici contrastul este incredibil. Vorba unui ghid "cambogienii au clădit Angkor Wat şi mai mult de atît nu se mai poate." Dar ca toate imperiile, şi acesta a decăzut şi nimeni nu ştie cum de s-a ajuns ca sute de temple să fie abandonate şi să devină ruine în junglă. Dar pentru că trebuia să le redescopere şi să le aducă în atenţia publicului cineva, nişte savanţi francezi şi-au luat în serios rolul de restauratori. Unii au mai şi profitat, făcînd un pic de trafic cu statuete, ceea ce nu i-a împiedicat să devină feţe luminate în ministerul culturii pe vremea lui Charles de Gaulle. Oricum ar fi fost, istoria nu a fost blîndă nici cu khmerii şi urmaşii lor cambogieni, nici cu templele care au fost fie acoperite în totalitate de jungla acaparatoare, fie bombardate, fie înconjurate de cîmpuri minate, fie mutilate de inumanul regim Khmer Rouge. La fel ca templele şi oamenii. Deşi copiii zîmbesc şi par cei mai frumoşi şi dezinvolţi copii din lume, în momentul cînd încep cu disperarea de a-ţi vinde cărţi poştale sau fluiere din bambus cu "one dolăăăăr", îţi dai seama că diferenţele dintre ei, noi şi restul lumii sînt enorme. Dar...
Între timp se lăsa seara. Reuşim să ne debarasăm de vînzătorii ambulanţi şi ne oprim puţin. Imaginea îmi taie respiraţia. Angkor Wat este într-adevăr grandios iar timpul cu amprenta sa închisă la culoare, ca ars de soare, pare să le fi adus la o perfecţiune teribil de sofisticată. Adică, am putea spune, pentru cunoscători, dacă nu ne-am uita în jur şi am vedea că lumea a venit pentru că alţii au zis că aceste temple sînt ceva de pe lista "ten things to do before you die". Dar să revenim la lucruri mai fine ca arhitectura. Templele cu ale sale turnuri înroşite de apus, balustradele sculptate în formă de şerpi cu cinci capete, coloane dăltuite parcă de un vînt deşertic şi caturi din piatră parcă propagate la infinit, par anticamere către Nirvana. Lumina soarelui la apus penetrează aceste sculpturi în formă de uşi infinite către echilibrul suprem şi par reflexii în zeci de oglinzi suprapuse. Foarte poetic, foarte estetic şi multă migală. Acum, după aproape o săptămînă aproape că nu înţeleg cum de astfel de lucruri există pe lumea asta. Doar că oricît ar fi de grandios locul, turiştii coreeni mă fac să îmi amintesc că am nervi şi că ei s-ar putea să mă scoată din orice stare de beatitudine pe care aş încerca-o într-un loc aproape miraculos. În plus, toată lumea pare să aibă chef de poze. Apusul e perfect pentru jocul de lumini, dar faţa omului e mai importantă. Poza egourilor propagate la infinit. Nici un colţişor fără un portret la minut. Mă gîndesc oare ce cred oamenii locului despre acest fenomen numit turism. Unii, noi, cheltuim o grămadă de bani pentru a vedea nişte ruine, în timp ce viaţa lor depinde de un dolar pe zi. Şi în general, toată această chestiune legată de turism pare cîteodată doar o altă formă a consumului. Pentru că societăţile cu o situaţie politică şi financiară stabilă au trecut de nivelul numit asigurarea existenţei şi consumul de produse de bază, s-a trecut la turism. Probabil că numai în acest mod în unele societăţi pot fi echilibrate lucrurile, mai ales în ţări ca Tailanda sau Cambogia unde fără turism economia ar lua o pantă descendentă într-un ritm ameţitor. De aceea cambogienii sînt dependenţi de moştenirea khmeriană. De la simbol ca stemă pe steagul naţional, la marcă de bere, Angkor Wat este mîndria naţională supremă a cambogienilor. Să fi avut noi în România aşa moştenire de la daci, altfel ar fi stat treaba cu întreaga istorie a neamului românesc. Dar cum nu ne-au lăsat decît nişte ruine, rămîne să ne cîştigăm faima pe alte planuri. Oricum ar fi, norocul cambogienilor se numeşte Angkor Wat pe care l-aş fi teleportat într-o staţie spaţială pentru a evita puhoiul de turişti coreeni care au venit ţintiţi pe distracţie cu orice preţ. Că-i templu sau restaurant, pentru ei totul pare aceeaşi chestie. Am priceput clar în tura prin Asia de Sud-Est că ţările înstărite din această regiune sînt puse pe distracţie şi consum, fără nici o trăire legat de conservarea obositei Terra sau alte fleacuri de această natură sau non-natură. Pentru ei Angkor Wat trebuie să fi fost un fel de shopping mall old school style. Numai gîndindu-mă la asta şi uai! ce m-am enervat...
Dar să revin la temple. Una dintre cele mai psihedelice structuri este fără îndoială Ta Phrom. Aici copacii au reuşit să mai adauge ceva la templele deja aproape de perfecţiune: echilibru. Fragil, dar sublim. Acest Ta Phrom pare o lecţie despre cum natura trăieşte în comuniune cu structura de piatră, cum dacă expresia "a da viaţă unei clădiri" mai are sens, aceasta pare manifestarea sa prin excelenţă. Muşchii verzi de pe piatra de nisip, feţele sculptate care trăiesc prin porii plantelor, rădăcinile copacilor care susţin coloanele la aderenţă îmi sfidează şi logica şi imaginaţia. Nu degeaba au filmat aici o parte din Tomb Rider. Locul pare decupat dintr-un joc în care totul e posibil. Chiar şi capacitatea de a ignora puhoiul de turişti iresponsabili îmi creşte proporţional cu nivelul de penetrare al spaţiului care păstrează o doză feroce de sacru. Merită orele de pedalat prin praf şi sudoare, asaltul copiilor care te fac să plîngi pentru că nu poţi să cumperi de la fiecare vederi, risipa de plastic, gheaţă, apă de cocos.
Mult timp după m-a urmărit imaginea turnurilor sculptate în formă de profil uman. Pacea emanată, împăcarea cu timpul, spaţiul, umanitatea, natura, universul. Cunoşteau khmerii mai multe decît ştim noi acum, cu toată tehnologia asta care pare să ne ia minţile? Da, poate. Că pacea nu se obţine din nimic material. Cu toţii ştim asta, şi totuşi...
Totuşi am trecut de la Angkor Wat la Kuala Lumpur. În fiecare dimineaţă credeam că am să mă opresc din respirat din cauza claustrofobiei pe care mi-o produceau megastructurile lucioase care îmi aminteau de cum deschideam ochii că acolo sînt pe teritoriul evoluţiei tehnologice şi că acolo nu e loc de glumă sau sentiment. Huruitul infernal al macaralelor care nu obosesc niciodată, sentimentul de oraş pe mai multe niveluri, de nu ştiam dacă sînt la etaj sau la subsol, mallurile în care te pierzi pentru a scăpa de căldura care îţi suge toată energia... Ce mai, KL mi-a fiert creierii în cele trei zile irosite într-o mega metropolă de sticlă. Şi totuşi, Kuala Lumpur este cea mai verde capitală din Asia de Sud-Est. Poate nu am nimerit noi unde trebuia, cu toate că şarmul unui oraş imens în care vezi văluri islamice combinate cu sariuri indiene, beţigaşe chinezeşti şi cruci catolice nu ar trebui ignorat. Şi cu toate că Kuala Lumpur pare un loc colorat din punct de vedere cultural, am rămas cu un sentiment de teamă de a mă întoarce. Un oraş corporatist, în care goana după bunăstare pare mai presus de religie, rasă, cultură. Sînt prea aspră. Şi totuşi, dacă mai stăteam o zi în KL, în zona turnurilor gemene, o luam razna. Bine că în KL găseşti conexiuni ieftine înspre Indonezia, ambasade, încărcătoare, baruri suspendate, lumini colorate. Vorba unui prieten malaezian: Ce să faci trei zile în Kuala Lumpur în afară de cumpărături? Bună întrebare. Eu am încercat un alt fel de aruncat cu banii pe fereastră: cea mai spectaculoasă şi pusă la punct sală de căţărat din Asia de SE. Superbă sala, dar fără suflet. Un fel de eşec s-a numit şi acela, cu tot cu corzi noi, echipament performant. Atîta doar că mi s-a părut cumva exotic să fiu întîmpinată la intrare de o fată cu văl pe cap. Mă întreb cum se căţăra ea. Dar asta nu mai e treaba mea, mai ales că nu vrem să intrăm în discuţii polemice cu lumea musulmană. La fel ca în Tailanda unde toată lumea e politicoasă atîta timp cît nu pui întrebări despre rege, Buddha şi ladyboys, aici pare tabu să pui întrebări despre religie şi corporaţie. Şi iar lecţia despre extreme şi învăţăturile trase din aceste experienţe care încep să semene tot mai mult cu fabulele. În concluzie, dacă mai aveam nevoie de vreo confirmare, ştiu că nu voi supravieţui niciodată într-un oraş cu atîţia zgîrie nori, aşa cum ştiu că nici templele de la Angkor Wat nu le voi mai vedea vreodată în formula în care sînt acum. Megastructurile acoperă cerul, în timp ce templele budiste dispar. Şi iată raportul despre viitorul omenirii. În direct acum, din insula Java, Indonezia. Încă va urma. Pînă cînd însă, iată întrebarea.