Puţină filozofie de final
Bun. Am ajuns şi aici. Sigur am mai folosit expresia asta. Mă repet în ultimul timp. Poate am ajuns la capătul a ceea ce nu credeam să-i mai dau de capăt. Sau mai simplu, am ajuns în faza în care mi se pare că totul începe să se repete ca într-un fel de bis cerut de publicul spectator care aplaudă mai mult din obligaţie şi respect pentru ceea ce a avut potenţial la un moment dat. Dar aşa cum puţine din aşteptări sînt depăşite în lumea asta tot mai mofturoasă, aşa şi acest preludiu al finalului are ceva amar în el. Nu e o nostalgie, e o evidenţă a unui adevăr, de care oricum am vrut să trag, nu are nimic spectaculos ci aduce mai mult iz de tristeţe. Pasă proastă. După acest extravagant şi costisitor roller-coaster prin lume, s-a clădit confirmarea faptului că fericirea şi împlinirea o găseşti în lucrurile simple şi de bun simţ. Nu pe insule pustii, nu în culturi exotice, nu în temple clădite odată în numele măreţiei spirituale deşi Buddha spunea clar că iluminarea se atinge sub un copac nu într-un templu aurit (ce nu era de înţeles?!), pînă în vecii vecilor care au mai rămas. Pentru că noi, omenirea, nu ne putem lăuda cu noile escaladări ale conflictelor sau cu avansarea în anticiparea dezastrelor de proporţii. Lumea arde, noi tot la pieptănat forţat pentru că mai avem două săptămîni din călătoria asta care dacă uneori părea să nu se mai termine, acum ameninţă cu revenirea la o realitate din care cunosc foarte puţin şi de a cărei impact mi-e teamă ca de drobul de sare. Şi are toate şansele să cadă de data asta, aşa cu s-a întîmplat cu ghidul-porter-bucătar cu care am urcat pînă la baza muntelui-vulcan din insula Lombok.
To porter or not to porter
Legat de această chestiune cu porterii. Şi în America de Sud m-am obişnuit greu cu ideea că cineva trebuie să vină cu mine pe munte şi să-mi şi care mîncarea sau cortul. Nici în Nepal nu am făcut-o şi mi se părea un serviciu care nu mă reprezenta deloc la cît fusesem pînă atunci pe munte şi la cît îmi displace ideea de a fi servită contra unei sume de bani. Dar pentru că în multe locuri din Indonezia acest gen de servicii sînt singura modalitate de supravieţuire a unei întregi familii, era clar că asta era cea mai bună soluţie. Să mergem cu porter, că oricum altfel nu ne-ar fi lăsat să intrăm în Parcul Naţional Rinjani (http://en.wikipedia.org/wiki/Mount_Rinjani) din Lombok, insulă soră cu Bali dar mult mai puţin cunoscută de către turişti. Cu atît mai bine pentru noi. Deşi oficial parcul era închis accesului turistic, am negociat un preţ bun cu o agenţie care ne asigura că nu e nici o problemă să facem tura. Doar că de data asta a fost extrem, legat de condiţiile în care avea să urce porterul. Pe Maric l-am cunoscut cu o noapte înainte să începem urcarea. Fusesem aduşi aţă pe dealul unde se afla minusculul sătuc Senaru, după cele trei zile pe Gili Trawangan în care ne pleoştisem de tot de la starea de plutire deşi veştile despre dezastrul din Japonia şi visul cu valul încă mă rodeau în surdină. Marea era agitată la părăsirea insulei şi nici eu nu eram mai liniştită din cauza unor valuri psihosomatice care puseseră cu totul stăpînire pe calmul care nu părea punctul meu forte în ultima vreme. În plus, odată ajunşi în Senaru ni se spune că ar trebui să urcăm în aceeaşi zi, deşi noi ştiam că a doua zi era plănuită urcarea. Încă doi americani erau cu noi şi atunci am înţeles de ce planul a fost schimbat. Doar că fiecare ştiam altceva legat de traseu şi americanii păreau cei mai stresaţi şi nepregătiţi pentru o urcare de opt ore pînă la craterul vulcanului căzut în braţele lacului. Norocul nostru: plecăm a doua zi, aflînd că americanii renunţaseră la tura care se prezenta din ce în ce mai improvizată. Numai bine pentru încă o rundă de măcinat vînt înainte de o plimbare de seară la cascade.
Legat de trecerea asta a timpului, în ultima parte a călătoriei pare un exerciţiu de răbdare din ce în ce mai aprig. Cred că de acum înainte să stau la orice fel de coadă îmi va fi floare la ureche. Am cîştigat ceva anduranţă după zeci de ore pe bărci, zeci de ore cu toate felurile de bus, check-in-uri prin aeroporturi şi machiat prin duty-free-uri (mai nou cu asta îmi ocup timpul înainte de zborurile astea total nesănătoase pentru inimă, ca să nu mai zic de mediul înconjurător).
Dar să revin la scena din Senaru. După ce ne revenim puţin după toate schimbările de plan şi de rucsaci, mergem cum băiatul gazdei la cascade. Cu o freză semi-punk şi o personalitate pe măsură, puştiul din Senaru are două preocupări principale: "football and smoking weed". Asta da carieră de insulă. Dar nu aşa stă treaba peste tot în Lombok, pentru că oamenii locului par foarte inteligenţi şi hotărîţi să ajungă la nivelul de faimă al Bali-ului. Şi au toate şansele pentru că natura din Lombok bate imaginaţia. Dacă în Bali cultura, templele, lanurile de orez şi vulcanii păreau rupte din telenovele turistice, în Lombok peisajul este mai dramatic deşi nu mult diferit. Şi fiind şi o insulă musulmană, atmosfera este cu totul alta în Lombok. Şi într-un fel acesta poate fi un avantaj pentru că în insulele musulmane eşti la capătul celălalt al sentimentului de turist agasat, deşi nu scapi nici aici de vînzătorii de brăţări cu care am să-mi deschid (nu cu vînzătorii, cu brăţările) un bazar la cîte am. Aici nimeni nu te bagă în seamă şi eşti mai greu integrat, ceea ce îţi dă un sentiment de sinceritate şi admiraţie faţă de mîndria localnicilor care sînt mult mai puţin serviabili decît în alte zone. Viaţa pe insulele musulmane e într-un fel mai provocatoare şi asta îmi dă senzaţia autentică de "on a roule sur la Terre", ideea iniţială a acestei călătorii pe care am pierdut-o de multe ori pe parcurs.
Plastic Jesus
Dar revenind la cascade, nu am putut să nu remarc mizeria generală provocată de turiştii indonezieni care par să nu aibă nici o noţiune legată de ecologie. Sticle de plastic peste sticle de plastic,ambalaje, gunoaie, toate la baza cascadelor care cu toată măreţia şi splendoarea lor nu puteau acoperi rămăşiţele umane care nu erau chiar cum recomandă Lonely Planet: "take only photos, leave only footprints." Şi băiatul gazdei pare jenat de neglijenţa concetăţenilor săi şi încearcă să strîngă ce poate. Am un moment de ezitare. Nu ştiu dacă să fac la fel sau să nu fac nimic, avînd în vedere cantitatea de gunoi şi faptul că nu aveam nici un rucsac la mine. Îmi aminteam de tinereţile cu Captain Planet. Eram total îndoctrinată în sensul ecologic de acel serial de desene animate. Ştiu că după admiterea la liceu primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă înscriu într-o organizaţie ecologistă şi să merg pe Cheile Nerei la strîns de gunoaie. Doar că, la fel ca în legenda meşterului Manole, ce strîngeam într-un an se aduna în anul următor, aşa că pînă la terminarea liceului cam toată gaşca ne-am reprofilat şi am devenit căţărători sau montaniarzi, dezumflîndu-ne în faţa ignoranţei generale care nu putea fi schimbată prin trei articole despre ce frumos este să-ţi respecţi mediul înconjurător. Educaţia ecologică se face în timp şi mulţi dintre cei din trupa iniţială au plecat în locuri mai curate, neaşteptînd generaţia următoare pentru a se bucura de spirit civic şi ecologic. Poate şi în Indonezia procesul va fi lent, dar pînă la urmă lumea va pricepe că natura nu e de aruncat la coş. Doar că în Lombok, mai mult decît în celelalte insule indoneziene diferenţa dintre generaţii şi perioade istorice este enormă. De la vile luxoase, cu tot confortul secolului XXI, intri într-o pădurice şi îţi apar oameni cu suliţe, îmbrăcaţi numai în saronguri, femei cu dantură de Evul Mediu cărînd coşuri cu fructe pe cap, copii dezbrăcaţi alergînd nestingheriţi, fermieri cu coase improvizate şi vînători cu cîini şi puşti din Primul Război Mondial. Parcă picasem din South Park în Povestiri din Epoca de Piatră, dacă tot e să fac aluzie la cultura mea în materie de seriale de desene animate. Mi se părea hilar, chiar şi după atîtea luni de călătorit. Parcă niciunde diferenţele nu fuseseră aîtît de intense. Iar din acest capitol bulversant făcea parte şi porterul nostru.
La cărat cotăriţe pe drum de vulcan
Primul lucru şocant era faptul că el avea să urce muntele cu nişte "cotăriţe" cum zicem noi prin Banat. Adică două coşuri legate de un capăt şi de celălalt al unui băţ gros pe care îl căra cînd pe un umăr cînd pe celălalt. O fi fost echilibrată greutatea, dar nu îmi închipuiam că pe cărările de munte pe care aveam să urcăm cineva îşi putea menţine echilibrul în aşa hal. Ei bine, oricît de tare mă holbam eu, nimeni nu părea să aibă vreo problemă. Îl întreb pe organizatorul "expediţiei" dacă nu e mai bine să-i dea un rucsac omului, la care el spune că toţi porterii fac la fel pentru că aşa s-au obişnuit şi le este mai uşor. Ok, mă gîndesc. Or şti ei mai bine ce fac, că doar sînt oamenii locului şi nu se face să vii tu, turist crescut la oraş să dai lecţii unor oameni născuţi la poalele vulcanilor. Doar că nu cotăriţele erau problema ci faptul că omul nostru avea să urce nici mai mult nici mai puţin decît într-o pereche belită de şlapi fără de care nu sînt sigură că nu ar fi fost mai bine. Dar nu era timp de pierdut. Se crăpase de ziuă. Băgăm clasica "banana pancake" în stil lombokian, adică o turtă groasă umplută cu banane măcinate şi prăjită în ulei. Acest mic dejun plus "kopi" sau cafeaua de Lombok aveau să mă ţină toată ziua la cît de caloric era. Şi continuînd procesul digerării, ne apucăm de urcat. Omul nostru cu cotăriţele şi noi cu rucsacii de două zile. Urcăm o oră, ajungem la primul "refugiu". Acolo dăm de un căţel în lanţuri. Îl mîngîiem şi plecăm mai departe în timp ce porterul trage una dintre aromatele ţigări indoneziene. Costeliv dar fibrat, Maric are un zîmbet frumos de copil. Pare un om tare de treabă. Are 35 de ani şi 3 copii. Mă întreb din ce trăiesc oamenii ăştia avînd în vedere că femeile se îndeletnicesc aici mai mult cu treburile casei, ca să nu mai vorbim de ce educaţie primiseră în calitate de femei musulmane. Dar nu întreb. E clar că sînt oameni săraci, chiar foarte săraci, iar turismul din zonă este pentru mulţi singura sursă de venit. Aşa că nu-mi mai pare aşa de rău că a trebuit să mergem cu porter. Măcar aşa ajunge un ban şi în buzunarul lui. Cît, nu aveam să aflu.
Şi urcăm. Oră după oră peisajul se modifică. De la junglă la gol alpin. Se face răcoare. Ne oprim la refugiul care consta dintr-un acoperiş şi o prispă suspendată. Noi şi maimuţele, plus alţi turişti aflaţi la fel de ilegal ca noi pe teritoriul parcului naţional. Maric se pune pe gătit şi trage o supă pe care o "balotez" fără să răsuflu. Pe lîngă caratul cotăriţelor alea după el, mai e şi un super bucătar Maric al nostru care vorbeşte engleză binişor pentru un localnic. În schimb stresul lui cel mai mare este grupul cu "people of the Malasian" care campaseră la lac şi care nu ar fi avut voie să fie acolo în condiţiile în care parcul fusese închis vizitatorilor. Dar cum acelaşi şef organizase şi expediţia cu "the people of the Malasian", omul nostru era vizibil stresat ca nu cumva să ne întîlnim cu "park police". Mă şi vedeam într-o închisoare indoneziană pentru tentativa de a ajunge pînă la un "view point" (a ajunge pe Rinjani nu se punea problema). După vreo opt ore de urcat şi povestit ajungem şi la Point 4. Acolo aveam să înnoptăm deşi toată lumea campa pe marginea craterului căzut de unde în condiţii de vreme bună aveai priveliştea fantasmagorică pentru care toată lumea era acolo. Maric e însă obosit şi bănuiesc că nici echipament de noapte nu prea are. Intuiesc bine pentru că mă prind că omul nu numai că nu are sac de dormit, dar nici pelerină, nici nimic de ploaie. Noi aveam un cort fără folie acoperitoare şi saci de dormit. Pentru că ştiindu-mă friguroasă îmi luasem un sac de polar în plus. Văzînd că Maric îşi face un culcuş undeva sub prispa pe care era cortul, mă loveşte un sentiment de milă cum nu ţin minte să fi avut demult. Pe munte sîntem toţi egali şi nu înţelegeam cum aş fi putut dormi în cort ştiind că omul ăla nu avea nici măcar o pătură cu care să se acopere. Pentru că era prea de tot să stea ca un cîine la uşa cortului, îi ofer sacul meu şi pelerina de ploaie. Avea măcar cu ce se înveli. Nu eram bine. Ce agenţie e aia care îşi trimite porterii în asemenea hal fără de hal? Simt că la mijloc era o mafie şi devin tot mai sigură că din banii pe care i-am dat Maric nu avea să vadă decît o sumă infimă.
Dacă viaţa bate filmul, natura întrece imaginaţia în Rinjani
Peisajul se arată superb dar trist, cu tentă dramatică. Cele trei insule Gili, înşirate una după cealaltă ca într-un colier sînt umbrite de norii de furtună care se strîng parcă anunţînd o tornadă. Norul pare o ciupercă atomică şi pentru ca totul să devină şi mai ireal, începe să fulgere, chiar în mijlocul ciupercii. Oceanul în lumina apusului de o parte şi craterul din lac pe de altă parte, dominat de vîrful conic de aproape 4.000 de metri. Nu ştiu ce ai mai putea cere de la natură. Imaginea asta părea întruchiparea maximului imaginaţiei de pe Terra. În acea formă, natura îmi bătea imaginaţia.
Şi se lasă seara. Pentru că Maric e mare bucătar ne găteşte un Nasi Goreng (mîncare tradiţională indoneziană cu orez, legume prăjite şi ouă) pe care îl sorb pînă la ultima lingură, oricît de imensă şi imposibilă mi se păruse porţia iniţial. După masa înfulecată în picioare la apus, ne băgăm în cort pentru că frigul începuse să lovească. Mă gîndesc la cum va dormi Maric, dar mai mult de atît nu mai puteam face. El pare foarte relaxat şi mă gîndesc să poate el nu simte frigul aşa cum îl simt eu. Bine ar fi fost. Dar noaptea e cumplit de rece pentru mine. Mă întorc pe toate părţile şi nu reuşesc să adorm. Pentru că nu mai cărasem echipamentul de munte şi pentru că în ultima vreme organismul se obişnuise cu temperaturi de lîncezeală, simţeam frigul mai puternic ca niciodată. Maric nu mişca. Probabil adormise demult. Dimineaţa, înainte de răsărit aud cum picură. Eram distrusă de somn şi nu mă puteam convinge să mai urc încă o dată pînă la marginea de pe care se vedea lacul. Ca să nu mai zic că nu găseam motivaţie pentru a privi răsăritul după un apus superb vizionat cu o seară înainte. Dînd la o parte ideea că pentru răsărit venisem, aproape că mă bucuram că plouă. La un moment dat însă totul se linişteşte şi mai mult trasă afară din cort mă observ urcînd somnambulic prin ceaţă. Maric pare vioi. Încă de cu seară se lăuda cu "banana pancake" şi "kopi". Aveam deci să ne întoarcem la micul dejun după răsărit. Şi a meritat. După răsărit, clătitele lui Maric mi s-au părut divine. În lumina soarelui de dimineaţă, clătita aceea devenise o delicatesă. Mai iau o gură de cafea, îl felicit pe Maric şi-i spun "this is the best banana pancake in South-East Asia" şi că ar trebui să-şi deschidă o gheretă cu acest slogan. E clar că ar fi trebuit să se facă bucătar, nu cărăuş. Pe el cine să-l îndoape cu lecţii de franceză şi pian şi cine să-şi facă griji legate de "viitorul copilului". Am spune că ce nedreaptă e existenţa. Dar cine poate garanta că el nu e mai fericit decît mine care am avut parte de educaţie, în toate formele? Nimeni.
Maric, răsturnarea de situaţie, scena dramatică şi Inch Allah
Lăsînd acest gînd bizar la o parte, plecăm în fugă de frica "police" şi invazia "the people of the Malasian". Eram cu toţii ilegal pe teritoriul Parcului Naţional Rinjani, deci ar fi fost bine să coborîm înainte să ne prindă. Doar că situaţia devine din ce în ce mai amuzantă şi ne trezim glumind cu Maric şi distrîndu-ne de parcă băusem ceva tare. Pe drum dăm de doi ruşi din Caucaz. El nu vorbea boabă engleză şi ea părea cea mai blîndă fiinţă de pe planetă. Împreună cu ei şi cu porterii coborîm cu tupeu şi tempo. Pentru că plouase cu o noapte înainte, cărarea era alunecoasă şi surpările de teren erau frecvente. Maric se tot uită la noi şi îi simt sentimentul patern propagîndu-se ca o undă deasupra noastră. Zîmbeşte şi se distrează cu aceleaşi glume despre poliţie şi mi se pare că deodată totul prindea alte conotaţii. Poate şi Maric era bucuros să se întoarcă acasă. Muntele nu părea punctul lui forte. Dar era foarte agil cu sandalele lui care erau mai bune de sanie. Dar el părea sigur pe fiecare pas. Dăm şi de "people of the Malasian" care fuseseră şi la bazinele cu apă termală, şi la lac. Îi invidiez puţin pentru că nu îmi închipui ceva mai tămăduitor decît atîrnatul într-un bazin cu apă fierbinte înconjurat de priveliştea de Avatar. "Good for the body, good for the soul." Gratis. Dar pentru că timpul nostru în Lombok se încheia în două zile şi pentru că viza ne expira, nu avusesem timp de băi termale. Aveam acasă la Herculane. Nu-i bai. Şi din pas în pas, tot mai încrezătoare în bocancii care m-au ţinut surprinzător pentru un an jumate, o iau la vale ca şi cum aş fi avut genunchi noi. Faţă de studenţii javanezi care aleargă la vale sînt însă penibil de înceată, aşa că încerc să las ambiţiile alpinistice deoparte. La un moment dar însă toată atmosfera se schimbă radical. Maric se uită în spate la noi şi alunecă pe un trunchi de copac. La cum pică înţeleg că şi-a sucit glezna. Rămîn în suspensie. Îi aştept reacţia. Geme. E grav. Ştiind ce dureri ai la torsiunea de ligamente îmi vine şi mie să gem de durere. De data asta însă sentimentul practic se trezeşte în mine. Sar cu singura faşă elastică pe care o aveam la mine. Îl bandajez pe omul nostru şi sar să luăm noi cotăriţele. Nu avea cum să le mai care. Noi eram întregi, le puteam căra noi. Dar nu. Maric ne refuză ajutorul categoric. Rămîn blocată. De ce şi cum avea să care greutăţile cu glezna sucită? În plus, cum aveam să ne simţim noi în spatele lui, cărîndu-ne rucsacii de paltonari? Mă pun în faţa lui şi-i zic: "Friend, friend, we carry the bags". Refuză din nou, o ia înainte şchiopătînd şi începe să plîngă. Deodată am impresia că n-am înţeles nimic din filozofia de viaţă a acestor oameni. Probabil omului îi era atît de teamă să nu fie plătit pentru tură încît ne refuza ajutorul sau îi era frică că vom aluneca şi noi, iar un turist rănit e mai grav decît un porter cu glezna sucită? Da, nu înţelegeam nimic. Oamenii ăştia funcţionau după alte reguli, total inaccesibile raţiunii mele. A început să plîngă, cărînd coşurile ca un Isus decăzut. Am simţit că deodată m-am trezit dintr-un vis de copil. Viaţa era mult mai complexă decît o văzusem pînă în acel moment. Plînsul e tămăduitor.
Am plîns şi eu mai apoi. Muntele mi-a dat energie, muntele mi-a luat prieteni valoroşi. În sus şi în jos pe graficul zilelor scurse mă perind buimacă. Şi totuşi, cîteodată pare că are atît de mult sens. Totul. Ca în clipa următoare totul să revină la faza de haos. A trecut un an, au trecut doi prieteni buni în altă dimensiune. Sau poate nu au trecut. Poate nu e nimic după. Doar că pentru Maric gîndurile astea trebuie să fi fost fandoseli de salon. Cine avea timp de gîndit la nemurirea sufletului cînd acasă te aşteaptă o familie cu trei copii care poate fără banii de tură nu vor avea nici după ce bea apă în ziua următoare. Îl privesc cum coboară trist şi nesigur. Fiecare pas pare o tortură. Ce s-ar fi făcut totuşi fără faşa elastică pe care o cărasem din întîmplare? Cu siguranţă agenţia nu avusese nici o treabă cu asigurarea unei truse de prim ajutor. Science fiction pentru cei care îmi era tot mai evident că luaseră mai mult de 90% din bani. Şi nu fusese o tură ieftină. Păi cu banii ăştia stăteam cîteva zile bune oriunde pe munte în România. Dar aşa este cînd cauţi vulcani şi insule, plus lacuri cu cratere în păduri tropicale. Între timp dă şi poliţia peste noi, îl fotografiază pe Maric, schimbă o vorbă şi trec mai departe. Pe noi nu ne întreabă nimeni nimic. Deci tot pe Maric va pica vina. Mi se strînge inima. Am să-i dau pelerina mea de ploaie şi sacul de polar. Măcar va dormi mai bine în tura viitoare. Îi lăsăm şi ceva bani şi plecăm. Din acel moment pentru Maric era Inch Allah. Şi pentru noi putea fi tot cum or vrea zeii şi spiritele. Plecăm pentru o noapte într-un loc de care nu ştiam mare lucru dar unde am fi putut sta cel puţin o săptămînă la cît de frumoasă era plaja şi la cît de dramatice valurile: Senggigi (http://en.wikipedia.org/wiki/Senggigi). Din nou dintr-o extremă în alta. Singura constanţă rămînea clătita cu banane. Pe malul mării povestea lui Maric se disipa încet, încet. Cînd călătoreşti trebuie să îţi bagi bine în cap că nu poţi schimba cursul lucrurilor şi că tu eşti doar un observator. Acum, cu capul înfundat şi urechile pline de sunete bizare de la otită, mă simt un observator al propriei vieţi. Sunete difuze, imagini în reluare, secvenţialitate bizară a evenimentelor, lipsa echilibrului şi transpiraţia continuă. De aici, din capul înfundat viaţa pare un spectacol fascinant de care ar fi bine să nu te ataşezi prea tare. Ascultînd oceanul care era să o ia razna şi privind lumina lumînării care se poate fi stinsă oricînd de vînt, ştiu: Viaţa e fragilă. Grijă la paşi.