Tramvaiele erau întotdeauna pline. Troleele puţeau. Taximetriştii erau grobieni - unii dintre ei. Maşină n-am, aşa că nu mă pot plînge în mod direct de trafic. Dar smogul îmbrăcase blocurile într-o haină cenuşie, suprapurtată.
Oraş industrial, oraş de cîmpie. Metropolă ahtiată după glamour. Plină de strălucire, o strălucire afişată pe un morman imens de gunoi. Mizerie şi sclipiri, promiscuitate şi feerie. Asta a însemnat Bucureştiul pentru mine.
Mîncam des pufuleţi, pentru că banii de mîncare îi dădeam pe ţigări. Locuiam la etajul şase şi coboram des pînă la chioşcul de la parter, de unde achiziţionam pungi peste pungi de pufuleţi. Nu se comparau cu pufuleţii din copilărie, cei pe care mi-i aducea tanti Olteanu direct de la fabrică. Ăia erau pentru export. Ăştia - pentru români. Şi cum româncă sînt, româncă am fost şi româncă voi rămîne, mă delectam cu pufuleţii fabricaţi pentru români. Aspri, seci, nesăraţi, o mămăligă uscată vîndută la pungă.
Îmi cumpăram pufuleţi şi urcam din nou la etajul şase. Fumam şi mîncam. Garsoniera mea era frumuşică. O capcană pentru şoareci. Aveam pe jos o mochetă fals-veselă, albastră cu pete de galben, roşu, alb şi portocaliu. Mobila era puţină, canapeaua - tot albastră, biblioteca - improvizată din cîteva scînduri cumpărate de la Cora. Duşul era infernal - nici măcar o cabină nu aveam. Pe jos - nici urmă de gresie, pe pereţi - nici urmă de faianţă.
Era curat, de asta nu mă pot plînge. Făceam des curăţenie, pentru că praful avea tendinţa să se adune prin colţuri. În bucătărie aveam un dulap de pîine, multe ceaiuri şi un mic cuptor electric. Chiuveta din inox mă deprima, ca şi linoleum-ul cu model de parchet, rămas de la fostul proprietar.
*
Într-o zi frumoasă de toamnă, stăteam, ca de obicei, cocoţată în vîrful patului cu laptopul în braţe, mă dădeam pe net şi mîncam pufuleţi.
Atunci a apărut Adrian la uşa mea, cu bagajele după el. Îl dăduseră proprietarii afară din casa unde stătea în chirie şi n-avea unde să se ducă. L-am primit cu braţele deschise şi ne-am urcat amîndoi în vîrful patului, îndopîndu-ne cu pufuleţi.
A stat la mine o lună, timp în care nu s-a întîmplat nimic romantic, erotic sau sexual între noi. A fost un prieten bun, un coleg de apartament curat, civilizat şi educat.
Într-o noapte m-a trezit să-mi spună poveşti. Mi-a povestit despre pitici, zîne, zmei şi cavaleri călare. Erau nişte poveşti destul de convenţionale, însă mie mi-au căzut tare bine. Eram doi oameni singuri, într-un Bucureşti adormit, care stăteau unul în pat şi unul pe-o saltea şi se încălzeau cu poveşti. După ce s-au terminat poveştile, am deschis o pungă de pufuleţi şi am ronţăit amîndoi încet, încet, pînă s-a luminat de ziuă.
Au fost vremuri frumoase şi triste.
Ne plimbam prin Cişmigiu şi prin Herăstrău, făceam excursii cu metroul pînă la capăt de linie, citeam cu voce tare romane şi cărţi de istorie. Seara, prin cartier, treceau motocicliştii care făceau ture pe Cagiva, Kawasaki, Yamaha. M-a dus şi pe mine un prieten o dată pe motorul lui. Mi-a lăsat un gol imens în stomac. Gol pe care l-am umplut cu pufuleţi.
Adrian a adoptat obiceiul meu culinar şi ne-am împrietenit şi mai bine. Mai ieşeam la cîte un prînz select cîteodată, la Bistro Arles sau la Backstage, dar în general ne hrăneam cu pufuleţi.
Bucureştiul arăta altfel cînd aveam stomacul plin. Era pitoresc şi comunist, o junglă artificială construită pe un schelet industrial, cu mici nestemate presărate din loc în loc: pasajul Vilacrosse, Muzeul Enescu, Opera, Unirii, Victoriei, Romană, parcurile, clădirile ruinate din anii '30, Cotroceniul. Şi metroul, care străbate oraşul ca un şarpe argintiu pierdut într-o calotă de gunoi.
În vîrful mormanului de gunoi stăteam eu, în garsoniera mea din Drumul Taberei, mîncînd pufuleţi.
Teatru, film, concerte - se perindau toate prin faţa ochilor mei asemeni unei pelicule subţiri care ambala mormanul de gunoi. Reclamele luminoase din centrele fierbinţi ale oraşului accentuau mizeria. Adrian încerca să mă înveselească. Mi-a cumpărat o bicicletă şi două cărţi de Salinger. Mi-a împrumutat reportofonul lui cînd am avut nevoie pentru un interviu. Mi-a luat, în sfîrşit, juma' de sac de pufuleţi cînd am intrat în depresie cronică. Aş fi putut rămîne în Bucureşti mîncînd pufuleţi toată viaţa, întîlnindu-mă cu prietenii pe apucate, în Control, Fabrica, Expirat. Dar m-am mutat. Adrian şi-a găsit chirie şi a plecat. I-am dăruit ultima pungă de pufuleţi.
Acum locuiesc în oraşul meu natal şi mănînc mulţi cartofi. Călătoresc des la Bucureşti. Mă văd cu Adrian la cafele şi rememorăm vremurile trecute, cînd locuiam într-o amărîtă de garsonieră din Drumul Taberei şi dura cu orele pînă ajungeam în centru. Invariabil, cînd ne vedem, mîncăm pufuleţi.
Acasă nu pot să-i mănînc. Am păţit exact ca mama, care, cînd a murit bunica, s-a-mbătat cu un vin argentinian. De-atunci nu mai poate să bea vin. Aşa cum nici eu nu pot mînca pufuleţi decît în Bucureşti. În amintirea vremurilor de demult: gunoi, industrie şi glamour.
Parcuri şi şarpele argintiu.
Smog şi aglomeraţie.
Promiscuitate şi snobism.
Pufuleţi.