Ontologii bîlbîite

Ilenei Mălăncioiu


Beau sîngele de cucută al acestor nopţi negre.
Beau sîngele negru de cucută al acestor nopţi albe.
Noctambulez între limba română şi celelalte limbi.
Nu spun orbecăi, fiindcă a orbecăi înseamnă,
vezi bine, o stare de trezie.

Eu nu mă mai pot trezi în limba română
şi nu am fost niciodată treaz într-o altă limbă.
Bulucesc printre vaviloanele onomatopeice ale acestei lumi
ca un cîine de început şi de sfîrşit al lumii.

Toată lumea merită să fie mai fericită ca mine.

Nimeni nu a călcat în mai multe gropi decît am făcut-o eu.
Lumea nu este făcută să fie o groapă,
lumea este făcută să fie
mocirla puturoasă ce acoperă orice groapă.

Fericirea ca stare de prostie.

Trebuie că era stupidul de Don Carlos
care de-abia împlinise douăzeci şi trei de ani
şi spunea cătrănit: "Am douăzeci şi trei de ani şi
nu am făcut încă nimic pentru nemurire."

Nu mai am douăzeci şi trei de ani şi, iată,
nemurirea nu a făcut nimic pentru mine
decît să îmi arate ce era orbitor de evident –
că am fost doar o întîmplare ca toate celelalte.

Mor ca un scuipat sleit pe obrazul acestor ontologii bîlbîite.


(Decembrie 2003, apărut iniţial în Adevărul Literar Artistic)