Legat de ultimele zile în regiunea Chiang Mai din Thailanda. Am luat şi noi o tură de plimbat prin junglă timp de trei zile, înainte să ne expire viza de două săptămîni în Thailanda. Ne-am trezit vreo 12 turişti, unul mai pestriţ decît celălalt. Gîndindu-mă acum în urmă contrastul mi se pare frapant, parcă din altă lume. Eram deci: trei canadieni (un cuplu - ea, o coafeză superbă şi deşteaptă, plus el - un afacerist în domeniul yachturilor şi încă o ea, profesoară de yoga şi de bodybuilding), trei danezi (el - spiritual, inginer, muzician, plus ele două, proaspăt absolvente de liceu în Copenhaga, una mai diferită de cealaltă: una din părinţi filipinezi, cea mai frumoasă asiatică de pînă acum, şi cealaltă, o nordică blondă şi vorbăreaţă) şi în sfîrşit ei, cei mai cei: un australian cu plantaţii de marijuana în Sydney plus un talent de povestitor captivant, şi ea, o chiliancă plecată din Santiago acum trei ani, căsătorită cu băiatul care la 14 ani furase o maşină şi fusese în moarte clinică trei ore în urma accidentului. Lumea avea chef de distracţie în această tură, cum mi s-a părut că sînt majoritatea turiştilor prin Thailanda. La foc s-a încins lumea la conversaţii de ore în şir, unii au băut în exces cu localnicii unui trib din junglă, care se întîmpla să aibă bere într-o cutie frigorifică, alţii au luat împreună cu ghizii LSD a doua zi şi aşa mai departe. În afară de australianul care părea rupt dintr-o poveste Fear and Loathing in Las Vegas, eram puţin oripilaţi de libertatea cu care se vorbea despre viaţă, univers şi tot restul. În afară de tura cu elefanţii care mi-a lăsat un gust amar, tura a fost un fel de îmbăiere dintr-o cascadă într-alta şi dormit la comun în bungalow-uri pe paturi de bambus. În plus nu cred că am să uit vreodată o celebră tură de rafting cu barca pneumatică pe un rîuleţ în care apa îmi ajungea pînă la glezne în unele porţiuni. Dacă eşti om serios, nu vrei să iei o astfel de tură în zona Chiang Mai, mai ales din cauză că rişti să fii fraierit. Şi se pare că aceasta este o practică comună în Thailanda, unde oricum curg roiurile de turişti, fără ca ei, thailandezii să se streseze că dacă ceva nu iese bine s-ar putea să-şi piardă vadul. Thailanda versus Laos, turism la kilogram versus ecoturism la bucată. Dar poate nu ar trebui să mă pronunţ atît de radical. Am să trag concluzia după o lună, cînd am sa mă întorc în regiunea Krabi.
Oricum ar fi fost tura de trei zile în pădurile din regiunea Chiang Mai, eram nedormită de trei zile cînd ne-am pus pe busul de noapte care ne ducea la graniţa cu Laos. Acolo am dat de o fundătură în care am dormit trei ore pentru ca a doua zi să fim plasaţi peste rîul Mekong. Alt tărîm, alte obiceiuri. Laos. Trecînd graniţa de 30 de dolari, am luat un bus către nord, într-o zonă cu munţi şi sătuce. Lumea călătoare face de obicei alt traseu, cu barca două zile pînă în Luang Prabang, duşi de slow boat şi apele dramaticului Mekong. Şi aici nu e nici o exagerare. Dimineaţa pe Mekong ai impresia că eşti undeva într-un purgatoriu ceţos. Trecînd rîul în ceaţă începi un drum iniţiatic sau doar un alt drum către o altă destinaţie. Schimbăm în kipi, zece mii egal un euro, şi o luăm cu busul către nord. Drumul mă zguduie serios dar dorm neîntoarsă. Pe drum luăm nişte biscuiţi. Atunci înţeleg că Laos va fi şi mai ieftin decît Thailanda. Zîmbesc relaxată. Asia devine din ce în ce mai respirabilă. Şi financiar.
Răcoarea din nord, briza lanurilor de orez, masajul cu ierburi, mirosul de opium, montaniarizi cu echipament serios, călători înveşmîntaţi în pînze, cafenele şi lapte condensat, muzică lină, copii salutîndu-te cu Savadii... Foarte relaxat. Foarte relaxaţi, ei, în primul rînd. Să fie budismul Theravada, să fie animismul şi credinţa în spiritele care fac ordine în cîmpul energetic? Ce ştiu este că am intrat într-o stupa. M-am pus să mă odihnesc la umbra statuii lui Buddha. La un moment dat vine un bătrînel şi mă întreabă din priviri dacă vreau o aţă. Dau din cap afirmativ, după care începe un ritual cu formule magice, în urma căruia aţa portocalie îmi este legată de încheietura mîinii. Soarele apunea, călugării cu robele trase deasupra genunchilor ardeau copaci uscaţi. Satul şi eu ne pregăteam de culcare. Cu bicicleta prin lanurile de orez. Cam aşa arată şi se simte deocamdată Laos. Fără febra Crăciunului. De poveste, nu alta...
