Am ajuns şi aici. În Vientiane, capitala cea mai mică din lume. Ultima oprire înainte de părăsirea tărîmului tinereţii fără bătrîneţe şi a vieţii fără de moarte. Un fel de Vale a Plîngerii pe malul Mekongului, după ceea ce a fost Vang Vieng. Azi dimineaţă, încă tolăniţi pe terasele ca nişte divane persane, holbîndu-ne hipnotizaţi la miile de episoade din comica telenovelă americană Friends care rulează în mod bizar la mai multe restaurante copiate unul după celălalt şedeam învăluiţi în mrejele unui spaţiu care mi-a dat tot ce a poftit subconştientul adolescentului miop din mine. Pentru că, vorba lui Jeje (bucata de "acasă" cu care ne-am intersectat prin complicitatea unui prieten cu care fix acum doi ani băteam din întîmplare străzile demente ale Marakeshului), Vang Vieng este un fel de nuvelă fantastică eliadiană. "La Ţigănci". Intri timid, dai la o parte o cortină, două, trei... şi ceasul se opreşte. Tu rămîi să îţi retrăieşti adolescenţa de cîte ori vrei, în timp ce restul omenirii îmbătrîneşte şi se ofileşte. Mi s-a părut superbă această paralelă pentru că iată ce mi s-a întîmplat timp de cinci zile petrecute printre stînci şi ape, bungalow-uri şi bodegi, în saltul dintre 10 şi 11. După două milenii de calcule şi formule. Timpul a stat în loc. Pentru cinci zile, lumea şi-a ţinut respiraţia. De ce? Iată un special request. Cu dedicaţie.
Boom şi La mulţi ani!
Ideea cu Vang Vieng-ul a venit din exteriorul planului. Eram încă în Luang Prabang acum o săptămînă, cînd am aflat că un prieten din Timişoara va fi în Vang Vieng de Anul Nou. Şi pentru că după un an de colindat e foarte sănătos să mai vezi şi feţe cunoscute care vorbesc aceeaşi limbă ca şi tine, am insistat să părăsim idilicul Luang Prabang în favoarea unui loc care avea o faimă cel puţin duală. Şi am încheiat intensul periplu în zona Luang Prabang cu o tură de 70 de kilometri cu bicicletele, la una dintre cele mai frumoase cascade pe care mi-a fost dat să le văd vreodată. Cred că în acea zi m-am decis că dacă va fi să mai călătoresc, o voi face cu bicicleta. Nimic nu se compară cu trecerea dealurilor alături de copii care se întorc de la şcoli pedalînd în acelaşi ritm cu tine încercînd să te stimuleze sau pur şi simplu să se joace. Am adorat acele ore în drumul către cascadă, alături de copii laosieni şi bicicletele lor cu o singură viteză. Şi totuşi, era timpul să o luăm din loc, deşi în Laos în fiecare loc am comentat că mai vreau să rămînem încă o zi. Se pare că pur şi simplu nu mă pot desprinde de locul ăsta. Poate mă ajută Vientiane pentru că deja simt puternic influenţa Thailandei, cu ale sale supermarketuri şi ladyboys travestiţi.
Eram deci pe drumul către Vang Vieng. Şerpuită şi chinuită, şoseaua printre munţi impune un ritm aproape inexplicabil de lent. După cinci ore de serpentine aveam impresia că Anul Nou ne va prinde tot pe dealuri. Deodată însă încep să se manifeste la orizont nişte structuri nebuneşti de piatră. Credeam că am văzut ce era de văzut în Laos. Ei bine, iată stîncile care mi-au tăiat respiraţia, chiar şi după atîtea locuri incredibile. Creierul făcea click cu ceva. Stîncile ieşite din lanurile de orez, ca nişte catedrale gotice, erau de nota zece în proiectul de arhitecturi suprarealiste. Nu păreau reale. Îmi depăşeau imaginaţia. Şi cam asta trebuie să fi simţit şi backpackerii anilor '80 care au trecut pe aici la începuturi şi au decis să rămînă şi să pună bazele (mult spus) unui parc de distracţii epicuriene în mijlocul unui lan suprarealist de stînci şi rîuri. Problema cu Vang Vieng (VV cum i se mai spune de către cunoscători), este că te obligă să te încadrezi într-o anumită categorie. Eşti ori genul petrecăreţ care zi de zi va curge pe rîu cu colacul (nu de salvare) şi Beer Lao în loc de spumă, ori genul sportiv care a venit cu plan de executat trasee într-una dintre cele mai spectaculoase zone de căţărat din Asia de Sud Est. Ar mai fi şi genul care încearcă de toate. Cam acolo mă situam.
Pentru mine era ideal. Vroiam să văd şi cum stă treaba cu tubing-ul (sportul despre care vorbeşte toată lumea călătoare prin Vang Vieng şi care constă din închirierea unui cauciuc de tractor în formă de colac de salvare şi transportarea pînă la Ferma organică - sic! - de unde toată lumea îşi dă drumul pe rîu în jos, lăsîndu-se pescuit şi parcat dintr-un bar bungalow într-altul, în timp ce ai grijă să nu-ţi scapi băutura de la cealaltă oprire). Dar vorba unui american cu care am căţărat într-o zi la Sleeping Wall: "I wish I were here in my twenties". Pentru urmaşii Regatului Marii Britanii care împînzesc tubing barurile, Vang Vieng-ul pare tărîmul făgăduinţei: băuturi ieftine, muzică drum & bass tare, adrenalină prin săritul de la periculoasele swing-uri de la tot pasul, bătăi cu nămol, mîncare bună şi multă, baghete franţuzeşti şi clătite cu ciocolată la orice oră din zi şi din noapte, ca să nu mai punem la socoteală episoadele din Friends care, cu toată jena de început, ne-au prins de mi se părea că am să mai stau o zi numai pentru a viziona episoadele ratate.
Nebunie Vang Vieng-ul ăsta. Chiar şi Jeje, timişoreanul care călătorea solo prin Laos şi cu care ne vom vedea şi în Vietnam, a recunoscut că oricît i-ar fi displăcut la început atmosfera din turisticul Vang Vieng, după ce zile la rînd a socializat numai cu localnici prin locuri neumblate, la final a plecat cu un zîmbet larg. Şi asta nu numai de la iarbă, opium sau ciupercile magice care se vînd în majoritatea cafenelelor şi barurilor de pe malul leneşului Nam Song. Pentru că asta ar fi o problemă în Vang Vieng, mai ales pentru puzderia de puşti australieni, americani şi britanici, care odată aterizaţi într-un loc cu băutură şi droguri, o iau pe ulei cum s-ar zice şi se pare că rata accidentelor este mare şi nu un secret în zona tubing. Prin urmare, cum spun toate ghidurile, distraţi-vă, dar cu grijă. Noroc însă că în afară de Happy Pancakes ("happy" în acest caz nu înseamnă fericit ci "cu marijuana sau ciuperci psihedelice"), tubing şi baruri, în Vang Vieng ai unul dintre cele mai frumoase şi idilice locuri din lume. În mod paradoxal aici contrariile se atrag. De aceea şi senzaţia că timpul se comprimă.
Tubing vibe
Dar să începem cu începutul. Pentru că printre gheretele cu ochelari "originali" Ray Ban cu 2 euro şi echipament de tubing (borsete impermabile şi costume de baie), trebuia să ne găsim cazare cînd locul colcăia de lume, am luat-o sistematic, dintr-un guesthouse într-altul, pînă am dat de o cameră pentru o noapte. Deşi Jeje ne făcuse rezervare cu o zi înainte, se pare că nimeni nu mai ţinea cont de asta. Ce e sigur e sigur şi sistemul cu rezervarea nu pare să fie pe lista de business a locuitorilor din zonă. Deci Laos a învăţat să scoată banul de pe occidentalul venit la distracţie, cu toate că nu se poate debarasa de o anumită letargie care pluteşte în aer şi care poate fi atît de molipsitoare. E un delir să-l vezi pe şoferul de tuk-tuk cum stă tolănit în hamacul improvizat fix acolo unde ar trebui să stai tu în cazul în care ai de ajuns undeva urgent. Mă distrează cum ridică un deget, zîmbesc şi întreabă tuk-tuk?, deşi de multe ori ceea ce îţi oferă aceşti şoferi de motor-maşină nu e numai "a drive", iar ceea ce fumează ei atît de relaxaţi în hamacul lor magic e orice numai nu "pure tabacco". Dar asta face parte din şarmul acestei ţări frumoase: relaxarea congenitală şi sentimentul că viaţa e frumoasă şi fără stresuri, mari descoperiri sau evenimente. De ce simt asta? M-am tot gîndit. De ce iubesc atît de tare Laos? De ce îmi oferă acest tărîm căutatul sentiment de împăcare cu sine, cu universul şi tot restul? Probabil pentru că m-am lămurit cum stă treaba cu spiritul de competiţie, nopţile nedormite şi acidul stomacal. Cînd totul poate fi făcut cu plăcere şi cu calm, de ce să te stresezi? Dacă în timp ce îţi aştepţi clienţii poţi sta relaxat legănîndu-te într-un hamac, de ce nu? Deşi una dintre cele mai sărace ţări din lume, trecută prin războaie şi cuceriri, Laos a ştiut să-şi păstreze calmul şi zîmbetul. Şi cred că ce mă fascinează atît la acest loc sînt spiritul oamenilor, relaxarea, budismul, buna dispoziţie şi natura, care vin toate cu o doză de iresponsabilitate, dacă mai era cazul să adaug. De aceea nu m-a mirat faptul că tubingul a fost inventat aici. Şi pentru că era ziua dinaintea chefului de Anul Nou, ne-am gîndit cu Jeje că acesta trebuie să fie momentul de intrat în joc. Vorba ceea "If you can't beat them, join them!". Zis şi făcut. După un mic dejun mai mult decît leneş, cu tras o oră de o Lao coffee unii şi de o Papaya salad alţii (apropo de salata asta, oricît ar fi de gustoasă, nu cred că m-aş putea atinge de aşa o iuţeală la micul dejun), am decis cu Jeje că a sosit momentul "să ne rîdem" şi noi ca toţi copii la trecerea dintr-un an într-altul în timp ce alţii mai maturi aleg să-şi petreacă ziua într-un mod mai liniştit, în compania cafenelelor cu Friends şi wi-fi.
Chef, stîncă, Friends
Găsim ghereta cu colace de cauciuc, ne punem la rînd cu scop, ca şi cum în faţă am fi avut o zi lungă şi grea. Părem să ne luăm foarte în serios. Plătim depozitul şi ne lăsăm tatuaţi cu un număr şi cu un semn de recunoaştere, astfel încît ajungem cu toţii să arătăm în tuk-tuk-uri ca şi cum am fi fost transportaţi către un lagăr de concentrare suprarealist, în care nu se moare decît din prea multă distracţie şi iresponsabilitate. Gata, nu mai era loc de întoarcere. Odată intraţi în labirinturile orgiilor romane, trebuia să ne conformăm. While in Vang Vieng, act stupid, ar fi putut suna un fel de motto al zilei care se arăta însorită şi lipsită de griji. Ca la Mamaia, ne luăm colăceii şi o luăm pe rîu în sus, de unde facem o primă oprire la unul dintre barurile la care barmanii păreau toţi australieni, ca şi cum ar fi venit în tabără, direct cu clasa. Lipsea însă doamna dirigintă. Şi de aici şi toată distracţia. Ne uităm în jur, luăm un shot din partea casei, un Lao Lao cu gust oribil, ne facem curaj şi ne băgăm cu tot cu haine în colace şi implicit în apa răcoroasă. Borseta, care în alte situaţii îmi fusese companion de nădejde, intrase acum de tot la apă. În consecinţă şi eu şi Jeje eram posesorii multor bancnote făcute ferfeniţă (de menţionat că în Laos nu există monede, aşa că te trezeşti prin buzunare cu o grămadă de hîrtii cu care abia dacă reuşeşti să-ţi iei o sticlă de apă. Dar asta te face să fii puţin mai atent cu banii, pentru că bancnota de 50.000 seamănă cu cea de 5.000, aşa că nu de puţine ori te vei trezi fie cu mai mult rest decît te-ai aşteptat, fie cu mai puţin. Atenţie sporită!). Cu toate astea, nu avem nici o problemă în a ne achiziţiona faimoasele Beer Lao, de care pare să se ţină toată lumea ca de bară. Şi ne dăm şi noi drumul la vale. Din metru în metru ai baruri peste baruri şi copii fericiţi care sar de pe trambuline în apa în care alţii se dau cu caiacele sau cu barca. Pare un fel de Aqua Parc improvizat de nişte copii izolaţi pe o insulă a plăcerilor, cu leagăne din bambus, muzică de prăjit creierii, stînci de tăiat respiraţia, lume pestriţă şi frumoasă.
După o oră de schimbat atmosferă şi cauciucuri, eram din ce în ce mai zîmbitori. Intrasem de tot în jocul lor. Şi ne cam plăcea. Mea culpa. Atît de tare încît m-am pus să sar şi eu de pe faimoasele leagăne, deşi la început mi-a stat inima în loc, sîngele mi-a îngheţat cînd m-am uitat în jos şi nu ţin minte decît ieşirea victorioasă din apă, luptîndu-mă pentru o gură de aer şî încercînd să par calmă. Cred că şi acum mai am vînătaia de la sărit necontrolat, aşa cum şi Jeje cred că mai are zgîrieturi de la dat pe tobogan. Dar aşa e cînd îţi asumi rolul de extrem. Vînătăile fac parte din procesul de creştere spirituală. Sau eram deja prea departe cu gîndurile înecate în apa răcoroasă? Apunea soarele după stîncile dantelate, lumea o lua încet, încet către ieşire, plutind lent pe cauciucurile parcă făcute pentru acest gen de plimbare psihedelică prin natură şi sine.
Salt înalt
Ajungem la ultimul bar, ne punem la foc alături de lumea udă leoarcă şi plină de nămol, se lasă seara şi ne simţim fericiţi. Ce se întîmplă cu noi? Planul era să rîdem de ei, nu cu ei. Dar am căzut în plasă. Cu bucurie împărţeam idei, ne încălzeam la foc. Lumea părea să fie cu totul a noastră, apărată de stînci ca de nişte fortăreţe invincibile. De la unul din baruri încă urlau bătrînii AC/DC: I'm on a highway to hell... Şi îmi trecea prin cap că dacă acesta e iadul, atunci ştiu ce aleg. Dar momentul realităţii loveşte. La fel ca în jocurile din grădiniţă cu "ora 6 a sosit, omul negru a venit", ne trezim că mai avem zece minute pînă la ora la care trebuia să înapoiem cauciucurile. Dacă aveam să întîrziem, aveam să pierdem 20.000 de kipi. Adică 2 euro. Şi deodată toată lumea se trezeşte, pornind în goana pentru înapoierea obiectelor plutitoare. Unii fug după motorete, alţii după camioane. Nebunia continuă şi prinde cu totul alte conotaţii. Intrăm şi noi în joc, mai mult din spirit de solidaritate, pentru că era clar că nimeni nu avea să ne mai dea un ban înapoi. Soarele apunea, lumea se mobiliza şi păream că sîntem în reclama la Pepsi, cînd toată adunarea fuge de răsărit, cu tot cu echipamentul de DJ după ei. Ne trezim vreo zece înghesuiţi într-un tuk-tuk prăpădit pe care părea să-l depăşească şi ultima trotinetă. Bineînţeles că niciunul nu ne-am văzut înapoiaţi cei 20 de mii de kipi, aşa că, împăcaţi cu soarta, ne-am retras la umbra divanelor cu Friends. Dar şi aici distracţia era în toi. Lumea se pregătea serios de noul an, aşa că barurile erau pline, doamnele cu franzele şi clătite erau în acţiune şi totul prindea un ritm accelerat, în aerul serii care se lăsa peste valea străjuită de stînci şi ape. Ce ciudat mi se pare acum să descriu atmosfera nopţii dintre ani. Parcă aş scrie un comentariu literar la o nuvelă fantastică. Ce aberaţie mi se pare acum să scrii un comentariu literar. Dar să revin la nuvela mea.
De pe o terasă pe alta, ajungem în toiul chefului unde lumea sărea coarda prin foc, băga combustibil şi dădea impresia că îşi trăieşte ultimele clipe din viaţă. Eram foarte în formă şi nimeni nu părea foarte rupt. Încă. Cu toate astea, la un moment dat apare o chinezoaică care se hotărăşte că are o pasiune pentru grupul nostru şi în puţina ei engleză începe să-mi explice că lucrează în Lhasa. După care, într-un moment de euforie îmi dăruieşte cerceii ei pe care îi primesc buimacă. Ne retragem la un moment dat pentru că euforia chinezoaicei părea să prindă proporţii autoritare. Atunci am fost sigură că nu era tibetană. Îndepărtîndu-ne de mulţimea veselă, ne retragem în apartamentele regale (vorba vine, că aşa accomodation necăjit nu mai avusesem demult, dar aşa e la înghesuială). Acolo, la liniştea picurilor din baie, îl înţeleg pe Mircea Eliade legat de fantasticul ascuns în banalitatea cotidiană. În acel moment reperele de timp şi de spaţiu se disipau. Trăgeam cortina. Începea un nou an.
Magicul din cotidian
Ora zece fix. A doua zi. Ne mutăm în bungalow-uri. Cu hamac şi prispă, locul şi priveliştea par de poveste. Fain loc pentru prima zi de 2011, mă gîndesc eu, fără să ştiu că nopţile petrecute acolo vor fi ca şi cum am fi rămas într-o discotecă nesfîrşită, cu cocoşi în loc de alarmă la patru dimineaţa şi baloane care îşi iau zborul cu pasagerii dornici de prins răsăritul de ora şase. Era exact de ce aveam nevoie după zilele de petrecere. Trezirea la cinci dimineaţa. Cu toate astea rămînem acolo trei zile, fără să ne dăm seama cînd au trecut de fapt. Ba ştiu, priveliştea la apus era delirantă. Şi stînca... Legat de stîncă, după ce ne-am căutat liniştea de a doua zi în peşterile cu statui budiste, m-am decis că era timpul pentru un traseu de căţărat. Aşa am ajuns să îmi fac rost de gaşcă pentru cele două săptămîni în Krabi care urmează curînd. Sleeping Wall se numeşte peretele şi a meritat fiecare moment de durere din cauza prizelor tăioase. Şi totuşi, formaţiunile de aici sînt ceva cu totul şi cu totul deosebit. Parcă ai căţăra într-o peşteră cu stalactite imense, atîrnînd în mod straniu de plafonul stîncii parcă create de un designer de săli de escaladă. Asta ca să nu mai pun la socoteală faptul că rîul era numai bun pentru scăldat şi cafeneaua cafenea la Climbers Bar, dacă vă închipuiţi aşa ceva la umbra unui acoperiş de bambus într-o ţară în care acum zece ani nici nu se auzise de papuci de căţărat. A perfect day in an imperfect world.
Şi da, eram deja de ceva vreme în Vang Vieng, fără să ştiu de dată şi de oră. Timpul era pur şi simplu un concept abstract. Corpul îşi urma fără jenă ritmul său primordial. Ritmul călătorului fără griji, rupt de orice fel de realitate. Mai ales că la un moment dat ne-am mutat într-un loc frumos cu pian. Aşa că m-am întors de la căţărat, m-am pus la pian, în timp ce fetiţele laosiene ale gazdei îţi făceau temele. Cam aşa arăta idealul pentru mine. Inutil să mai adaug că aş fi rămas suspendată în moment pentru eternitate.
Dar a trecut şi asta. Noroc că nu m-am trezit ca şi Gavrilescu din La ţigănci după 12 ani. Sau cine ştie. În ce an sîntem?