Fără semne (şi dreapta lor desluşire) este cu neputinţă a înainta în viaţă (iar acolo unde nu este înaintare, e marche arrière). Slavă Domnului, primim destule semne - să fim noi vrednici a le înţelege cum se cuvine.
Una din multele pietre de încercare pentru om este chiar omul. Omul acela a cărui scară de valori pare atât de diferită decât a noastră şi pe care, în urma unor confruntări extreme, îl socotim potrivnic. Ei bine, relaţia cu un astfel de "nefârtate" nu este - diacronic vorbind - una statică, rigidă. Unde altundeva dacă nu în chiar acest fel de oameni ne miră transformarea, îmbunătăţirea, îmblânzirea. (Cum, ăla s-a schimbat în bine, aia s-a cuminţit şi spune că-i pare rău??) Oare nu tocmai pentru a ne domoli inima (veşnic pregătită să judece pe alţii) face Domnul minuni, trimiţându-ne semne, taman cu cine te aştepţi mai puţin? Şi-atunci noblesse oblige. Steinhardt: "La onoare ne invită creştinismul, nu la onoarea de comandă şi ceremonie, ci la neînfricata asumare a calităţii de om înzestrat cu duh divin." S-ar cuveni, dar, să ne mai polizăm trufia, să mai lăsam judecata în seama Celui menit să judece. Să înţelegem, să acceptăm că "totul are un sens şi-o cauză". Chiar şi, de exemplu, muzica - dintre arte, singura ce pare să nu aibă deloc legături cu realitatea materială. Chiar şi mutarea la cer, pe "plaiurile sfinte" a celor apropiaţi nouă. Naşterea şi, nu mai puţin, moartea unui om. Dar mai ales învierea lui ca "făptură nouă".
Biruinţa noastră (asupra firii noastre dispuse la împrăştiere, la ireversibile risipiri) depinde, ştim bine, de măsura în care, îmbisericindu-ne mintea, deprindem starea lăuntrică de frică şi cutremur faţă de Cel care ne-a încredinţat că Împărăţia o dobândim - însă nu purtându-ne oricum, indiferenţi la tot şi la toate - înăuntrul nostru. Bucuria noastră depinde, nu mai puţin, şi de alerta permanentă (trezvia) în care ne aflăm spre a ne feri de "părintele minciunii", cel care ne păcăleşte la modul cel mai subtil atunci când ne strecoară gândul că nu ar exista. Poate că începutul îndreptării noastre e tocmai acesta: să cutezăm a ne zdrobi semeţia (asumarea crucii) ca să putem fi cu luare aminte la mereu prefăcutele urzeli ale lui ucigă-l toaca. Iar pentru asta e nevoie să redevenim curaţi şi frumoşi cum sunt pruncii...
Măcar o clipă
Totul duce spre "clipa cea repede". Copilăria, tinereţea, bunele şi marile sentimente se destramă, ireversibil (sau, cele din urmă, rezistă: doi bătrâni, încă îndrăgostiţi unul de altul, spulberă acest mit fatalist). Iov: "Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ".
Cei foarte înduhovniciţi spun că oamenii (fiinţele teologale, cei ce se definesc nu atât prin zoologie, cât prin teologie) se îndreaptă nu spre moarte, ci spre viaţă. Că petrecerea omului pe pământ se desfăşoară nu dinspre viaţă spre moarte, ci invers (aceeaşi perspectivă inversă, ca şi la icoană), dinspre moarte spre viaţă... "Viaţa de apoi", "locul cu odihnă şi verdeaţă" este - pentru specia numită om, aşadar şi pentru "agnostici" - o veşnică obsesie. Pentru cei din Biserică însă, lumea celor nevăzute are chip (icoana, catapeteasma, altarul etc.), astfel că nu se poate spune că este o himeră. Frumuseţea aceea mântuitoare este, nu închipuie. Nu este o "iluzie", ci o "realitate". Restul este iluzie, ireal. Şi totuşi, şi totuşi... Ce mult semănăm cu Orfeu, cel ce mai vrea să privească o clipă înapoi spre această lume. Care, din perspectivă escatologică, este "înşelătoare".
Mama îmi povestea deunăzi despre o bătrână din satul ei care, bolnavă fiind şi gârbovită de ani, ştiind că i se apropia sfârşitul, a spus neamurilor sale care îi stăteau la căpătâi: "Ştiu că o să mor, dar aşa aş mai vrea să mai trăiesc un pic!..." Cum ar veni: Pământul, deocamdată. De altfel, asta ne învaţă şi Biserica, a cărei predanie nu numai că nu încurajează sinuciderea, ci o condamnă. Problema care se pune implică, iată, dreapta socotinţă: avem a ne pregăti deopotrivă pentru viaţa de aici şi pentru viaţa de dincolo. Aici, în această balanţă, stă poate secretul fericirii noastre.
Suntem, noi oamenii, împărţiţi în două tabere. Pe de o parte sunt cei care, crispaţi şi înfricoşaţi, simt cu durere ticăitul ceasului ("numărătoarea inversă") şi prea bine ştiu că zilele le sunt numărate, că - la fel ca în finalul Moromeţilor (vol. I) - timpul nu mai are răbdare cu ei. Şi mai sunt ceilalţi, pruncii sau pruncii la suflet pe care nu-i timorează asediul secundelor, care nu resimt ca pe o ghilotină restul de timp pe care-l mai au de trăit. Ei, aceştia din urmă, sunt singurii capabili să se bucure. Este şi lecţia pe care o deprinde, până la urmă, psihologul Kris din Solyaris.
Lecţia cea mai anevoie de învăţat? Filozofia populară:
Lumea asta-i cum o vezi
Iar cealaltă-i cum o crezi
Lumea asta nu-i aşa
Iar cealaltă-i altceva...