Bobby şi morile de vânt

Don Quijote rătăcindu-şi privirea... Don Quijote surprins de nemărginirea câmpiei... Don Quijote printre sepele încărcate cu frunze şi struguri arămii... în fine... Don Quijote fără Sancho Panza, Rocinante şi, mai ales, fără Dulcineea... gândul străfulgeră iluminând adânciturile unei grote izvorâtă dintr-un pământ unde apa şi-a pierdut orice noţiune de-a exista... cutremur, de fapt, cutremurător gândul, zic. Străfulgerarea lui îngrozită sau poate mai degrabă îngrozitoare. Lumea, ca orice lume, cu tumultul ei sterp şi lasciv. Două păsări de pradă într-un zbor de recunoaştere deasupra unor capete plecate de acasă. Nimicul, proprietar şi el peste pustietatea care macină până şi pietrele de moară — celebre altădată, după spusele unuia zis Cervantes. Animalul şi-a făcut culcuşul aşezându-şi blana peste nisipul roşiatic. Poate că lupul roşu, cu dinţii lui în formă de seceră şi ciocan o să-l ocolească măcar pentru câteva secole.

Benja zice că dracul n-a fost chiar atât de negru... dar parcă poţi să-l crezi pe unul cu daltonismul cât casa. Altul, un pic mai celebru gângureşte inofensiv: la vida es una mierda... pero vivir es de puta madre! Câtă bătrâneţe cu înţelepciunea ei o fi trecut pragul casei de lut în care-şi târâie existenţa... câtă mierda şi câtă cruntă disperare de-a exista... dar mai ales cum ştie s-o spună... adevărul elitelor tulbură întotdeauna complexul gigant al maselor exaltate de intelectuali provinciali.

Mamă + mamă = cuplu ideal spune legea şi chiar mai mult decât atât. Cadre superioare din guardia civil aprobă cererea unui subaltern care doreşte să convieţuiască alături de prietenul iubit. Iată libertatea de-a exista — îmi zic. Într-o ţară unde mai mult de jumătate din tineri utilizează droguri iar numărul asociaţiilor alcoolicilor anonimi poate fi echivalat cu numărul barurilor existente. Într-o localitate cu aproximativ 5000 de locuitori există doar 37 de baruri... La capitolul respectiv suntem pregătiţi şi noi să intrăm în Europa — vociferează un puşti venit pe plaiuri hispanice ca să-i buzunărească pe vajnicii descendenţi ai conchistadorilor de altă dată. Don Quijote aleargă până la magazinelul din colţ ca să-şi cumpere de-ale gurii... apă de gură, pastă de dinţi şi eventual vreo chapata — un fel de franzelă, singura cu gust de pâine. În parc băncile au fost deja ocupate şi nici unul nu dă semne de oboseală... cumplit poate să fie — mă întreb — să stai toată ziua pe bancă şi să nu oboseşti deloc. Un altul, cretinuţ din născare dar bogat de pute — ca să nu spun putred — îmi explică proprietăţile fantastice ale marijuanei... cică stimulează intelectul şi te energizează... Îl privesc înduioşat... are în jur de 40 de ani dar poţi să juri că s-a pensionat anul trecut. Privirea pierdută, ochii injectaţi şi faţa pământie... Locuieşte la vreo 180 de km de Madrid şi aproximativ 100 de Toledo. Se consideră un intelectual desăvârşit, dar n-a fost niciodată în del Prado sau în muzeul El Greco din Toledo... Iar despre Alvaro Mutis nu ştie absolut nimic... Fumează aproximativ 5 poro pe zi iar în curtea interioară a casei şi-a pus câteva plante de maria... Este foarte mândru de plantele lui deşi, la o adică, dacă ar avea o denunţie, ar putea chiar să ajungă la carceră pentru această „minunată recoltă”.

Don Quijote nu vrea să se plictisească! Aşa că-l abandonează pe bietul drogoman şi face un paseo pe calle buenavista în speranţa că o să-l reîntâlnească pe Bobby, vechiul său amic patruped... Bobby — un mastin imens de toată frumuseţea — este, săracul, proprietatea Drogomanului aşa că atunci când stăpânul îşi mai aduce aminte, se fericeşte cu ceva mâncare, atât cât să nu moară de foame. Stă tot timpul legat în lanţ şi „păzeşte” o fostă fermă de iepuri — actualmente ruinată! Cam de două ori pe săptămână reuşesc să mă strecor şi să-i dau câte ceva de mâncare, iniţial a fost extrem de suspicios mai ales atunci când am vrut să-l mângâi pe cap... bietul câine! Cred că niciodată, nimeni, n-a mai făcut acest lucru... m-a privit speriat, urmărindu-mi cu atenţie traiectoria mâinii, apoi a început să tremure... din ce în ce mai tare... i-am vorbit cu blândeţe şi după câteva zile am reuşit să-i ating ceafa, a închis ochii, şi-a lăsat coada aşteptând parcă resemnat să-l lovesc.... Cu câtă bucurie mă aştepta apoi să trec pe la el... câtă fericire şi recunoştinţă citeam în ochii lui străvezii de atâta suferinţă.

Dar cine-o fi Don Quijote — îmi spun — privindu-mă în oglinda mare din holul unei case cu ziduri groase şi ferestre întunecate şi de ce morile de vânt?! Pe o colină, câteva zeci de mori de vânt mă incită la drumeţie... sunt câţiva km, zic eu şi după vreo 10 km de-abia mai respir pe o căldură infernală... înşelătoare câmpia manchegă, morile parcă s-au îndepărtat şi mai mult... mă întind la umbra unui măslin şi culeg o măslină neagră... tentantă... imensă... muşc din ea cu poftă şi... în secunda următoare mă sufoc de-a binelea... un gust izbitor de amar îmi invadează gura...scuip şi iar scuip... minute în şir... un bătrân mă bate pe umăr... tinere, zice, olivele astea nu se mănâncă aşa... ele au un conţinut toxic şi din cauza asta trebuie să fie tratate cu nişte substanţe speciale... drăcie, zic, şi morile astea care de-abia se mai văd... ehe-hei, zice moşul, doar Don Quijote poate să le ajungă... Mă întorc supărat şi o iau pe o cărare printre sepele pline cu struguri îmbietori... n-o să gust — îmi spun... n-o să gust... Într-o jumătate de oră sunt înapoi... hijo de puta urlu eu cum se poate una ca asta! Mă îndrept spre granja, la ferma părăsită. Bobby mă întâmpină fericit. Haide, a sosit şi timpul tău. Ia-ţi zborul îi zic în timp ce-i desfac zgarda... EŞTI LIBER! Bobby mă priveşte înmărmurit şi din ochiul stâng i se prelinge o lacrimă. O culeg şi mi-o strecor în suflet. De-acolo, nimeni nu poate să mi-o culeagă...