Despre eroi şi morminte

Ernesto Sabato
Despre eroi şi morminte
Editura Humanitas, 2003

traducere de Aurel Covaci

*****

Capitolul Dare de seamă despre orbi (fragment)




Există o diferenţă fundamentală între oamenii care şi-au pierdut vederea din pricina vreunei boli sau a vreunui accident şi cei care sunt orbi din naştere. Acestei diferenţe îi datorez faptul că am pătruns până la urmă în ascunzişurile lor, deşi n-am pătruns în locurile cele mai secrete, de unde conduc Secta, şi Lumea, marii şi necunoscuţii ierarhi. Din acest soi de suburbie, abia dacă am izbutit să am veşti, întotdeauna reticente şi echivoce, despre monştrii de acolo şi despre mijloacele de care se folosesc pentru a domina universul. Am aflat astfel că această hegemonie se obţine şi se menţine (în afară de folosirea obişnuitei sensibilităţi lacrimogene) prin scrisori anonime, prin intrigi, prin răspândirea molimilor, prin controlul viselor şi al coşmarurilor, prin somnambulism şi prin vânzarea drogurilor. E de ajuns să amintim operaţia pe bază de marijuana şi cocaină, descoperită la liceele din Statele Unite, unde băieţii şi fetele erau corupţi de ei de la vârsta ce unsprezece sau doisprezece ani, pentru a-i obliga apoi să rămână în slujba lor în mod necondiţionat şi absolut. Sigur că cercetările mele s-au oprit la punctul de unde trebuiau să înceapă cu adevărat: la pragul de netrecut. În ceea ce priveşte dominarea pe calea viselor, a coşmarurilor şi a magiei negre, cred că nici nu merită osteneala să demonstrez că în acest scop Secta are în slujba ei o întreagă armată de vrăjitori, de ghicitoare de cartier, de vraci, de lecuitori, de ghicitori în cărţi şi spiritişti: mulţi dintre ei, cea mai mare parte, sunt pur şi simplu nişte şarlatani. Dar unii au cu adevărat puteri supranaturale şi, ceea ce e curios, obişnuiesc să ascundă aceste puteri sub masca unui anumit şarlatanism, pentru a domina mai bine lumea ce-i înconjoară.

Dacă, după cum se spune, Dumnezeu stăpâneşte cerul, atunci Secta stăpâneşte pământul şi făpturile. Nu ştiu dacă, în ultimă instanţă, organizaţia respectivă trebuie să dea socoteală, mai devreme sau mai târziu, în faţa a ceea ce am putea numi Puterea Luminoasă, dar, până una alta, e clar că tot universul stă sub puterea ei absolută, putere de viaţă şi de moarte, care se exercită prin boală sau tortură, prin înşelăciune şi prin falsă compătimire, prin mistificare sau prin scrisori anonime, prin micile învăţătoare sau prin inchizitori.

Nu sunt teolog şi nu cred că aceste puteri infernale pot fi explicate în vreo Teodicee întortocheată, în orice caz, asta ar fi teoria. Celelalte, pe care le-am văzut şi le-am suferit, sunt fapte.

Dar să ne întoarcem la diferenţe.

Ba, încă nu: mai e mult de spus despre puterile acestea infernale, întrucât s-ar putea ca spiritele mai nevinovate să-şi închipuie că e doar vreo metaforă şi nu cruda realitate. Dintotdeauna m-a preocupat problema răului, încă de pe când eram mic şi mă aşezam lângă un furnicar, înarmat cu un ciocănel, începând să omor la nimereală gângăniile. Supravieţuitoarele erau cuprinse de panică şi alergau în toate părţile. Apoi vărsam apă: inundaţie, îmi imaginam scenele ce se petreceau înăuntru, încercările lor de a ieşi la suprafaţă, goana, ordinele şi contraordinele pentru salvarea depozitelor de alimente, a ouălor, pentru asigurarea securităţii reginelor etc. Până la urmă răscoleam totul cu un par, deschideam mari crăpături, căutam galeriile şi le distrugeam cu furie: era catastrofa generală. Apoi începeam să cuget la sensul existenţei şi să mă gândesc la inundaţiile şi cutremurele noastre. În felul acesta am elaborat o serie de teorii, pentru că ideea că am fi conduşi de un Dumnezeu atotputernic, atotştiutor şi bun mi se părea atât de contradictorie, încât credeam că nici măcar nu merită să fie luată în serios. Când am ajuns la epoca bandei de tâlhari stabilisem deja următoarele posibilităţi:

1. Dumnezeu nu există.

2. Dumnezeu există şi e un ticălos.

3. Dumnezeu există, dar uneori doarme: coşmarurile lui sunt existenţa noastră.

4. Dumnezeu există, dar are accese de nebunie: aceste accese sunt existenţa noastră.

5. Dumnezeu nu este omniprezent, nu poate fi în toate părţile în acelaşi timp. Uneori e absent: trece în alte lumi? în alte lucruri?

6. Dumnezeu e un biet amărât, având de rezolvat o problemă prea complicată pentru puterile lui. Se luptă cu materia ca artistul cu opera lui. Uneori, în anumite momente, izbuteşte să fie un Brahms, dar, în general, e un dezastru.

7. Dumnezeu a fost învins în Epoca Preistorică de Principele Întunericului. Odată învins, prefăcut în aşa-zisul diavol, şi-a pierdut îndoit prestigiul, odată ce i se atribuie universul acesta prăpădit.

Nu eu născocisem toate aceste posibilităţi, cu toate că, pe vremea aceea aşa credeam. Mai târziu am constatat că unele dintre ele fuseseră convingeri ferme ale oamenilor, mai ales ipoteza Demonului triumfător. Vreme de peste o mie de ani, bărbaţi cutezători şi lucizi au trebuit să înfrunte moartea şi tortura pentru că dezvăluiseră secretul. Au fost nimiciţi şi împrăştiaţi, pentru că e de presupus că forţele care stăpânesc lumea nu s-or fi încurcat cu nişte fleacuri, când sunt în stare să facă ceea ce fac în general. Şi astfel, bieţi amărâţi sau genii au fost în egală măsură chinuiţi, arşi pe rug de Inchiziţie, spânzuraţi, jupuiţi de vii. Localităţi întregi au fost decimate şi risipite. Din China până în Spania religiile de stat (creştine sau mazdeiste) au curăţat lumea de orice intenţie de dezvăluire a secretului. Şi se poate spune că, într-un anumit sens, şi-au atins scopul. Deoarece, chiar şi atunci când unele secte nu au putut fi anihilate, au devenit la rândul lor noi izvoare ale minciunii, aşa cum s-a întâmplat cu mahomedanismul. Să vedem mecanismul: după gnostici, lumea materială a fost creată de un demon numit Iehova. Multă vreme Zeitatea supremă îl lasă să facă ce vrea pe pământ, dar până la urmă îl trimite pe Fiul său, care sălăşluieşte o vreme în trupul lui Isus, pentru ca, în acest fel, să izbăvească lumea de învăţăturile false ale lui Moise. Să vedem mai departe: Mahomed credea, ca unii dintre gnostici, că Isus era o simplă fiinţă omenească şi ca Fiul lui Dumnezeu coborâse în el o dată cu botezul, părăsindu-l în Săptămâna patimilor, întrucât, altfel, ar fi de neexplicat faimosul strigăt: "Dumnezeul, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?" Şi când romanii şi evreii îşi bat joc de Isus, îşi bat joc de un fel de stafie. Dar ceea ce e grav e că, în felul acesta (şi într-o formă mai mult sau mai puţin asemănătoare aşa s-a întâmplat şi cu celelalte secte răzvrătite), mistificarea n-a fost dezvăluită, ci întărită. Căci pentru sectele creştine, care susţineau că Iehova era Diavolul şi prin Isus începe o nouă eră, ca şi pentru mahomedani, dacă Principele Întunericului a domnit până la Isus (sau până la Mahomed), acuma, învins, s-ar fi întors în iad. Se vede bine că e vorba de o dublă mistificare: în momentul în care marea înşelăciune slăbea, amărîţii ăştia o consolidau.

Concluzia mea mi se pare evidentă: stăpâneşte mai departe Principele Întunericului. Şi această guvernare se exercită prin Secta Sacră a Orbilor. E atât de limpede, încât mai că mi-ar veni să râd dacă n-aş fi stăpânit de teamă.




Dar să revenim odată la diferenţele de care vorbeam. Mai întâi de toate există o inegalitate esenţială între orbii din naştere şi cei care şi-au pierdut vederea în urma unei boli sau a unui accident. Sigur că noii veniţi câştigă cu timpul multe din atributele speciei, în parte prin acelaşi procedeu de mimetism care îi transformă pe evrei în mijlocul unei rase care îi urăşte sau îi dispreţuieşte. Pentru că, şi asta e ceva ciudat, ura pe care orbii o nutresc faţă de cei care văd e întrecută de ura lor faţă de orbii venetici.

Oare cărui lucru s-o fi datorînd acest fenomen ? La început am crezut că, poate, avea cauze similare celor care provoacă ura dintre ţările vecine sau chiar dintre conaţionali: se ştie doar că războaiele cele mai pustiitoare sunt cele civile, şi e de ajuns să amintim de războaiele civile din Argentina din secolul trecut sau de războiul spaniol. O învăţătoare, Norma Gladys Pugliese, de care m-am folosit vreme de câteva luni pentru a studia anumite reacţii ale intelectualităţii de cartier, credea, fireşte, că ura şi războaiele dintre oameni se datorau necunoaşterii reciproce şi ignoranţei tuturor. A trebuit să-i explic că unicul mod de a menţine pacea între fiinţele omeneşti era ignorarea reciprocă şi necunoaşterea, singurele condiţii în care aceste gângănii sunt relativ blajine şi drepte, întrucât tuturor ne este destul de egal ce se întâmplă cu lucrurile care nu ne interesează. Cu câteva cărţi de istorie şi cu rubrica judiciară a ziarelor de seară în mână, mă vedeam obligat să-i explic ABC-ul condiţiei umane, acestei amărâte care fusese educată sub supravegherea unor distinse profesoare şi care credea, mai mult sau mai-puţin, că lichidarea analfabetismului va rezolva toate problemele omenirii: moment în care i-am amintit că poporul cel mai alfabetizat din lume era cel care crease lagărele de concentrare pentru tortura în masă şi arderea în crematorii a evreilor şi a catolicilor. Rezultatul era, aproape întotdeauna, că se ridica de pe pat, indignată împotriva mea în loc să fie împotriva fasciştilor. Fiindcă miturile sunt mai puternice decât faptele care încearcă să le distrugă, şi mitul învăţămîntului primar, oricât de fără sens şi de comic ar putea să pară, a rezistat şi va rezista în Argentina la toate satirele şi demonstraţiile.

Dar, revenind la problema care ne interesează, mai târziu, când am cunoscut şi am studiat mai bine Secta, m-am gândit că ceea ce era hotărâtor în aceasta ură a orbilor împotriva veneticilor era orgoliul de castă şi, drept consecinţă, resentimentul împotriva celor care încearcă, şi într-o anumită măsură reuşesc, să pătrundă în casta respectivă. Desigur că asta nu e specific orbilor. La fel se întîmplă şi în clasele de sus ale societăţii, unde numai după multă vreme şi nu de bună voie sînt admişi cei care, datorită marii lor averi şi prin căsătoria copiilor lor ajung în straturile privilegiate. Există un fel de dispreţ subtil, dar mai tîrziu acest dispreţ se amestecă încetul cu încetul cu un resentiment crescînd, poate din pricină că simt că prin această lentă dar sigură invazie, nu sînt siguri şi căliţi cum îşi închipuiau şi pentru că, în definitiv, încep astfel să trăiască o paradoxală senzaţie de inferioritate.

În sfârşit, influenţează şi faptul că le sunt surprinse secretele de către oameni care, până cu o zi înainte, fuseseră victimele lor ignorante şi obiectul actelor lor celor mai neomenoase. Martori incomozi, care deşi nu au nici cea mai mică şansă de a se întoarce în lumea lor originară, descoperă totuşi, uimiţi, ideile şi sentimentele acelora pe care îi crezuseră culmea năpăstuirii.

Fără îndoială, toate acestea nu sunt decât o analiză, şi, ceea ce e mai rău, o analiză cu cuvinte şi cu concepte valabile pentru noi. La o adică, avem tot atâtea posibilităţi de a înţelege universul orbilor ca şi pe cel al pisicilor sau al şerpilor. Spunem: pisicile sunt independente, aristocratice, trădătoare şi necredincioase, dar, de fapt, toate aceste concepte au o valoare relativă, o dată ce aplicăm concepte şi judecăţi de valoare omeneşti la nişte fiinţe care nu pot fi măsurate cu noi. Asta tot aşa cum oamenilor le e imposibil să-şi închipuie zei care să nu aibă anumite caracteristici omeneşti, chiar şi până la elementul grotesc sau la faptul că zeii greci îşi puneau coarne.




Am să povestesc acum cum a intrat în joc tipograful Celestine Iglesias şi cum am ajuns pe pista cea mare. Dar înainte de asta vreau să va spun cine sunt eu, cu ce mă ocup etc.

Mă numesc Fernando Vidal Olmos, m-am născut la 24 iunie 1911 în Căpitan Olmos, un sat din provincia Buenos Aires, care poartă numele străbunicului meu. Am un metru şaptezeci şi opt, cântăresc în jur de 70 de kilograme, am ochii cenuşiu-verzui, părul lins şi cărunt. Semne particulare: nici unul.

Aş putea fi întrebat de ce naiba fac descrierea asta de stare civilă. Dar în lumea oamenilor nimic nu este întâmplător.

Există un vis pe care l-am visat de mai multe ori în copilărie: vedeam un copil (şi curios e că eu eram copilul acela, dar mă vedeam şi mă observam ca şi cum ar fi fost un altul) care se dăruia liniştit unui joc iar eu nu izbuteam să-l pricep, îl priveam cu atenţie, încercând să pătrund sensul gesturilor lui, al privirilor, al cuvintelor pe care le murmura. Şi deodată, privindu-mă grav, îmi spunea: mă uit la umbra peretelui ăstuia pe pământ, şi dacă umbra începe să se mişte, nu ştiu ce se poate întâmpla. În cuvintele lui se ghicea o sobră dar înspăimântătoare aşteptare. Şi în momentul acela începeam sa mă uit şi eu cu groază la umbră. E inutil să mai spun că nu era vorba de deplasarea obişnuită a umbrei din cauza soarelui: era ALTCEVA. Şi aşa se face că începeam să o privesc şi eu cu îngrijorare. Până când vedeam că umbra începe să se mişte lent dar perceptibil. Mă trezeam leoarcă de sudoare şi ţipând. Care ce însemnau toate astea, ce prevestire, ce simbol ? În fiecare seară mă culcam cu teama de acest vis. Şi în fiecare dimineaţă, când mă trezeam, răsuflam uşurat că mai scăpasem o dată de primejdie. În alte nopţi, în schimb, venea iarăşi clipa aceea de groază: îl vedeam pe băiat, vedeam iar peretele şi umbra. Copilul mă privea din nou grav, rostea din nou cuvintele acelea ciudate şi, până la urmă, după ce priveam aşteptând speriat umbra peretelui, vedeam că începe să se mişte şi să se deformeze. Atunci mă trezeam leoarcă de sudoare şi ţipînd.

Visul acesta m-a chinuit ani de zile, înţelegând că, aproape ca toate visele, trebuia să aibă un sens ascuns şi că, în acest caz, era prevestirea neîndoielnică a unui lucru ce trebuia să mi se întâmple odată şi odată. Ei, bine, nu ştiu dacă visul a fost o prevestire a ceea ce mi s-a întâmplat mai târziu, sau dacă a fost un început simbolic. Întâia oară mi s-a întâmplat cu ani în urmă, când aveam mai puţin de douăzeci de ani şi conduceam o bandă de tâlhari (am să văd mai târziu dacă o să povestesc ceva despre experienţa aceea). Am avut brusc revelaţia că realitatea putea începe să se deformeze dacă nu-mi concentram toată voinţa ca s-o menţin stabilă. Mă temeam că, la un moment dat, lumea în care trăiam ar fi început să se mişte, să se deformeze, mai întâi încet şi apoi brusc, să se dezagrege, să se transforme, să piardă orice sens. Asemenea copilului din vis, îmi adunam toate puterile privind acest soi de umbră care este Realitatea ce ne înconjoară, umbră a vreunei structuri sau a unui perete pe care nu ne e dat să-l vedem. Şi deodată (eram în camera mea din Avellaneda, din fericire singur, întins pe pat), am văzut, cu oroare, că umbra începea să se mişte şi că visul de altădată începea să devină realitate. Am simţit un fel de ameţeală, mi-am pierdut cunoştinţa şi m-am cufundat în haos dar, până la urmă, printr-un efort imens, am izbutit să ies la suprafaţă şi am început să leg frânturile de realitate care păreau că au de gând s-o ia în derivă. Un fel de ancoră. Asta era: parcă m-aş fi văzut silit să ancorez realitatea, dar era ca şi cum barca ar fi fost făcută din mai multe bucăţi şi ar fi trebuit, mai întâi să le leg pe toate şi apoi să arunc o ancoră enormă pentru ca să nu pornească totul în derivă. Din nefericire, episodul s-a repetat şi uneori cu şi mai mare forţă. Dintr-o dată simţeam că începe fărâmarea şi apoi dezagregarea, dar acum, cunoscând simptomele, nu mai stăteam în expectativă ca prima oară, ci începeam de îndată să lupt din toate puterile. Lumea nu înţelegea ce se petrecea cu mine, mă vedea concentrîndu-mă, cu privirea fixă şi înstrăinată, şi credea că înnebunesc, fără să înţeleagă că era invers, exact invers, pentru că, mulţumită acelui efort, izbuteam să menţin lumea la locul şi în forma ei. Dar uneori, oricît m-aş fi străduit, realitatea începea să se dezagrege încet-încet, să se deformeze, ca şi cum ar fi fost din cauciuc, şi forţe enorme ar fi tras-o de extremităţi (din Siria, din centrul Pământului, din toate părţile): o faţă începea să se tumefieze, într-o parte se umfla un glob, ochii se împreunau încet-încet. Gura creştea până plesnea, pe când o grimasă oribilă desfigura obrazul. Oricum, momentele acelea mă înspăimântau. Şi mă chinuia nevoia de a-mi menţine mintea trează, atentă, vigilentă şi energică. Deodată doream să fiu închis într-un balamuc, ca să mă odihnesc, pentru că acolo nimeni nu are obligaţia să menţină realitatea aşa cum se pretinde că e. Ca şi cum acolo cineva poate să spună (şi cu siguranţă că zice): acum n-au decât sa se descarce.

Dar ceea ce era mai rău nu se întîmpla în jurul meu ci în sinea mea, căci propriul meu eu începea dintr-o dată să se deformeze, să se întindă, să se metamorfozeze. Mă cheamă Fernando Vidal Olmos şi aceste trei cuvinte sunt ca o pecete, ca o garanţie că sunt "ceva", ceva bine definit: nu numai prin culoarea ochilor, prin statură, prin vârstă, prin ziua de naştere şi prin părinţi (adică prin datele care apar în actele de identitate), ci prin ceva mai profund, de natură spirituală, un mănunchi de amintiri, de sentimente, de idei, menţinând într-o fiinţă structura acelui "ceva" care este Fernando Vidal şi nu poştaşul sau măcelarul. Dar, ce anume poate să împiedice ca în acest trup înscris în livretul meu militar să sălăşluiască dintr-o dată, în virtutea vreunui cataclism, sufletul portarului sau spiritul lui Sade? Există, oare, vreo legătură inviolabilă între trupul şi sufletul meu? întotdeauna mi s-a părut uluitor faptul că cineva poate să crească, să aibă iluzii, să îndure dezastre, să meargă la război, să se deterioreze din punct de vedere spiritual, să-şi schimbe ideile şi sentimentele şi să poarte, totuşi, în continuare, acelaşi nume: Fernando Vidal. Are vreun sens? Ori o fi adevărat că, în ciuda tuturor acestora, există vreun fir, extrem de subţire dar miraculos de unitar, care menţine unitatea eului dincolo de toate aceste schimbări şi catastrofe ?

Nu ştiu cum or fi alţii. Ştiu doar că în mine această identitate se pierde deodată şi că deformarea eului ajunge brusc la dimensiuni enorme: întinse regiuni ale spiritului meu încep să se umfle (uneori aproape că-mi simt presiunea fizică a trupului, mai ales în cap), înaintează ca nişte pseudopode tăcute, oarbe şi tăcute, către alte regiuni ale speciei şi, până la urmă spre vechi şi obscure regiuni zoologice: o amintire începe să se ridice, încetul cu încetul va înceta să fie acel zumzet din Dansul libelulelor pe care l-am auzit într-o noapte, în timpul copilăriei, cântat la pian; devine apoi o muzică din ce în ce mai stranie şi mai nebunească, apoi se transformă în ţipete şi gemete, apoi în vaiere îngrozitoare, în clopote ce mă asurzesc şi, ceea ce e şi mai ciudat, încep să se transforme într-un gust acid sau respingător, ca şi cum din auz ar fi trecut în gîtlej, şi stomacul mi se contractă în senzaţii de vomă, în vreme ce alte zgomote, alte amintiri, alte sentimente vor suferi metamorfoze analoge. Şi, de aceea, uneori cred că credinţa în reîncarnare e adevărată şi că în colţişoarele cele mai ascunse ale fiinţei noastre dorm amintiri ale fiinţelor de dinaintea noastră, tot aşa cum păstrăm în noi vestigii de peşte sau de reptilă. Amintiri dominate de noul eu şi de noul trup, dar gata să se trezească şi să iasă la iveală când forţele, tensiunile, sârmele şi şuruburile care ţin strâns eul de acum se moaie şi cedează dintr-o cauză necunoscută, iar fiarele şi animalele preistorice, care sălăşluiesc în noi, îşi dobândesc libertatea. Şi aceste lucruri, care se întâmplă în timpul nopţii, când dormim, devin deodată incontrolabile şi încep să ne stăpânească şi în unele coşmaruri ce se desfăşoară la lumina zilei.

Dar atâta vreme cât voinţa mă mai ascultă, simt o anumită siguranţă, întrucât ştiu că, mulţumită ei, pot să ies din haos şi să-mi reorganizez lumea: voinţa mea e puternică atunci când funcţionează. Cel mai rău e când simt că eul meu se dezagregă şi în ceea ce priveşte voinţa. Sau când e ca şi cum voinţa mi-ar aparţine încă, dar nu mi-ar mai aparţine anumite părţi din trup sau din sistemul care o transmite. Sau ca şi cum trupul mi-ar aparţine, dar "ceva" s-ar interpune între trupul şi voinţa mea. De exemplu: vreau să-mi mişc braţul, dar braţul refuză să se supună, îmi concentrez toată atenţia asupra braţului, îl privesc, fac un efort, dar văd că nu mi se supune. Ca şi cum căile de comunicaţie dintre creierul şi braţul meu ar fi rupte. De multe ori mi s-a întâmplat să fiu aşa, ca un teritoriu devastat de un cutremur plin de adânci crăpături şi cu firele telefonice rupte. Şi în asemenea condiţii se poate întâmpla orice: nu mai există poliţie, nu mai există armată. Se poate produce orice calamitate, orice jaf sau tâlhărie. Ca şi cum trupul meu ar aparţine altcuiva şi eu, neputincios şi mut, aş privi cum încep să se producă pe acel teritoriu străin mişcări suspecte, cutremurări prevestind o nouă convulsie, până când, încet-încet, din ce în ce mai tare, catastrofa reuşeşte să pună stăpânire pe trupul şi, până la urmă, şi pe spiritul meu.

Vă povestesc toate astea ca să mă înţelegeţi.

Şi pentru că multe dintre episoadele pe care le voi povesti ar fi altfel de neînţeles şi de necrezut. Dar, în bună parte s-au întâmplat mulţumită acestei rupturi catastrofale din personalitatea mea. Nu în ciuda ei. Ci tocmai din cauza ei.