- Ce vrei să-ţi aduc?
- Adu-mi o vişină...
A râs.
- Ţi-aduc!
Apoi, ea a plecat la Paris, cu părinţii. El a rămas, pe o stradă lungă, cu tramvaie rare, îmbrăcat în pantalonii bleumarin imprimaţi caraghios pe cracul stâng cu un băieţel supărat, care vorbea la telefon. În ziua aia s-a dus pe balconul de la etajul nouă şi a început să numere maşinile, clasându-le pe culori. Nu-i convenea că, în mod logic, majoritatea erau albe. El ar fi vrut să fie roşii, dar oamenii, la acele timpuri, îşi cumpărau maşini albe. Abia mai târziu le-au descoperit pe cele gri.
Anii au trecut ca într-un film dramatic, în care regizorul face fast-forward, nerăbdător cu propriile-i idei. Şcoli. Vacanţe. Soare, apoi vânt. Teorema lui Pitagora. Prima femeie, pe muzica a doi bărboşi şi a unui toboşar pe nume Beard. Gărzi. Drumuri spre mare. Valuri şi nisip. Apoi a vândut ziare. Apoi a scris ziare. Apoi a ucis ziare. Accidentul. Speranţele. Plete în vânt, pe un pridvor, în faţa unui nuc din care cădeau ireversibil nuci, direct într-o dulceaţă verde. Acceleraţii şi frâne. Prea multe frâne. Maşinile erau metalizate şi multe. Paris, un rêve. 30 de ani. Iubire. Era iubire?
Era iubire.
La 30 de ani, viaţa începe cu o pereche de ochelari. Îţi schimbi frumos ramele, renunţi la John Lennon-i (ce copilărie!), te ascunzi în spatele unor plastice groase, negre şi pătrate, apoi aştepţi. La început, nu se întâmplă nimic. Ţi se pare că eşti mai deştept, dar nu ştii ce te aşteaptă. Ţi se pare că eşti mai urât, dar lumea te priveşte zâmbind. Ceva nu e-n regulă. Dintr-un scaun cu rotile, viaţa pare că te pândeşte la fiecare bordură pentru a te scăpa de chinul repetabilelor mişcări de împingere. Dar nu-ţi dă niciodată brânciul pe scări.
- Ce vrei să-ţi aduc?
Nu mai mâncase vişine din copilărie. Nu mai putea. O promisiune are, uneori, manta de interdicţie. Mâncase banane, pepeni, mere şi zmeură, agrişe, corcoduşe şi pere, mai târziu papaya şi roşii, fructe ale pasiunii şi ale deznădejdii. Fructele urii... Dar niciodată vişine. La 30 de ani, amputarea ideii de vişină e mai dureroasă decât cea a unui picior.
Şi vremea a curs, pe acelaşi fast-forward nenorocit. Spitale. Nopţi albe, ca maşinile copilăriei. Drumuri puţine. Cărţi. Praf. Pixeli. Mulţi pixeli, ca o invazie extraterestră, la început lentă şi nevinovată, şi, când e prea târziu, definitivă. Display-uri. Chat-uri. Crize. Vinovăţie. Apoi a născut ziare. Din pixeli. Din ce în ce mai multe ziare. Colorate, ca nişte maşini privite de la etajul nouă. Câte un premiu. Un interviu. O medalie. Dimineţile întregite din disperare. Un animal aproape mort, care geme într-o cuşcă de liane. Într-o junglă prea apropiată ca să-l mai poată salva, prea îndepărtată ca să-l lase să moară. 40 de ani. Iubire. Era iubire?
Vişina a venit prin poşta electronică, în mijlocul unei zile prizoniere într-un anotimp al vişinelor. Stranie, cu textura perfectă, rotunjimi aproape erotice şi codiţa verde. În palma ei, dincolo de care nu se vedea, dar mirosea, Sena, nu se auzea, dar se simţea, sirena scurtă a unui bateaux pe care oamenii luau liniştiţi prânzul, oh-la-la, după-amiază mergem la Luvru.
A zâmbit în colţul gurii. Şi-a scos ochelarii - rame pătrate, groase, absurde, cu lentile murdare. A împins scaunul până la fereastră, aproape obosit, aproape tandru. A mângâiat pervazul şi a-nceput să numere maşini. Erau din ce în ce mai multe, roşii...
Era iubire.