Cum l-am urât pe Kafka

De douăzeci de ani sunt marcat de nuvela lui Kafka, în care un om se trezeşte dimineaţa transformat în gândac. Nu poate coborî din pat fiindcă, evident, un gândac ce stă pe spate nu face altceva decât să dea disperat din picioruşe în încercarea de a se re-echilibra. De douăzeci de ani mi-e teamă să nu mă trezesc gândac. Sau lăcustă. Sau pui fraţii petreuş. Sau bujie de Dacie. Sau orice ar putea să-mi compromită zborurile şi căderile, fericirile şi deznădejdile.

De douăzeci de ani aveam o teamă kafkiană. Azi dimineaţă, după o noapte chinuită cu o lună plină dătătoare de oftaturi şi balonări, Kafka şi-a făcut în sfârşit apariţia în viaţa mea, în mod brutal şi frontal: m-am trezit cu o ditamai guşă. Una grasă, lungă, imensă, care se lăfăia în toată splendoarea peste piept, cobora unduios pe burtă, se scurgea printre picioare apăsându-mi bieţii urmaşi nenăscuţi şi continua suav până spre genunchii care, uimiţi de atâta îndrăzneală, se strânseseră înfriguraţi, sub plapuma cu model pitagoric - a pătrat plus b pătrat egal c pătrat, formulă răspândită universal în sute de exemplare de culori diferite.

Evaluând rapid situaţia, m-am declarat în primă fază fericit că nu-s gândac. Adică, dacă tot a fost să mi se-ntâmple, măcar am scăpat de ideea că oamenii m-ar putea strivi sub pantof, că aş putea primi un papuc în cap când mi-ar fi lumea mai dragă şi m-aş îndrepta către cine ştie ce gaură din perete sau că aş putea muri nedemn, răpus de orice insecticid pulverizat cu sadism de vreo gospodină grasă, cu ţâţe lăsate şi capot vernil. Încercând să-mi auto-ridic moralul ridicându-mă din pat, am constatat rapid că guşa îmi strica orice plan de evoluţie locomotorie, înapoindu-mă la stadiul de primată. Nu ştiu cât cântărea ea însăşi, dar eu mă simţeam ca un Santa Claus greşit genetic prin laboratoarele unor finlandezi beţi. M-am ridicat cu greu, după câteva minute confuze în care încercam să-mi fac picioarele să nu mai tremure şi m-am repezit cu viteza luminii stinse la oglinda din baie, nepregătit pentru o imagine pe care orice televiziune ar fi transmis-o fix la ora cinci, cu multe burtiere de atenţionare tip "urmează imagini şocante!".

Cum nu mă uit, de regulă, la televizor şi nu sunt prieten cu ştirile de la ora la care englezii îşi beau ceaiul, am trăit un atac de panică, scurt şi rapid. Să stabilim un lucru: o guşă nu este un element uman prietenos. Dacă întâlneşti şi faci conversaţie cu o persoană foarte guşată, probabil că, dincolo de politeţea aparentă pe care încerci să o exprimi, vei gândi că omul fie mănâncă prea mult, fie are o problemă legată de glande, (ne)asimilare de iod şi aşa mai departe. Numai că lucrul nestabilit de nimeni până acum este ce te faci când dai cu ochii de o persoană care are nu o guşă, nu o super-guşă, ci ditamai pleaşca de guşalniţă, întinsă până spre genunchi cu nonşalanţa unei bărbi de neanderthal. Umflăţică şi netedă, aproape rozalie, lipsita de asperităţile inerente unui ten masculin dar diafană prin esenţă şi respingătoare prin prezenţă.

În momentul în care am descoperit că, din cauza greutăţii guşii, maxilarul meu atârnă incontrolabil, lăsându-mă cu gura căscată ca orice turist uzbek în faţa Monalisei, a sunat soneria. Aflat sub efectul unei paradoxale stări de surescitare, m-am dus să deschid, teleghidat şi inconştient, dar mândru în subconştient că gândacul kafkian nu se putea da jos din pat pentru a deschide uşa dormitorului. Ei bine, eu puteam să deschid orice uşă, ceea ce mă şi grăbeam să fac.

Era doamna Paraschiv, vecina de vizavi care, în baza unui Parkinson de stadiul trei, mă deranja de trei ori pe săptămână pentru a mă ruga să-i deschid sticlele de apă plată.
- Bună dimineaţa, domnule Paco, dacă sunteţi drăguţ, am şi eu o sticluţă de deschis. Mă scuzaţi că vă... ahhh, dar ce guşiţă frumoasă aveţi!

Doamna Paraschiv e ţaţa blocului, e mai tare ca internetul wifi, mai şmecheră ca tata lui feisbuc, mai penetrantă ca google şi mai perversă ca Perversul de pe Tîrgu Ocna, adică l-ar răpune pe Oncescu la skandenberg din priviri şi dat din gene. Am zâmbit frumos, fără a geme când mi s-a înfipt în creier ideea că deja au aflat despre guşa mea - în ordine - blocul, cartierul, oraşul, continentul şi vecinele din blocul X de pe planeta W.
- Vă place, doamna Paraschiv? Era ultima, am luat-o la preţ redus.
- Foarte mult, domnule Paco! Sunteţi deosebit, ca de obicei. Vă mulţumesc pentru sticluţă. Vă mulţumesc! Sănătate!

Sănătateeee? M-am repezit pe net: Guşa reprezintă o umflătură anormală formată în partea anterioară a gâtului prin mărirea în volum a tiroidei, dezvoltată prin umflarea unuia sau ambilor lobi ai glandei. Fuck! Numai termeni urâţi: anormală, umflătură, mărire în volum... Cauze: Dacă, din diverse motive, din cauza lipsei iodului, producţia de tiroxină scade sub limitele minim admise, atunci, hipofiza intervine şi îşi intensifică activitatea, secretând în exces un hormon menit să stimuleze activitatea glandei tiroide, pentru ca aceasta să revină la nivelurile anterioare normale de producţie. Anterioare! Asta-mi trebuia mie: ceva anterior! Orice, anterior, fie şi luna aia plină, fie şi un milion de sticle deschise manual pentru doamna Paraschiv!

Degeaba. Internetul nu m-a salvat iar conştiinţa modern-kafkiană m-a cotropit brusc, ca un tsunami devastator: nu aveam cum să ies pe stradă, pe apă sau în văzduh cu o asemenea guşă. M-am întors în pat, gândindu-mă filosofic că urmează să scriu o carte despre guşi şi implicaţiile mărimii lor la nivel emoţional. Că urma să-mi caut câinele de căpuşe, pentru a descoperi intrinsec ce am în guşă, conform zicalei - pe principiu invers - "ce-i în căpuşă e şi-n guşă". Că, poate, într-un viitor neclar, mă voi înrola într-o trupă de circ şi voi avea succes cu numărul extraordinar, senzaţional, nici nu ştiţi ce pierdeţi, "Vino neamule să vezi Omul cu Guşa Imensă". M-am întors în pat, aşteptând o altă noapte cu lună plină. În definitiv, a avea guşă, din punct de vedere uman, structural şi acceptabil, nu e un lucru foarte rău (îhâm!). În plus, am avut mereu încredere în părerile doamnei Paraschiv. Doar că, n-am ce-ţi face, domnule Kafka: te voi urî etern.