Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Jobenul cu iepuraşi

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Peştişorul de aur


Eduard Ţone

10.09.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Era o vreme când un pahar de whisky făcea din mine o jucărie de tinichea. Pe vremea aia m-am îndrăgostit de Clarice, o brunetă cu blugi prespălaţi, aduşi de mă-sa de pe cine ştie ce tejghea de turc conceput pe ritm de muezin. Clarice era o fată suficient de bună cât să-mi prepare dimineaţa sandvişuri cu şuncă de Praga, să mă sune la prânz ca să mă întrebe languros cu ce culoare să-şi ojeze unghiile şi să mi-o tragă uneori seara, între două telenovele de prost gust, pe principiul "Fernando, mi amor, îmi vine să plâng când facem sex".

Mă obişnuisem atât de tare cu Clarice încât începuse chiar să-mi pese că se ataca de fiecare dată când îmi lăsam tricoul mototolit pe scaunul din sufragerie. Obişnuinţa e ca o macaroană intrată la aburi. Oricât ai încerca să joci cu ea marocco, se întinde lasciv, te priveşte în ochi şi-ţi şopteşte la ureche: "Fraiere, nu mă mai scol în veci!". Din obişnuinţă, începusem să-i fac ghetele cu cremă, să-i storc portocalele pentru fresh-uri stupide, să-i aduc prosopul în baie, când şi-l uita în şifonier. Devenisem atât de obişnuit, încât vecinii aproape că nu mă mai salutau iar frizeriţa mă tundea fără să mă întrebe cum vreau s-arăt după. Clarice părea fericită cu obişnuinţa mea şi alterna culorile de ojă în ritm de samba, surprinzându-mă de fiecare dată şi demonstrându-mi că relaţia noastră mergea pe drumul cel bun. Telenovelele aveau mii de episoade iar portocalele, când mai dulci, când mai roşii de Sicilia, se vindeau la o tarabă din colţ, unde nea Gregorio le creştea constant preţul, ca la barilul de ţiţei. Paharul de whisky pe care-l savuram la ora zero în fiecare seară îmi povestea despre mine lucruri nemaiauzite, pe care le visam apoi, stânjenit, pe-o margine de pat personal, după ce în prealabil încercam să adorm înlocuind oile din numărătoare cu pufăiturile tandre ale Clarisei. Dimineaţa îmi mâncam şunca, îi admiram fundul în blugii prespălaţi şi plecam să muncesc cu cifre, biet contabil fără mânecuţe albe, într-un birou de doamne aproape grase care povesteau despre copii netrebnici, între două bilanţuri.

În timpul ăsta, Clarice se iubea cu saloanele de masaj, cu sălile de fitness şi cu restaurantele vegetariene, într-o orgie din care orice producător de pornoşaguri s-ar fi îmbogăţit. Venind spre casă cu tramvaiul, aveam deseori tabloul obişnuitului de mine, bărbat de treizecişi, palid şi chinuit de gelozii mărunte, incapabil să schimb un whisky cu-o palincă, o portocală cu o rodie şi-o telenovelă cu un meci de fotbal, şi asta fiindcă întotdeauna telecomanda era pe cealaltă parte a canapelei. Între două staţii prăfuite, privind apatic cum lumea nebună a oraşului se contopeşte cu oroarea clipei cotidiene, îmi imaginam încoronarea ca rege al obişnuinţei. Ritual aproape satanic, pe fundal gri, omuleţi de culori incerte ungându-mi trupul cu ulei de portocală, apoi prinzându-mi toga cenuşie şi conducându-mă în ritmuri de Mirabela Dauer spre tronul construit din spaghete. Un înger cu faţă de vatman ridica o coroană de stuf, pe care mi-o aşeza alene pe scăfârlie, în aplauzele discrete ale Clarisei, regina mea de-obişnuinţă, cu unghiile colorate în rogvaivuri stridente, unicele pete de culoare ale ceremoniei. Mă aşezam apoi pe tron şi oricâtă atenţie aş fi dat acestui moment unic, spaghetele trozneau cu tunet de Thor iar eu mă prăvăleam în hăul propriei mele obişnuinţe, până când o babă ursuză răcnea la mine cu voce de Louis Armstrong "da' cobori băi nene odată?".

Coboram. Adesea o luam prin parcuri pentru a-mi alina obişnuinţa cu priveliştea flăcăilor care jucau fotbal. Mă propteam de câte-un copac şi-mi găseam imediat echipa favorită, în funcţie de portar. Care dintre ei îmi era pe loc mai simpatic, primea privilegiul de a-i susţine echipa. Învăţam rapid numele celor care jucau: Fane, Mielu, Haineabebe, Florinel... Aplaudam fiecare gol de-al favoriţilor, făcându-i pe aceştia să mă privească straniu, ca pe-un nebun apărut de pe fundul lacului. Trăiam fiecare fază cu pulsul la maxim, de parcă asistam la cine ştie ce finală galactică. Când ai mei pierdeau, dădeam cu servieta cu acte contabile de pământ şi plecam spre Clarice cu privirea lăsată şi sufletul negru, mototolindu-mi şi mai tare tricourile, urând şi mai mult telenovelele, storcând şi mai abitir portocalele. În acele zile, telecomanda părea mai departe ca oricând şi tot ceea ce aş fi putut defini ca "extazul zilei" se pierdea crunt în paharul de whisky de la miezul nopţii.

Probabil că aş fi rămas pe viaţă rege al obişnuinţei, domnind peste regatul clarician, dacă n-aş fi întâlnit într-o zi, fără să am absolut niciun merit, Peştişorul de Aur. Trebuie să precizez de la bun început că peştişorii de aur nu au consistenţa imposibilă a unui alt concept de poveste, şi anume Fata Morgana. Deşi aş fi jurat contrariul, asta în puţinele momente ale vieţii în care m-am gândit cum ar fi să dai nas în nas, vreodată, cu unul din cele două personaje mai sus pomenite. Dimpotrivă. Peştişorul de Aur e palpabil, are forme bine definite şi, în cazul meu, mă împungea cu o privire albastră din spatele unor rame groase, de tip secretară-de-budoar.
- Şi care ziceai că-ţi sunt cele trei dorinţe?

Recunosc că prima ar fi fost să nu fiu chiar atât de beat. Eşuasem într-un pub, într-un mod imprevizibil care sfida orice obişnuinţă isterică. Afară ploua în draci, în parc nu jucau fotbal decât broaştele iar ideea de pregăti fresh-uri mă indispunea ca o piatră ce-o ia la vale pe vezica urinară. Paharele de whisky au curs, unul după altul, până când m-am trezit abordat de Peştişorul de Aur şi a lui clasică întrebare.

Cred că i-am zâmbit politicos, uzând de şarmul meu de contabil, apoi l-am împuns cu două degete, replicând ca-n sitcom-urile americane cu pitici un "Get outta here!" care l-a făcut pe vecinul de bar să se tragă un metru mai spre stânga. Spre mirarea mea, cele două degete au nimerit în ţâţele siliconate ale peştişorului, care n-a părut să fie deranjat de acest gest bădărănesc.
- Deci? Trei dorinţe! Repede, că mă grăbesc.

Trezit brusc la o oarecare realitate şi conştientizând frenetic că depăşisem grav limitele obişnuinţei care-mi definea în mod apocaliptic existenţa, am încercat să răspund Peştişorului cu moneda individului care nu pare disperat (deşi este), nu e avid după îndeplinirea tuturor dorinţelor (deşi este) şi nu-şi doreşte sub nicio formă să facă sex cu Peştişorul (deşi-şi doreşte).
- Vreau să nu mă mai uit la telenovele, să nu mai fac fresh-uri de portocale şi să nu mai mănânc ever sandvişuri cu şuncă de Praga!

Peştişorul de Aur şi-a coborât uşor ochelarii pe nas, m-a scăldat pentru ultima oară în marea ochilor săi albaştri, m-a ciupit apoi părinteşte de obraz, şi s-a întors cu spatele, abandonându-mă într-un ocean de obişnuinţă, plat şi confuz. Am ieşit ruşinat din bar, îndreptându-mă către Clarice într-un sinistru singin' in the rain până la piele. Acasă nu era nimeni. M-am năpustit asupra telecomenzii şi am savurat cu nesaţ ştiri BBC-istice despre indicele Dow Jones. Am aruncat hainele pe parchetul din sufragerie, apoi m-am masturbat în storcătorul de fructe. Am hrănit cu toată şunca din frigider pisica mahmură şi albinoasă a vecinei de palier. La ora zero am băut palincă, dansând cu mine însumi pe muzica lui Pavarotti, o sole mio, cât de neobişnuit e să-l asculţi pe Luciano sub clar de lună, după ploaie. Am adormit undeva între canapea şi bibliotecă, citind reţete de curcan de Thanksgiving.

A doua zi, Clarice nu şi-a făcut unghiile cu ojă. A plecat la salon şi n-am mai văzut-o niciodată. Obişnuinţa mea s-a dus pe apa Sâmbetei, iar colegele semigrase au fost date afară, una câte una. În parcuri, aveam impresia că toată lumea joacă doar badminton. Iar rodia chiar e un fruct interesant.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer