El Greco, toledanul

... poate că nici gândurile nu-mi mai aparţin, sau poate e un chin spun spiriduşii ghiduşii înlănţuiţi într-un dans muribund... stau şi privesc cerul peste capetele cocorilor străpunşi de ceaţa densă... poate că nici bunurile nu-mi mai sunt bune... spun ca să sune... spun ca să pot spune... săracul... duhul... sau poate sărac cu duhul... imagini răsturnate peste capetele proaspete ale skineri-lor autohtoni... sunt nişte peoni în căutarea timpului pierdut... cum se mai pot lămuri lucrurile într-un cerc restrâns - cugetă omul de lut... Don Quijote-l priveşte viclean... străbătând un ocean mai atlantic sau chiar pacifist... lamentări de rigoare, consolări pe măsură, tratamente preferenţiale... Drogomanul şi-a cumpărat alt câine întrebându-se cu mirare cum s-a întâmplat întâmplarea... două perechi de ochi îl privesc indignate... albastrul străluceşte intens... un fulger coboară...
 
Drogomanul începe să ţipe... que no quiero murir... que no quiero murir... un iepure cu gâtul rupt îmi face semne să tac. Poate că nici timpul nu-mi mai aparţine... "lasă, nu-i nimic, găseşti o soluţie... am încredere în tine..." - lasă, nu-i nimic, o să-mi curăţ duşmanii unul câte unul - vociferează candida candidă... un praf alburiu învăluie misterul Doamnelor în mov. Nici Dulcineea nu mai ştie cum se topeşte marzapan-ul în gurile flămânde ale turismului nesătul... aşa că ar fi mai bine să-mi iau geamantanul şi să plec... sau poate că nici plecatul nu mai este o soluţie viabilă... Don Quijote, Don Quijote... pe unde-o mai fi umblând Rocinante cel viteaz?! Dar Sancho Panza pe unde şi-o mai fi odihnind oasele?!...
 
o pată verde întunecându-mă / o pată verde / ca un gândac nesătul / cuibărindu-se în mintea mea / o pată verde / scormonind, râcâind, holbându-se / la rănile din care / se scurge mustind / vinul păcătoaselor fapte / cu ochii bulbucaţi / mă înjunghie sălbăticiunea / o pată verde mai am / pe care aştept / s-o acopere toamna...

cam poeţilă nenea ăsta zis quijote - rosteşte o păpuşă cu inima de porţelan verde... intrarea în muzeul El Greco din Toledo costă 2,40 euro... dar pentru studenţi preţul este la jumătate... Domenikos Theotokopoulos - El Greco, s-a născut în insula Creta în anul 1541, pe care o abandonează la vârsta de 20 de ani. În jurul anului 1560 ajunge la Veneţia unde cunoaşte maniera de a picta a maeştrilor Tiziano şi Tintoretto care îşi concentrau atenţia asupra studiului culorilor şi a luminii. După 10 ani, în 1570, pictorul călător El Greco poposeşte în Roma unde studiază opera lui Miguel Angel (fapt ce avea să-l influenţeze mai târziu în compoziţiile spaţiale) dar în acelaşi timp nu abandonaează fascinantul colorit veneţian. În 1577 El Greco ajunge în Spania atras, precum alţi mari artişti ai vremii, de opera construită în El Escorial de Felipe II dar mai ales pentru promisiunile făcute unor importante personalităţi din Toledo. Şi astfel Toledo se converteşte în noua sa patrie iar numele său rămâne unit pentru totdeauna cu acest oraş unde-şi va dezvolta propria manieră de a picta.

În operele lui El Greco predomină temele religioase dar în egală măsură este considerat un excelent portretist. Moare în anul 1614 lăsând în urma sa importante lucrări, mare parte dintre ele putând fi admirate în Casa-Muzeu El Greco din Toledo. La parterul muzeului pot fi văzute picturi de El Greco, dar şi opere ale Şcolii Spaniole din sec XVII, printre care picturi de Luis Tristan (principalul discipol), dar şi ale propriului fiu, Jorge Manuel Theotokopoulos. La etaj predomină impozante picturile celebre ale lui El Greco: El Apostolado, la Vista y Plano de Toledo şi los Retratos de los hermanos Covarrubias. În aceeaşi sală poate fi admirată Las Lagrimas de San Pedro (Lacrimile Sfântului Petru), una dintre cele mai emoţionante picturi religioase din toate timpurile. Impresia lăsată după vizitarea acestui muzeu este una de absolută emoţie şi uimire deopotrivă... Emoţie în faţa unui artist desăvârşit şi uimire pentru o compoziţie picturală de-a dreptul remarcabilă...
 
Don Quijote rămâne mut, fără grai, fără puterea de-a mai rosti un cuvânt... se aşează pe o băncuţă din faţa muzeului şi rămâne aşa, nemişcat, minute şi minute în şir... Lumina care vine de la răsărituri sau poate că lumina nu-i a noastră... Don Quijote urmăreşte fumul de ţigară alunecător pe care-l savurează Cuţa... pe unde-o fi călătorind Mişi... la cort englez - denumirea codificată a gropilor de gunoi din Spania - sau rătăcitor pe străzile înguste ale sătucului Cabezamesada... pe-aici doar câţiva români s-au încumetat să ajungă. La o populaţie de 500 şi ceva de locuitori supravieţuiesc şi vreo 13 români... Pe pământurile secătuitei peninsule hispanice agricultorii specialişti din estul sălbatec îşi petrec reumatismele consolidându-şi păcatele unei existenţe damnate... Cum poate să se numească altfel viaţa unor bieţi emigranţi sin papeles urmăriţi de spectrul unei descinderi a poliţiei sau aşteptând cu disperare o lege care să le reglementeze statutul juridic pe teritoriul spaniol... Tremurând prin frig şi ploaie, spetindu-se muncind uneori în ritm sclavagist, lipsiţi de drepturi şi protejaţi doar de bunul Dumnezeu, fericiţii emigranţi visează cu ochii deschişi la o viaţă lipsită de grijile existenţei de mâine... O căsuţă - proprietate personală, o maşină - desigur la mâna a doua şi eventual ceva bani puşi deoparte - pentru zile negre. O fi mult, o fi puţin... Rămâne ca timpul să decidă acest lucru... Pentru că, de cele mai multe ori, s-a adeverit proverbul că banii nu aduc fericirea ... dar, în acelaşi timp, cum poţi să fii fericit când vezi în jurul tău atâta mizerie, atâta suferinţă şi mai ales atâta sărăcie...