Rencontre / Intermezzo

Rencontre

- Stânga sau dreapta? Oare pe unde?

Bătrânica privi din nou harta gigant prin ochelarii de aproape. Apoi îi schimbă.
- Mă scuzaţi, unde este strada Pirichine? Mi s-a spus să o iau pe aici, dar se pare că am ameţit tot căutând.
- Pirichine, spuneţi? Hm, nu cred să fi auzit de o stradă cu acest nume. Aţi localizat-o pe hartă?
- Oh, nu, harta e doar de camuflaj, ca să nu par prea pierdută. Nu înţeleg nimic din aceste mii de intersecţii şi de străzi. Îmi place să privesc totuşi planul oraşului ca pe un desen, să îi urmăresc curburile şi graţia simetrică a clădirilor dispuse sub formă de raze. În plus, privitul hărţii mă mai linişteşte, mă simt atât de confuză într-un oraş pe care îl descopăr abia acum, atât de târziu.
- Nu vă supăraţi pe mine, dar ce vârstă aveţi?
- Ah, dar nu mă supăr, e de-a dreptul flatant să se mai intereseze cineva de persoana mea. Nu mi s-a mai întâmplat de vreo două decade. Am 92 de ani, vârstă de mort.
- Dar sunteţi o prezenţă atât de reconfortantă, aveţi o energie vitală în privire.
- Iată, da, ochii rămân şi privirea se adânceşte în intensitate pe măsură ce curg anii şi zecile de ani ca apa la robinetul lăsat nesupravegheat. Măcar atât, e tot ce mi-a rămas.
- Dar văd că mergeţi fără baston şi că vă ţineţi bine, staţi aşa dreaptă!
- Moştenire genetică, n-am avut un rol fundamental în aceasta, am trăit ca oricine altcineva. Dar am avut generaţii precursoare inspirate, care au transmis o genă longevivă. Ştiţi, ca reginele Angliei... Îmi place să mă gândesc la această comparaţie, mă face să mă simt înnobilată, deşi sângele meu nu prea are de-a face cu vreo nuanţă regală, am probleme cu circulaţia, ştiţi...
- Sunteţi o persoană demnă de interes, trebuie să v-o spun. Îmi pare bine că v-am cunoscut, această mică discuţie a noastră mi-a readus zâmbetul pe buze uscate de amar.
- Oh, dar ce s-a întâmplat? Probleme în familie? Iertaţi-mi indiscreţia, vorbele dumneavostră mi-au dat curaj.
- Nu cunosc pe nimeni care să fie scutit de problemele familiale, după cum nu am cunoscut, în tot acest timp de când trăiesc pe pământ, pe nimeni fericit. Doar persoane care vor cu tot dinadinsul să îţi arate că sunt fericite şi care maschează o existenţă rutinieră şi o tragedie latentă. Sau persoane care se află sub influenţa pastilelor şi care îţi zâmbesc tot timpul, de simţi că ai de a face cu androizi.
- Cunosc foarte bine lucrurile la care vă referiţi. Din câte îmi aduc aminte - memoria îmi joacă multe feste, este aşa greu de controlat acum, mintea mea reţine lucruri de un aleatoriu teribil - din câte îmi aduc aminte, chiar oamenii de ştiinţă (cei britanici, fără doar şi poate) au demonstrat prin studii că omul este într-o proporţie atât de mică fericit, să spunem 10%. Iar apoi când trece în faza de declin, toate nefericirile se îngrămădesc buluc. Nu se întâmplă niciodată la fel cu bucuriile, ai parte de una şi bună şi-atât. Mă gândeam, poate ar fi bine ca toate fericirile să ni se întâmple consecutiv, neîntrerupte de amaruri, iar apoi să ne duelăm cu lucruri neplăcute cu resursele pe care le-am acumulat anterior. Dar desigur, bucuriile nu ar mai avea aceeaşi frumuseţe dacă ni s-ar întâmpla tot timpul. Am putea deveni imuni la ele, Doamne fereşte!
- Vă înţeleg prea bine. Mi-am pus şi eu aceste probleme, însă au rămas la stadiul de teorii nerezolvate în mintea mea. Am la ce lucra, acum că le-aţi readus în discuţie.
- Oh, din păcate trebuie să plec. Începe să se întunece şi dacă nu găsesc adresa, mi-e teamă de imaginea pe care şi-o vor face parizienii despre mine: o bătrânică senilă cu o hartă mare cât cerul pe care o priveşte obsesiv în întuneric, oarbă ca un liliac.
- Vă voi însoţi până veţi găsi strada cu pricina. Vă datorez măcar atât.
- Sunteţi prea gentil şi mă văd nevoită să abuzez de amabilitatea dumneavoastră. Vă accept bunăvoinţa, în teama de a nu mă confrunta cu scenariul purgatoric de mai devreme.

Bărbatul împături harta şi îi oferi bătrânei braţul. Cei doi se îndreptară spre un taximetrist absent pentru a cere informaţii.

***

Intermezzo

- Nu ştiu, tu ce crezi?
- Nu cred acelaşi lucru, în orice caz. Eşti un caz tipic de claustrofob rutinat.
- Iar tu? Tu ce eşti?
- Eu sunt în mod vital şi expresiv mult mai liberă decât tine.
- Te consideri liberă. Sau mai liberă. Însă unde anume se face delimitarea?
- Mă raportez, doar, la tine.
- Te delimitezi distinct de claustrofobia mea rutinată deci.
- Mă eliberez prin însăşi esenţa gândirii mele. A ta este cea care te trage în jos şi te îngrădeşte.
- Ţine oare de masochism generic această purtare a mea instinctivă? Sau doar de o anume inconştienţă?
- Cred că e vorba doar de o dorinţă de bonton care te urmăreşte precum o umbră, pas cu pas. Şi de care nu vrei să fugi, care te încătuşează în cuprinsul ei.
- Mă consideri deci superficial şi crezi că mă complac fugitiv în această stare.
- Vreau să cred că esenţa gândirii tale este una superioară. Şi am făcut-o, timp îndelungat. Dar mă surprinzi atât de des.
- Nu îţi doreşti să fii surprinsă? Să ieşi din tipicul tău?
- Îmi doresc să fiu surprinsă în mod plăcut.
- Iar eu sunt un caz neplăcut de surprindere ostentativă.
- Nu ştiu în ce măsură eşti sau nu ostentativ. Ştiu doar că nu iei lucrurile în serios.
- Viaţa îţi oferă prilejuri pentru a nu te lua în serios. N-ar trebui să profit de ele, din când în când?
- Îmi doresc doar un partener implicat în discuţie. Nu unul care să îşi aducă aminte că şi-a lăsat peştele nehrănit acasă.
- Crezi că sunt într-atât de superficial?
- Ai putea fi.
- Bine atunci. Îţi doreşti să mă schimbi?
- Îmi doresc să îţi dai seama cu adevărat de ce poţi face şi de cine eşti.
- Mă consideri, deci, mai mult decât îmi dai a înţelege.
- Eşti prietenul meu. Nu te integrez in categoria oamenilor neînsemnaţi.
- Şi de unde anume ar trebui să plec?
- Din interior spre exterior. Din străfundurile sufletului tău rămase necercetate înspre lucrurile care alcătuiesc viaţa ta de zi cu zi.
- Sigur sensul e bun? N-ar fi mai uşor altfel?
- Nu vorbim despre ce e uşor aici.
- Vorbim în schimb de străfunduri necercetate ale sufletului.
- Care pot fi ca nişte temniţe. De acolo trebuie să pleci. Eliberarea se face învingând întâi balaurul, apoi furnica.
- Fără o perioadă de obişnuire?
- E deja prea târziu.
- Şi dacă nu voi fi capabil? Dacă nu voi găsi nimic acolo? Dacă temniţa e goală?
- Prea mulţi dacă. Îţi voi răspunde pe rând. Dacă nu eşti capabil să pătrunzi în interiorul tainic al sufletului tău, atunci sufletul tău e obosit şi murdar. Trebuie să scoţi tot afară şi să faci loc. Dacă nu vei găsi nimic, atunci nu ai năzuinţe, deci eşti un om gol. Îţi trebuie în acest caz un ideal nobil spre care să tinzi, îţi trebuie un freamăt pentru un lucru pe care fiinţa ta îl consideră indispensabil. Şi îl vei găsi, trebuie doar să ştii ce anume îţi doreşti cu adevărat. Dacă temniţa e goală, sparge zidurile şi adu o căldare de lumină în mijlocul ei.
- De ce doreşti să mi se întâmple aceste lucruri?
- Pentru că eşti parte a sufletului meu, eşti cărămidă a temniţei mele.