N-auzi nici muzica, dar nu-i nimic, îţi povestesc eu tot, iar George îţi desenează. E cu un topor, din ăla care sfărâmă în stânga şi-n dreapta, vitrine, maşini, capete de oameni şi de vrăbii, copaci lungi şi scurţi, un coş de gunoi din tablă pe care scrie Nu aruncaţi hârtiile pe jos, dar nimeni nu aruncă nimic, doar moare. Acum se aude pianul (chiar când un trecător, să zicem că-l cheamă Paul, se fereşte de lovitură, scapă, fuge, fuge). Trei fete din cor, cu fuste roşii, scurte, se leagănă în stânga şi-n dreapta, pe tocurile lor, dau din fund şi din mâini, îşi rotunjesc buzele, Paul tot fuge, pianul cântă (că de asta e pian). Unii sunt trişti şi plâng, se mai întâmplă, ce să facă şi ei, aşa e videoclipul. Acum se aud şi viori, din ălea duioase, oamenii se prăbuşesc peste tot, cad pentru că nu ştiu să stea în picioare. Sufletele le ies pe gură, nas şi urechi, aşa, ca aburii, fuioare-fuioare, se ridică şi se încolăcesc pe cer, printre avioane.
Tipele se apleacă în faţa microfoanelor, sânii li se bălăngăne, Paul fuge, fuge, fuge... trepte... cade... cântăreţul se încruntă, cântă despre topor... Paul fuge, fuge... fuge... fugeeeeeeeee...
(Alina Andrei)
Amintire cu Paul care era prea normal ca să fie bun de ceva
Cunoscându-l pe Paul am înţeles că lumea ori e pe sfârşite ori e plină de oameni plictisiţi sau frustraţi. Paul era unul dintre aceştia. Zic "era" pentru că Paul a murit. La fel cum a trăit. Degeaba.
Se îndrepta spre 50 de ani cu aceeaşi viteză cu care oamenii fugeau din calea lui traversând strada, luând-o la fugă în direcţia opusă, prefăcându-se că au murit, că se grăbesc la o urgenţă sau că pur şi simplu nu îl recunosc. Pe scurt, Paul speria oamenii. Era un om atât de normal încât te speriai când îl cunoşteai. Ti se făcea frică să nu mori de plictiseală sau să nu se ia boala lui. Îţi era frică să nu te confunde lumea cu cei ca el. Pentru unii oameni Paul părea retardat dar în realitate nu era decât normal. Paul era foarte normal. Sau poate prea normal. Era ordinar de normal. Şi de aici îi veneau toate problemele. Paul nu era cu adevărat bun la ceva. Orice ar fi făcut, lui Paul, lucrurile îi ieşeau ordinare.
Frustrarea lui Paul era însă imensă. El vroia să ajungă un mare scriitor dar ştia ca toţi marii scriitori fuseseră sau erau oameni extraordinari. Scria texte dubioase pline de metafore spălăcite cu fraze lungi şi întortocheate care bineînţeles nu ziceau nimic. Textele erau refuzate şi luate în râs peste tot. A rezistat un timp aşa. Apoi frustrarea şi normalitatea bolnăvicioasă au început să îl controleze pe Paul. Lucru care nu putea să ducă decât la sinucidere. Unde a şi dus. Dar a fost una atât de ordinară încât oamenii au crezut că a fost accident.
Acum este momentul în care avertizez cititorul că nu este necesar să-i fie milă sau să se simtă vinovat. Doar dacă este normal. Dar cine vrea să fie normal de fapt?
Am scris un bilet pe care aş fi vrut să i-l dau dacă ne-am mai fi întâlnit pe stradă:
(George Roşu)