Stau pe o bancă în staţia de metrou de sub Concorde. Aştept un tren care nu mai vine. Sper doar să nu fi avut nenorocita idee să se transforme în dovleac şi să nu mai vină să mă ducă la Place Pigalle.
Mă uit la peretele opus. Un zid pe care am impresia că-l cunosc dintotdeauna. În orice caz de foarte multă vreme. Până acum găsisem destul de haioasă ideea de a fi înşirat literele Declaraţiei Drepturilor Omului, fără spaţii între cuvinte şi fără nici un fel de semn de punctuaţie.
Acum însă, nu.
Dintr-o dată mi se pare groaznic faptul că, aici chiar în buricul Parisului, textul este ilizibil. Sau, în orice caz foarte, foarte greu de descifrat.
Şi în lung...
... şi în lat... 
Între timp apare şi metroul care, hodorogind, şterge privirii-mi haosul aiurit de pe zidul din faţă...
***
Il est près de minuit.Je suis assis sur un banc, dans la station de métro, sous la Concorde. J'attends un train qui n'arrive pas. J'espère seulement qu'il n'ait pas eu la mauvaise idée de se transformer en citrouille avant de me ramener Place Pigalle.
Je regarde le mur d'en face. Que j'ai l'impression de connaître depuis toujours. En tout cas depuis très longtemps. Jusque là je trouvais marante cette idée du décorateur d'enfiler les lettres de la « Déclaration Des Droits De L'Homme » sans espaces entre les mots et sans aucune ponctuation.
Mais pas ce soir-là.
Tout à coup je trouve effrayant qu'ici, dans le ventre-même de Paris, le texte soit illisible. Ou alors très, vraiment très, difficilement déchiffrable.
Que ce soit en en long...
... ou en large... Sur ce, le métro arrive et avec son boucan habituel cache à ma vue le chaos du mur d'en face.
***
Es casi media noche.Estoy sentado en un banco en la estación de metro bajo la Concorde. Espero un tren que no viene. Espero que no tuvo la mala idea de convertirse en una calabaza antes de llevarme a la Place Pigalle.
Miro la pared opuesta. Un muro que me parece haber conocido desde siempre. En todo caso, desde muchísimo tiempo. Hasta ahora había encontrado bastante ingeniosa la idea de colocar las letras de la Declaración de los Derechos Humanos, sin espacios entre las palabras y sin puntuación ninguna.
Pero hoy, no.
De repente, me parece aterrador que el texto sea ilegible. O, en todo caso, muy, muy difícil de descifrar.
Que sea a la vertical...
... o a la horizontal... Entre tiempo llega el metro y con su ruido habitual hace desaparecer de mi vista el caos del muro opuesto...
***
E' quasi mezzanotte.Sono seduto in una panchina nella stazione della metro Concorde. Aspetto un treno che non arriva. Spero che non abbia avuto la cattiva idea di convertirsi in una zucca prima di portarmi a Place Pigalle.
Guardo la parete di fronte. Un muro che mi sembra conoscere da sempre. Ad ogni modo, da moltissimo tempo. Finora avevo trovato abbastanza ingegnosa l' idea di collocare le lettere della "Dichiarazione dei Diritti Umani", senza spazi tra le parole e senza nessuna punteggiatura.
Però oggi, no.
All' improvviso, mi sembra spaventoso che, proprio nel ventre di Parigi, il testo sia illeggibile. O, in ogni caso, molto, molto difficile da decifrare.
Che sia in verticale....
o in orizzontale... E allora arriva la metro e con il suo rumore abituale fa sparire dalla mia vista il caos del muro di fronte.
(traducere Rita Rossi)