Naţionala de polo a României s-a calificat la Jocurile Olimpice de la Londra. Din păcate, performanţa aceasta a devenit de azi noapte încoace un anunţ, şi nu o sărbătoare. Meciul decisiv cu Brazilia nu s-a văzut în ţară decât pe internet, televiziunile nefiind interesate să transmită partida de la Edmonton.
Avem în România patru bazine mai acătării şi unul singur, la Oradea, care corespunde standardelor internaţionale. În total, aproape 1.000 de jucători legitimaţi, cu doar opt echipe în singura divizie de seniori. Din toate astea, s-a născut o echipă naţională excepţională, deocamdată singura care reprezintă ţara la Jocurile Olimpice.
E aproape o minune această calificare, întâmplată într-un anonimat trist, cu câte 30 de secunde pe ecranele televizoarelor, la ştiri, urmate apoi de zeci de minute despre fotbalul nostru şchiop şi fără valoare.
O mână de oameni dedicaţi, discreţi şi îndrăgostiţi de polo, au făcut posibilă această minune. Anatol Grinţescu, un brad drept şi argintat la 73 de ani, e preşedintele Federaţiei de Polo şi omul din umbra naţionalei. A strâns bugetul pentru toate competiţiile la care a mers echipa, bani să plătească unul dintre cei mai buni antrenori ai lumii, ungurul Istvan Kovacs, dar n-a plecat să se plimbe şi el la Edmonton, a preferat să trimită acolo maseuri, doctor, o formaţie completă de profesionişti. Ar mai fi apoi fostul preşedinte, George Gaiţă, acum preşedinte onorific al Federaţiei, omul care în 2008 şi-a dat demisia de onoare din funcţia de preşedinte executiv, după ratarea calificării la Jocurile Olimpice de la Beijing. Da, frecaţi-vă la ochi, în sportul românesc se mai întâmplă şi demisii de onoare, la vârful federaţiei, atunci când un obiectiv nu e îndeplinit!
Lângă aceşti doi oameni, câţiva sponsori vitali pentru echipele de club, cam aceeaşi şi la naţională, familiile jucătorilor în tribune, şi o altă mână, antrenori care se încăpăţânează să caute puşti talentaţi şi să-i convingă să se joace cu mingea pe apă. Calificarea la Jocurile Olimpice nu e doar a celor care au obţinut-o în bazinul de la Edmonton, ci e a tuturor acestor oameni care ţin în viaţă acest sport într-o ţară care, altfel, nu prea e interesată de el.
Avem în România patru bazine mai acătării şi unul singur, la Oradea, care corespunde standardelor internaţionale. În total, aproape 1.000 de jucători legitimaţi, cu doar opt echipe în singura divizie de seniori. Din toate astea, s-a născut o echipă naţională excepţională, deocamdată singura care reprezintă ţara la Jocurile Olimpice.
E aproape o minune această calificare, întâmplată într-un anonimat trist, cu câte 30 de secunde pe ecranele televizoarelor, la ştiri, urmate apoi de zeci de minute despre fotbalul nostru şchiop şi fără valoare.
O mână de oameni dedicaţi, discreţi şi îndrăgostiţi de polo, au făcut posibilă această minune. Anatol Grinţescu, un brad drept şi argintat la 73 de ani, e preşedintele Federaţiei de Polo şi omul din umbra naţionalei. A strâns bugetul pentru toate competiţiile la care a mers echipa, bani să plătească unul dintre cei mai buni antrenori ai lumii, ungurul Istvan Kovacs, dar n-a plecat să se plimbe şi el la Edmonton, a preferat să trimită acolo maseuri, doctor, o formaţie completă de profesionişti. Ar mai fi apoi fostul preşedinte, George Gaiţă, acum preşedinte onorific al Federaţiei, omul care în 2008 şi-a dat demisia de onoare din funcţia de preşedinte executiv, după ratarea calificării la Jocurile Olimpice de la Beijing. Da, frecaţi-vă la ochi, în sportul românesc se mai întâmplă şi demisii de onoare, la vârful federaţiei, atunci când un obiectiv nu e îndeplinit!
Lângă aceşti doi oameni, câţiva sponsori vitali pentru echipele de club, cam aceeaşi şi la naţională, familiile jucătorilor în tribune, şi o altă mână, antrenori care se încăpăţânează să caute puşti talentaţi şi să-i convingă să se joace cu mingea pe apă. Calificarea la Jocurile Olimpice nu e doar a celor care au obţinut-o în bazinul de la Edmonton, ci e a tuturor acestor oameni care ţin în viaţă acest sport într-o ţară care, altfel, nu prea e interesată de el.