Fernando Llorente a dat joi seară (26 aprilie 2012) un gol într-un meci de fotbal şi apoi a început să plângă. I se mai întâmplase să marcheze, de peste o sută de ori, dar să-i curgă apoi lacrimi, niciodată. Şi mai era de jucat încă din meciul ăsta, iar el abia îşi putea stăpâni hohotele. După vreo 9 minute, când arbitrul a pus capăt partidei, Fernando a căzut pe spate într-un colţ de teren şi plânsul său fericit a umplut ecranele televizoarelor şi inimile a 40.000 de oameni din tribune. Athletic Bilbao a cucerit sufletul fotbalistic al continentului încă de acum o lună, când a câştigat la Manchester, contra lui United, în optimile de finală ale Ligii Europa. A pecetluit această dragoste în returul de pe San Mames şi a confirmat că şi-o merită din plin în sfertul de finală cu Schalke 04. Semifinala încheiată joi, cu Sporting Lisabona, n-a mai avut de-a face cu iubirea, ci cu istoria.
Athletic Bilbao e ultima echipă naţională care joacă într-un campionat al cluburilor. Nici străini, nici măcar spanioli din alte provincii nu sunt primiţi să joace pe "catedrala" San Mames. Doar basci, cu pedigree şi toate actele verificate, încap în tricoul cu dungi albe şi roşii. Şi fac asta cu un orgoliu care şi-a găsit cauza justă şi justificată. Un spirit e ţinut în viaţă, viu şi strălucitor, într-o limbă despre care specialiştii spun că încă nu i-au găsit rădăcinile. E clar că încă n-au găsit metoda de a le căuta în sufletele vorbitorilor ei.
Fernando Llorente a plâns după ce a dat un gol. Au mai plâns şi alţii înaintea lui, vor mai plânge marcatori şi de aici înainte. Şi în general, se plânge pe planetă din mult sau mai puţin. Dar lacrimile acestui uriaş pe care tribuna l-a supranumit El Rey Leon (adică Regele Leu) înseamnă mai mult decât bucuria seacă a unui gol marcat. Înseamnă mândria unei naţiuni unice, mândră şi ermetică, ce şi-a găsit ambasadorul acolo unde nu-l căuta nimeni: pe un teren de fotbal.
Într-un fotbal, cel spaniol, dominat de rivalitatea devenită universală dintre Barcelona şi Real Madrid, Athletic Club de Bilbao a răsărit în acest sezon într-un colţ pe care lumea se dezobişnuise să-l mai privească. Colţul acela de copilărie în care fotbalul ne era cel mai frumos joc din lume şi nici măcar nu ne trecea prin cap să ne gândim că cineva e plătit să-l joace. Iar băieţii antrenaţi de Marcelo Bielsa şi-au găsit alte motive pentru care să joace, tocmai de aia îi bufneşte plânsul după câte un gol.
Athletic Bilbao a reinventat un fotbal despre care am crezut că e uitat şi încuiat în cărţile de istorie ale jocului. Fotbalul acela în care tot ce contează e să joci, să te bucuri, să te joci şi să râzi. Fotbalul în care niciodată n-ai ceva de pierdut şi totul e de câştigat pentru că ştii, iar asta nu ţi-o poate lua nimeni, că mâine e un nou prilej să te bucuri jucându-l. Iar când plângi, aşa cum i s-a întâmplat joi seara lui Fernando Llorente, lacrimile sunt de fapt cuvintele nespuse atunci când tot ce ar mai fi de spus e ca iubeşti acest joc, şi echipa ta, şi oamenii din tribune şi şansa că ai fost tu acela care a dăruit clipa de neuitat şi bucăţica de copilărie visată.
Athletic Bilbao e ultima echipă naţională care joacă într-un campionat al cluburilor. Nici străini, nici măcar spanioli din alte provincii nu sunt primiţi să joace pe "catedrala" San Mames. Doar basci, cu pedigree şi toate actele verificate, încap în tricoul cu dungi albe şi roşii. Şi fac asta cu un orgoliu care şi-a găsit cauza justă şi justificată. Un spirit e ţinut în viaţă, viu şi strălucitor, într-o limbă despre care specialiştii spun că încă nu i-au găsit rădăcinile. E clar că încă n-au găsit metoda de a le căuta în sufletele vorbitorilor ei.
Fernando Llorente a plâns după ce a dat un gol. Au mai plâns şi alţii înaintea lui, vor mai plânge marcatori şi de aici înainte. Şi în general, se plânge pe planetă din mult sau mai puţin. Dar lacrimile acestui uriaş pe care tribuna l-a supranumit El Rey Leon (adică Regele Leu) înseamnă mai mult decât bucuria seacă a unui gol marcat. Înseamnă mândria unei naţiuni unice, mândră şi ermetică, ce şi-a găsit ambasadorul acolo unde nu-l căuta nimeni: pe un teren de fotbal.
Într-un fotbal, cel spaniol, dominat de rivalitatea devenită universală dintre Barcelona şi Real Madrid, Athletic Club de Bilbao a răsărit în acest sezon într-un colţ pe care lumea se dezobişnuise să-l mai privească. Colţul acela de copilărie în care fotbalul ne era cel mai frumos joc din lume şi nici măcar nu ne trecea prin cap să ne gândim că cineva e plătit să-l joace. Iar băieţii antrenaţi de Marcelo Bielsa şi-au găsit alte motive pentru care să joace, tocmai de aia îi bufneşte plânsul după câte un gol.
Athletic Bilbao a reinventat un fotbal despre care am crezut că e uitat şi încuiat în cărţile de istorie ale jocului. Fotbalul acela în care tot ce contează e să joci, să te bucuri, să te joci şi să râzi. Fotbalul în care niciodată n-ai ceva de pierdut şi totul e de câştigat pentru că ştii, iar asta nu ţi-o poate lua nimeni, că mâine e un nou prilej să te bucuri jucându-l. Iar când plângi, aşa cum i s-a întâmplat joi seara lui Fernando Llorente, lacrimile sunt de fapt cuvintele nespuse atunci când tot ce ar mai fi de spus e ca iubeşti acest joc, şi echipa ta, şi oamenii din tribune şi şansa că ai fost tu acela care a dăruit clipa de neuitat şi bucăţica de copilărie visată.