Ştiu trei lucruri sigure despre deşertul Sahara: că nimeni nu-l cântă precum Tinariwen, că cea mai romantică filmare a lui e în The English Patient şi că nici un alt cunoscut de-ai mei nu-l iubeşte cum o face Paul Dicu. Paul Dicu va împlini pe 6 iunie 42 de ani şi de fapt s-a îndrăgostit prima oară de mare. A umblat o vreme pe ape, călătorindu-şi demonii prin porturi îndepărtate, de parcă vroia să-i exorcizeze în toate colţurile lumii. N-a prea reuşit, aşa că i-a adus la ţărm şi s-a luat la trântă cu ei cum s-a priceput el mai bine. Ba o artă marţială japoneză, veche şi sobră, ba o poezie scrisă târziu în noapte, ba o îmbrăţişare cu delfinii, alături de care se scufundă voluntar, la Delfinariul din Constanţa. Şi într-o zi, a început să-i alerge, pe demoni, din ce în ce mai mult, până când a realizat că devenise "un fel de maratonist". În 2011, într-o seară, a depus online cererea şi recunoaşte că abia a doua zi a realizat ce făcuse. Se înscrisese în Marathon des Sables, cea mai nenorocită cursă de alergare din lume, şase zile prin deşert, cu ture între 33 şi 83 de kilometri, cu un rucsac de vreo 10 kilograme în spate şi cu soarele fix în moalele capului. Iar la sfârşit, tu cu tine însuţi, cu toţi demonii şi cu toate rănile posibile la picioare. Se înscriu vreo 900, termină cine poate. Anul trecut, au reuşit asta 811 oameni. Printre ei, Paul Dicu, singurul român care a terminat vreodată demenţa asta de întrecere.
Ce e Marathon des Sables? Paul a povestit, după cursa de anul trecut: "Omule, asta nu e o plimbare în parc. Ţi-am zis, m-a iubit Bărbosul. Primii două-trei sute erau cei profi, de ăştia de care nu te poţi atinge. Te uitai la două chestii, la echipamentul pe care îl aveau şi la gambe. Ce rucsac are, cum e îmbrăcat şi ce gambe are. Gata! La sfârşit, cursa asta construieşte ceva. Lucrurile se întâmplă aşa: tu eşti dezghiocat, dezmembrat, făcut bucăţi şi la sfârşit, dacă ai noroc, renaşti, te recompui. Sunt câţiva care vin acolo pentru puncte şi pentru locuri în clasamente, dar ceilalţi se bat doar cu ei. Nici nu contează tu ce loc ai, pur şi simplu e treaba ta cu tine, punct."
Adevărul a publicat un interviu eveniment cu Paul, din care am citat, la câteva săptămâni după cursa din 2011. E doar emoţie acolo, chit că Paul spune că de alergat, alergi şi cu picioarele, nu doar cu inima.
Anul ăsta, Paul s-a înscris din nou. Cursa începe pe 6 aprilie. Nu ştie dacă va termina, nu se crede mai pregătit ca anul trecut şi nici nu se simte special. Pur şi simplu, îşi ia destinul în braţe şi se duce să se întâlnească cu deşertul, de parcă şi-ar scoate iubita, seara, la cinema. Bine, şi-a mai găsit o motivaţie: aleargă şi pentru Inima Copiilor, o asociaţie pentru ajutorarea copiilor cu probleme cardiace. Dar, dincolo de prieteni, de oameni care l-au ajutat, de orice motivaţie, acolo, printre dune, Paul e el cu demonii lui, pe care-i scoate la plimbare. Câţi dintre noi avem curajul şi onestitatea să facem asta!?
Sam, care îi e prieten şi pe care-l cunosc de mulţi ani, zice aşa: "Povestea lui Paul e pentru ca toată lumea să zică: Bă, pot şi eu! Discuţi cu el şi vezi că e tot om." Un om de iubit, părerea mea!
Ce e Marathon des Sables? Paul a povestit, după cursa de anul trecut: "Omule, asta nu e o plimbare în parc. Ţi-am zis, m-a iubit Bărbosul. Primii două-trei sute erau cei profi, de ăştia de care nu te poţi atinge. Te uitai la două chestii, la echipamentul pe care îl aveau şi la gambe. Ce rucsac are, cum e îmbrăcat şi ce gambe are. Gata! La sfârşit, cursa asta construieşte ceva. Lucrurile se întâmplă aşa: tu eşti dezghiocat, dezmembrat, făcut bucăţi şi la sfârşit, dacă ai noroc, renaşti, te recompui. Sunt câţiva care vin acolo pentru puncte şi pentru locuri în clasamente, dar ceilalţi se bat doar cu ei. Nici nu contează tu ce loc ai, pur şi simplu e treaba ta cu tine, punct."
Adevărul a publicat un interviu eveniment cu Paul, din care am citat, la câteva săptămâni după cursa din 2011. E doar emoţie acolo, chit că Paul spune că de alergat, alergi şi cu picioarele, nu doar cu inima.
Anul ăsta, Paul s-a înscris din nou. Cursa începe pe 6 aprilie. Nu ştie dacă va termina, nu se crede mai pregătit ca anul trecut şi nici nu se simte special. Pur şi simplu, îşi ia destinul în braţe şi se duce să se întâlnească cu deşertul, de parcă şi-ar scoate iubita, seara, la cinema. Bine, şi-a mai găsit o motivaţie: aleargă şi pentru Inima Copiilor, o asociaţie pentru ajutorarea copiilor cu probleme cardiace. Dar, dincolo de prieteni, de oameni care l-au ajutat, de orice motivaţie, acolo, printre dune, Paul e el cu demonii lui, pe care-i scoate la plimbare. Câţi dintre noi avem curajul şi onestitatea să facem asta!?
Sam, care îi e prieten şi pe care-l cunosc de mulţi ani, zice aşa: "Povestea lui Paul e pentru ca toată lumea să zică: Bă, pot şi eu! Discuţi cu el şi vezi că e tot om." Un om de iubit, părerea mea!