Ce-ar fi spus tatăl meu dacă ar fi vorbit?

Când aveam cincisprezece ani, tatăl meu avea 36 şi a părăsit-o pe maică-mea. Nu am spus "ne-a părăsit", pentru că nu m-am simţit în pericol de a fi eu părăsită. Aveam cincisprezece ani şi nu înţelegeam absolut nimic din jurul meu. Sau pe mine. Sau măcar câinele pe care-l aveam atunci. Nici o altă fiinţă, fie ea măcar o muscă.

Cu atât mai puţin relaţia dintre părinţii mei. Nu înţelegeam ce îi ţine împreună, mă uimea că tatăl meu se întorcea zi de zi acasă, sau că părinţii mei făceau totuşi eforturi să organizeze o vacanţă la mare, când se ştia dinainte cum o să se deruleze. Dacă acasă totul era reglat şi se desfăşura după un tipar din care era mai bine să nu ne abatem, o vacanţă comună schimba regulile şi transforma totul în hazard toxic.

În vacanţa la mare toată discordia ieşea la suprafaţă cu avânt reînnoit, din resurse care nu se epuizaseră niciodată, ci parcă se multiplicaseră acolo, în locul acela subteran unde se ascunseseră. Marea mi-a părut de aceea dintotdeauna cel mai periculos loc de pe pământ şi m-a fascinat până la obsesie. O mare veninoasă, amară. Poate şi din cauza fricii iraţionale de apă care era cultivată la noi în familie. Mama mi-a ordonat mereu să stau departe de apă. Să nu mă aventurez în ea dacă îmi depăşeşte şoldul. Există gropi pe fundul mării care te aspiră în ele, nişte găuri negre în care dispari pentru totdeauna, de aceea trebuie să aşezi fiecare picior cu prudenţă în faţă, apoi următorul picior cu aceeaşi precauţie. Mi s-a spus că a învăţa să înoţi este inutil. Acelaşi lucru te aşteaptă: înecarea. Şi este adevărat că am văzut mulţi înecaţi la mal, aproape în fiecare vară. De fiecare dată era vorba despre bărbaţi, de aceea nu mă pot gândi la cineva care se îneacă fără să mi-l imaginez bărbat. Înecaţii sînt bărbaţi. Tineri sau bătrâni sau băieţi. Femeile se transformă în sirene şi dispar în apă. Ele supravieţuiesc. Cumva o scot la capăt.

La fel cu accidentele de maşină. De fiecare dată era vorba de un bărbat. Un tânăr, a doua oară un bărbat cu părul alb. Cel puţin bărbatul cu păr alb, din faţa bisericii Răzoare din Bucureşti, oferea o imagine care mi-a rămas vie pe retină. Era primăvară sau toamnă, pentru că eu purtam uniforma cu matricola uriaşă a Liceului de Arte Plastice pe piept şi nimic altceva deasupra. Am vrut să cobor să privesc pe îndelete. Arăta împăcat, avea un chip frumos acel bărbat în vârstă. Era ciudat că era atât de puţin sânge pe jos, oasele şoldului erau parţial vizibile, în poziţia distorsionată în care zăcea pe asfalt. Deci victimele accidentelor cred că pot fi doar bărbaţi. Femeile se transformă în păsări şi zboară.

Dar revenind la ceea ce spuneam, n-am înţeles niciodată ce îi ţinea împreună pe părinţii mei. Cu puţina înţelegere pe care o avea un copil de cincisprezece ani, când tatăl meu s-a mutat de acasă am rămas indiferentă. Nu îmi mai păsa, nu mai vroiam să ştiu de nici unul dintre ei, aveam propriile probleme. De fapt cred că părinţii mei mă deranjau în acea perioadă.

În vacanţele noastre de la mare, când totul devenea insuportabil, în timp ce eu reînnoiam pactul meu cu marea, tatăl meu nu mai schimba niciun cuvânt cu mama mea. Nu mai eram acasă, protejaţi de siguranţa rutinei zilnice, de magia cunoscutului, nu mai aveam unde să fugim unii de alţii. Marea avea valuri uriaşe într-o zi, iar în alta era lină şi docilă. Scuipa la mal scoici şi alge şi melci şi înecaţi, asta era tot ce mă interesa pe mine. În favoarea teoriei mele că femeile se transformă în sirene şi înoată departe sau că supravieţuiesc oricărei tentative de a fi trase la fund, că sînt cumva imune, că au un pact cu marea, voi aminti ziua în care era să mă înec şi totuşi n-am făcut-o. Pentru că nu e posibil, după cum spuneam. Trebuie să fi avut vreo opt ani şi n-am idee cât am stat sub apă după ce m-a măturat un val uriaş, cert e că n-am murit, sau cel puţin aşa cred. Pot respira sub apă. Am un set de branhii pe lângă plămâni. În orice caz, marea a rămas pentru mine o forţă căreia nu-i putem scăpa şi locul exact unde sentimentele reale ies la suprafaţă, unde se vede cine eşti cu adevărat. Unde nu poţi minţi. Unde tu eşti tu din nou. Unde trebuie să te confrunţi cu adevărul. Unde eşti obligat să recunoşti ceea ce nu vrei să admiţi.

Tata nu prea vorbea. Iar când scriu acest text şi apăs aceste patru taste, t, a, t, a, trebuie să scriu în josul paginii că eu nu i-am spus tatălui meu "tata" niciodată, ci m-am adresat lui cu numele mic. Dar notiţa asta în josul paginii o voi face mai târziu sau altădată. Sau deloc. Prin afirmaţia asta, că nu prea vorbea, vreau să spun că nu vorbea deloc. Folosea limbajul ca să comunice doar lucruri de strictă necesitate. Deci atunci când el spunea totuşi ceva, cuvintele lui îţi rămâneau în minte cu o presiune zdrobitoare. Dacă spunea acele câteva cuvinte, atunci ştiai că ele erau vitale, rostirea lor nu mai putea fi evitată sub nicio formă, era forţat de situaţie să le facă publice. Nu l-am auzit vorbind despre sine, despre altă persoană, dându-şi cu părerea despre nimic, despre ce simte, ce gândeşte, ce vrea, ce ştie, ce ar vrea să facă, ce şi-ar dori. Era o persoană care se păstra exclusiv pentru sine, comunicarea era un act dispensabil al vieţii. Ceea ce ştiu eu despre el sînt lucruri indirecte. Albumele de artă din bibliotecă, cartea cu exerciţii de yoga pe care am încercat şi eu s-o folosesc când eram mai mare, tablourile lui expuse în casă sau pe pereţii mătuşii mele. Maldărul de poezii rupte şi aruncate la gunoi de maică-mea într-o criză de gelozie. Şi nu în ultimul rând, cele câteva fraze, propoziţii rostite de el care nu erau "ce avem de mâncat" sau altă comunicare practică de zi cu zi.

Unul din puţinele lucruri pe care l-am auzit rostindu-le, a fost o dată către bunică-mea, care făcea excese bisericeşti în timp ce putea fi deosebit de abuzivă şi de un cinism coroziv şi căreia în mod sigur nu-i păsa de "aproape": "Nu există Dumnezeu." Aceasta este unul din puţinele lucruri pe care el a considerat nimerit să îl împărtăşească şi altora.

A doua propoziţie importantă pe care am primit-o de la el a fost atunci când a părăsit-o pe maică-mea şi s-a mutat de acasă. A fost pentru mine precum o inscripţie cu dalta într-o placă de piatră, oferită dintr-un nor de lumină. Nu mai ştiu cât am primit de la maică-mea ca să mă duc să vorbesc cu taică-miu şi să-i spun să se întoarcă acasă. O sumă modestă. Nu vroiam să îi spun să se întoarcă acasă, nu mi se părea că e treaba mea ce face taică-miu, mai ales că şi pe mine mă bătea gândul să plec de acasă şi îi aprobam pasul. Întâi nu am vrut să mă duc deloc, să o mint pe maică-mea că am fost şi să păstrez banii. Apoi am decis că o soluţie de compromis ar fi să mă duc să-l salut şi să tac în privinţa faptului că am fost trimisă şi de ce, apoi să mă întorc acasă turnându-i gogoşi maică-mii.

Se mutase la bunica mea, unde aveam eu, zece ani mai târziu, când i s-a descoperit lui tumoarea pe creier şi avea să moară, să locuiesc singură. Bunica mea stătea acum la noi, dar diferenţa nu se simţea, pentru că şi înainte venea oricum zilnic să aibă grijă de mine şi de fratele meu. Relaţia dintre ea şi mama mea era ceva unic. O relaţie atât de puternică şi de specială, că nu mai avea loc nimeni în ea, sau între ele, sau în aceeaşi casă cu ele. Rar am văzut o relaţie atât de puternică între doi oameni. Erau totul una pentru cealaltă. Nu mai aveau nevoie de nimic altceva care să vină din lumea de afară. Îşi erau îndeajuns una alteia. Gândeau la fel, erau mereu solidare, îşi erau una alteia univers şi casă şi susţinere şi orice poate conta pe lumea asta pentru un om. Era ceva atât de copleşitor, că numai ele înţelegeau ce este între ele. Când am crescut am înţeles un lucru foarte important: fiecare om îşi ia puterea de la altcineva. Puterea de a continua, de a merge înainte, de a trăi, de a respira. Maică-mea şi bunică-mea îşi insuflau una alteia această putere. De obicei acest gen de raportare a unei persoane faţă de alta se presupune că ar exista doar între soţi, dar nu este adevărat. Fals. Între soţi e mai rară decât relaţia indestructibilă pe care am observat-o între unii fraţi, ori copii şi părinţi. Acest gen de relaţie poate exista în nenumărate forme neaşteptate, dar nu spune nimeni adevărul. Sigur că e rară, dar sub orice formă ar veni, ar trebui recunoscută ca atare.

Spuneam că tatăl meu mi-a oferit şi o a doua comunicare vitală, iar de data aceasta vorbesc despre una între patru ochi, cu sinceritate, către fiica lui. Am menţionat deja fără să las loc de interpretări că tatăl meu şi vorbăria nu convergeau în nici o situaţie. Orice gânduri, sentimente, trăiri avea tatăl meu, le ţinea pentru sine. Erau prea intime. Ţineau de universul său particular şi nu ajungeau niciodată în faţa ochilor altor oameni pentru a fi analizate, ori comentate, ori ridiculizate, ori adorate, ori mai ştiu eu ce. Nu am idee ce simţea, ce trăia, ce gândea. Îmi plăcea să mă simt dizidentă în propria casă alături de el, ceea ce în mod evident nu eram, căci aveam o relaţie foarte bună cu bunică-mea. Cu maică-mea lucrurile erau mai dificile, mai ales când în clasa întâi sau a doua mi-a spus că sînt încurcată la maternitate şi că ea a făcut de fapt un băiat, iar pentru asta mi-a adus ca argument că nu semăn cu nimeni din familie. Mi-am anunţat atunci toate prietenele şi colegii că părinţii mei nu sînt ai mei, că sînt schimbată la maternitate, că adevărata mea familie este undeva departe, până când o vecină care mă auzea împărtăşind amicilor de pe maidan revelaţia m-a luat deoparte. Mi-a explicat că mama mea a glumit în mod sigur cu mine. Dar nu a fost o problemă în familie asta, nu s-a declanşat vreun scandal că m-am apucat eu să spun tuturor că nu sînt a maică-mii, căci exista un precedent: mătuşa mea, sora mamei, care spusese la şcoală că mama ei a murit. De curând, când vorbeam cu ea, mi-a spus: "Monica, este o tradiţie la noi în familie. La noi în familie femeile au o relaţie de neînţeles cu proprii copii. În cel mai bun caz îşi aleg un favorit pe care îl adoră, iar pe ceilalţi îi urăsc şi îi pun pe fugă."

Ceea ce mi-a spus tatăl meu în ziua în care l-am vizitat când se mutase de acasă, a fost acest lucru: "Mă înţelege."

Eu nu intenţionam să-l interoghez de ce vrea să plece de acasă, cu cine, ori de ce. Nu doream să aflu cum arată acea femeie, cum se numeşte, ce este între ei, cum s-a întâmplat asta, cum a început, cum a evoluat, de cât timp şi ce planuri au. Ori s-o întâlnesc. Nu-mi dau seama unde îşi avea izvorul această indiferenţă a mea. Poate eram absorbită de propria persoană cum sînt toţi adolescenţii, poate eram lipsită de orice capacitate empatică, poate că nu îl luam în serios. Da, probabil că îmi însuşisem atitudinea mamei mele. Cred că nu l-am luat în serios, mi s-a părut o simplă glumă ridicolă, o nebunie temporară, o joacă de copil răsfăţat, un puseu de egoism, o ţicneală a unui idealist. Atitudinea maică-mii din acea perioadă a fost: se întoarce el, iar l-a apucat. Se întoarce. Îi trece şi se întoarce.

Acum, când am ajuns la patruzeci de ani, văd altfel lucrurile.

Mă întreb, oare ce ar fi spus taică-miu dacă ar fi început să vorbească? Ce a însemnat pentru el atunci acel pas pe care l-a făcut? Era un bărbat de treizeci şi şase de ani, cu doi copii. Totuşi a luat acea decizie foarte grea, care trebuie să-l fi frământat foarte multă vreme. În timp ce locuia în acea casă cu noi şi tăcea, purta această povară, era sfâşiat de această decizie, de a cântări ce este mai bine, cum să le împace pe toate, încercând să găsească curajul de a face acest pas. Încercând să înţeleagă ce se întâmplă şi ce ar fi mai bine pentru toată lumea. Încercând să hotărască ce are nevoie pentru a supravieţui, care lucruri esenţiale vieţii sînt de neevitat şi nu li se poate da cu piciorul. Pentru copii săi, pentru el? Cât de greu trebuie să fi apăsat această hotărâre când el însuşi în copilărie trecuse prin divorţul părinţilor, iar el fiind manipulat de tată rămăsese cu el, ca apoi să ducă o viaţă de lipsuri cumplite şi neglijenţă şi lipsă de dragoste, fiind crescut şi hrănit de vecinii din curte. Nu a mai vorbit niciodată cu mama lui după aceea. Vorbea despre ea, în cuvintele lui puţine, ca despre un duşman. Era singura aversiune pe care îmi amintesc ca el s-o fi avut şi să fie îndeajuns de puternică ca să fie vizibilă. Ca vârful unui iceberg: mama lui care îl părăsise, care îşi refăcuse viaţa, se recăsătorise, născuse alt copil. Fără să aibă idee prin ce trece el.

De aceea când maică-mea m-a trimis la el, ea a ştiut foarte bine ce face. Taică-miu m-a privit în ochi şi mai mult a tăcut. L-am întrebat ce mai face şi cam atât. Şi în mijlocul tăcerii aceleia dintre noi, mi-a spus: "Mă înţelege". Cred că mi-a spus şi cum o chema, dar nu îmi mai amintesc. Pentru mine a fost un incident minor în istoria familiei mele, ceva neimportant, un uşor falset care n-a dus oricum la nimic.

A doua zi tata a venit înapoi. Viaţa a fost reluată de acolo de unde rămăsese. Nimic nu s-a schimbat. Urmele au dispărut, totul s-a şters din memorie, o glumă, o nebunie temporară. Nimic despre care să merite să vorbeşti din nou. Dar acum acel mă înţelege îmi sfredeleşte mintea des şi de câte ori o face, mă termină. Mă gândesc la tatăl meu cu mintea unei persoane de patruzeci de ani care regretă că la cincisprezece a luat bani ca să-şi viziteze tatăl dezertat de la datorie, mă simt o trădătoare care poate fi cumpărată pe cele mai mici sume posibile. Cumpărabilă şi ieftină.

Dragă tată, ştiu că e prea târziu şi un dialog între noi nu mai e posibil, întrucât trăim în lumi paralele (am citit de curând pe internet că sufletele ateilor, deoarece nu se pot duce nici în iad şi nici în rai, şi nici nu se pot reîncarna, plutesc pur şi simplu deasupra mării), dar tare mi-aş fi dorit să aud ce ai fi avut de zis dacă ai fi deschis gura. Aş fi vrut să-mi explici cum ai trăit cu noi în casă, în apartamentul nostru aglomerat de ego-uri uriaşe, de dumnezei preaputernici ameninţători care dictau legi care să le convină bunică-mii şi maică-mii, de dispreţ şi sarcasm, singur îngropat sub cuvinte nerostite, prăbuşit sub cuvintele interzise care nu aveau voie să te trădeze ieşind la suprafaţă, toate acele cuvinte pe care nu le-ai lăsat să trăiască, să nu cumva să fie o ameninţare pentru nimeni. Cum te-ai întors acasă de la slujba care începea foarte devreme şi se termina foarte târziu, unde lucrai cu substanţe toxice fără cea mai minimă formă de protecţie, asta ca să avem noi bani mai mulţi şi să-mi cumperi mie un aparat de fotografiat, dar nu numai pentru mine şi fratele meu, ci şi pentru sora mea pe care mama a născut-o la un an după ce ai plecat de acasă şi pe care nu ai dorit-o pentru că ai fost convins că nu mai apuci să o creşti. Nu îţi garantez că o să te înţeleg, deşi nu ai idee câte avem în comun şi cum viaţa ne-a împins pe amândoi la aceleaşi concluzii, dar îţi garantez că o să-mi dau silinţa şi poate chiar o să reuşesc acum când am patruzeci de ani şi am ajuns la echilibrul necesar să ascult alţi oameni când vorbesc... sau când tac. Aş vrea mai ales să-mi vorbeşti despre cum a fost să renunţi la acea persoană, cât a durat până ţi-a trecut, prin câte porţi ale iadului a trebuit să treci ca să îţi înfrângi nevoia aceea disperată şi cum ai reuşit să disimulezi toate acele trăiri interioare în faţa noastră, să pari aceeaşi persoană ca înainte, ca de obicei, acelaşi mereu, deşi erai deja schimbat în milioane de feluri. Apoi mi-aş dori să îmi dai adresa acelei femei, pentru că vreau şi eu să văd cum arată şi să o întâlnesc pe femeia care mi-a înţeles tatăl şi mai ales să-mi spună şi mie cine erai cu adevărat. Câţi dintre noi putem spune despre cineva din viaţa noastră: mă înţelege?

PS: Anul acesta voi merge din nou la mare.