Povestea lui Cristi : http://www.desprecopii.com/info.asp?id=Cristi
Demult, când nu se inventaseră sistemele de alarmă şi când luminile oraşului erau stinse una câte una, de un lampagiu care sufla in fiecare felinar în parte, exista obiceiul ca gardianul străzii să anunţe ceasurile nopţii: "E ora două. E linişte. E pace. Dormiţi oameni buni."
În vremurile noastre luminile oraşului se sting de la un singur buton. Nu ne mai anunţă nimeni cât e ceasul şi nici nu ne mai aminteşte că e linişte. Că e pace. Că putem dormi liniştiţi. Şi cu toate astea, dormim foarte liniştiţi. După ce ni se termină serialul preferat, meciurile, ştirile despre violurile zilei şi talk-show-urile în care sunt promovaţi interpreţii de manele ori manechinele frumoase şi atât, adormim împăcaţi. Nici măcar câinii nu mai latră noaptea, pentru că primarul a europenizat capitala şi i-a strâns pe toţi într-o vară intens mediatizată.
În vreme ce noi dormim, în timpul somnului nostru, bizar de lin pentru zilele astea, lângă noi are loc un fenomen curios pe care nu-l percepem până nu se întâmplă în casa noastră sau unuia dintre cei apropiaţi: NE MOR COPIII
Astăzi am aflat că unei colege de serviciu i-a murit bebeluşul, la câteva ore după ce l-a născut. Mi-a fost teamă să întreb de ce, nici măcar nu e relevant. Ieri, o prietenă din Germania mi-a dat să citesc două scrisori postate pe un site despre copii. Într-una din ele, o femeie tânără povestea odiseea lui Cristi, un copil abandonat de mama lui în maternitate, pentru că medicii îi spuseseră că nu va trăi mai mult de o lună. Cristi a sfidat ştiinţa vracilor şi după trei ani de zile, deşi foarte bolnav, continuă să trăiască. Din nou, medicii au spus că nu mai are mult, dar el nu pare să ţină cont de părerea acestor oameni mari şi se luptă cu moartea fără ca măcar să ştie. E prea mic, nu-şi dă seama.
În cealaltă scrisoare o mamă îşi striga durerea către semenii ei adormiţi. Fetiţa ei de 4 ani a murit de cancer. E inutil să redau aici această tragedie. Scrisoarea a fost publicată recent şi de o revistă care îşi rezervă toate drepturile asupra textelor tipărite în paginile ei. Ce m-a cutremurat în rândurile acestei mame a fost următoarea întrebare: "Ce îi urezi unui înger?"
În urmă cu nu foarte multe săptămâni, un adevărat scandal de presă a atras atenţia asupra falselor decese ale unor nou-născuţi într-o maternitate din provincie. Părinţilor li s-a spus că le-a murit copilul. După o vreme au fost acuzaţi de abandon.
În ţara asta, atât de ocupată să intre în Europa, să-şi bea berile cu tradiţie de 100 de ani în vreme ce urmăresc meciurile sau extragerea Loto, au început să moară copiii. Nu de ieri, de azi. Nu mor pe capete, loviţi de gripa puiului sau de boala vacii nebune. Unii mor de cancer. Alţii mor de SIDA. Alţii sunt înjunghiaţi de mamele lor înnebunite sau mor de foame sau mor pentru că părinţii au fumat prea mult sau erau ei înşişi prea şubrezi ca să le dea şi celor nou-născuţi putere. Mor discret, dispar în coşciuge mici ca nişte cutii de păpuşi şi nu se face prea mult tam-tam, în general, unei familii căreia îi moare copilul, ce-i poţi spune? Condoleanţe?
În doar două zile, aproape de somnul meu, au murit doi copii şi un altul refuză să se stingă. E linişte. E pace. Ne mor copiii. Dormiţi, oameni buni.