Pentru noi ăştia care trăim între betoanele Victoriei Socialismului, e câteodată greu de imaginat cum o fi să ai marea la doi paşi. Sau să ajungi în 40 de minute în plină pădure de brad, departe de zgomot şi praf. Marea e la 267 de kilometri de Bucureştiul iubit, sau la câteva milioane de lei distanţă, sau la 10 zile lucrătoare concediu restant.
N-am mai văzut marea de anul trecut, când pe 1 Mai i-am făcut o vizită de curtoazie. Mi s-a părut albastră şi rece, aşa cum îi şade ei bine la început de primăvară. Îmi povestea un prieten, în urmă cu mult timp, de plajele de la Ocean, pustii şi lungi, kilometri întregi de nisip călcat doar de pescăruşi. Precum ardeleanul în faţa girafei îmi venea să ridic din sprâncene, a "aşa ceva nu se există", decât probabil în filme. Nu mi s-a întâmplat niciodată să am plaja doar pentru mine, întâlnirile mele cu valurile şi nisipul erau înghesuite de hoardele de turişti care invadează până şi Gura Portiţei în fiece vară.
Anul ăsta n-am ajuns la mare. Sinceră să fiu, nu mă mai amuză ideea de discotecă pe plajă şi muzică la difuzor, e prea mult pentru sufletul meu turtit de noxele oraşului. Mi-e dor de mare, dar aş vrea o mare doar a mea, o plajă pe care să nu o împart cu nimeni. Nu se poate e deja toamnă, marea e departe, aşa că pofta în cui... Poate la anu'
Luni dimineaţa. Nici iarba nu creşte, ar zice pesimiştii. Încă e toamnă frumoasă la Bucureşti. Am aspiraţii modeste de ieşire din rutină. Să lipesc un post it pe uşa biroului ("mă întorc în cinci minute"), să închid mobilul şi să trag chiulul vreo două ore, până nu se adună norii. E vreme de stat precum gâzele la soare, pe o piatră călduţă, cu mirosul ierbii în nas şi Cişmigiul e la doar cinci minute de mine şi dacă mi-aş lua inima în dinţi, ce mare crimă aş face, doar nu se opreşte Pământul în loc... Deschid mail-ul într-o doară...şi acolo găsesc un mesaj de la Dinu Lazăr. "Am fost şi eu la mare 40 de minute anul ăsta" îmi scrie Dinu. Atât, şi un link către site-ul lui.
Să mai spun acum că o imagine valorează o mie de cuvinte? Să mai spun că m-am uitat la cele câteva fotografii cu Marea lui Dinu şi am tăcut vreo cinci minute? Vă las să judecaţi singuri. Vă ofer, cu mărinimia lui Dinu (merci!), imaginile pe care el le-a surprins în cele 40 de minute pe care le-a petrecut anul acesta la mare. În Galeria LiterNet veţi găsi praful de sare pentru rana de dor de mare... Desigur, trebuie să fiţi în acea stare în care alegeţi să vă umpleţi golul lăsat de dorul ăsta de Marea Neagră (pentru că doar ea putea fi atât de frumoasă) cu iluzia că aţi fost acolo, lângă Dinu, în secunda în care a apăsat pe butonul camerei sale de fotografiat.
Cu drag,
Ada