Poveste de dame

Scriu rândurile astea cu inima puţin strânsă. Nu ştiu câţi dintre cei care citesc sunt interesaţi de subiect ori se vor amuza de ce vor citi. Există în mod cert o categorie de persoane cărora povestea de azi nu li se va părea nici deplasată, nici neinteresantă, ba mai mult, probabil acestora din urmă le voi trezi amintiri uitate sau le voi gâdila o coardă pe care încă nu bănuiesc că o au.

Mi-am intitulat mica istorie "Poveste de dame", pentru că probabil ele vor fi cele care îmi vor zâmbi de dincolo de monitor. Povestea nu este nici despre dame de companie, nici despre cartofori aşa cum ar părea la prima vedere... ci despre o mogâldeaţă.

Ne cunoaştem de relativ puţină vreme, dar pot spune că relaţia noastră e timpurie. Avea doar trei săptămâni când am aflat că există. La început s-a materializat într-o dungă roşie pe un beţigaş, pe urmă într-o pată de lumină pe un monitor alb-negru. "Uite-l, îl vezi? e acolo, e mic de tot, nici nu s-a fixat încă!"... Ce să văd printre lacrimile care îmi umpleau ochii, deşi nimic tragic nu se întâmpla, ci dimpotrivă... Mi-ar fi putut arăta orice punct, aş fi dat din cap la fel de tâmp, da probabil era acolo, chiar dacă nu eram în stare să disting minunea, chiar dacă nu puteam să pipăi şi să urlu "este", precum poetul...
"Îl păstraţi?"
"Ce întrebare e asta? Sigur că îl păstrăm, nici nu se pune problema... "

Am plecat clătinându-mă pe picioare. La începutul anului, aceeaşi persoană care mă întreba senină dacă vreau să-mi păstrez pruncul, îmi spusese cu regret că eu nu am cum să fiu mama nimănui, fizic nu se poate, îmi arătase pe acelaşi monitor ce nu era cum ar fi trebuit să fie, de ce nu mi se întâmplase niciodată să rămân însărcinată "până la vârsta asta".
"Nu e aşa, Ada, lucrurile astea nu se întâmplă cum vrem noi... Vei fi mamă când va fi să fie, nu-ţi face grijă" mă alinase atunci, de departe, un prieten drag.
"Ce prostie mai e şi asta" a sărit în sus iubitul meu când l-am anunţat tristă că probabil nu vom putea avea copii "stai liniştită, vom avea copii, îţi garantez eu"
"Ştii tu?" "Da, ştiu eu, şi asta fără tratamente şi fără scamatorii, tu fii drăguţă şi nu te mai gândi la prostiile astea."

Am fost drăguţă, cât de drăguţă am putut şi uite, se confirmă, nu e cum zic doctorii, nu e cum plănuieşti, e cum vrea cineva mai sus şi când îi vine copilului rândul să se nască. Dar când verdictul medicului este categoric începi să-ţi spui că poate nu era momentul oricum, sau poate n-ai fi avut ce să-i oferi copilului ori nu te-ai fi priceput destul. Încerci să te împaci cu gândul sau începi o cruciadă pe care puţini şi-o asumă - metodele alternative de a crea o viaţă din a ta şi a celui pe care îl iubeşti, sunt uneori atât de crude încât doar cu nervi tari şi multă, multă perseverenţă supravieţuieşti sufleteşte încercărilor repetate.

Eu am avut noroc. Îmi spun asta ori de câte ori aud poveşti de groază despre odiseea fertilizării in vitro, despre tratamentele cu hormoni sau liste de aşteptare pentru adopţie. Uneori mi se pare că Dumnezeu mă iubeşte puţin şi că îmi iartă multe, pentru că niciodată nu m-a lăsat în ghearele disperării mai mult decât era necesar ca să înţeleg că există şi că nu-s singură pe lume. Au trecut 4 luni de când copilul meu a început să crească în mine, cuminte, fără să mă chinuie, fără să mă ţină trează, fără să îmi facă vreun rău, de orice fel... Sunt 14 săptămâni de când mă trezesc în fiecare zi cu conştiinţa faptului că mai există cineva. Uneori în graba zilei mai uit, mă iau cu treaba şi îmi iese din minte dar asta nu durează mult, pentru că orice mă înconjoară îmi poate reaminti că sunt într-o stare specială, nu, nu, nu-s bolnavă, nici n-am să mă sparg în bucăţi dacă am să urc două etaje, mi se întâmplă ceva minunat şi voi habar nu aveţi...
Într-o zi mi-am dat seama că am două inimi şi asta m-a ţintuit pe loc preţ de câteva secunde, ia te uită... am două inimi, iubitule tu ştiai că am două inimi? În altă zi m-am enervat cât pentru doi... 30 de secunde, de atât a fost nevoie să îmi crească tensiunea şi să îmi amintesc că de acum orice supărare se reflectă adânc...

Săptămâna trecută ne-am văzut de-adevăratelea pentru prima oară. "Uite-l! e acolo, până şi eu îmi dau seama că e acolo" am auzit vocea co-autorului, puţin gâtuită de emoţie... de parcă abia acum conştientiza că într-adevăr, avem un copil, noi doi, al nostru... Poate o să vi se pară truisme... dar când au întors spre mine monitorul ecografului, instinctiv am remarcat amănuntele cruciale: copilul meu are două mâini, două picioare, capul mai mare decât restul trupului şi culmea... se mişcă. N-a stat locului o clipă, a făcut un spectacol total de la prima întâlnire. Pacă îmi spunea: "Uite, mami... o mână... uite şi piciorul ăsta... stai să-ţi arăt, că mai am încă două... " Râdeam şi plângeam, iar, fără să mă pot stăpâni, tot trupul mi se scutura sub hohot şi odată cu trupul meu şi cel al copilului... "Nu mai râde! stai locului că nu pot să-i fac poză!" "Ba las-o să fie veselă, când ea râde, râde şi ăsta mic... " "Puteţi să ne spuneţi ce e?" "Da, aş putea, dar ar trebui să-l întorc şi nu vreau să risc să apăs aiurea... mai ai răbdare"

Doamne, cum să ai răbdare? Înveţi să ai răbdare, n-ai încotro şi oricum... nici vreme să te plictiseşti nu ai, pentru că nici o zi nu mai seamănă cu alta. Delia vrea să pună poza pe site, insistă că acest copil nu e doar al meu, e copilul Liternet-ului şi râd eu ce râd dar parcă ar fi prea de tot, lasă, zic, o să-i punem poză când va fi decent îmbrăcat, doar nu vrei să fim acuzaţi de pornografie infantilă... Adevărul e că nu am poză... chiar dacă mi-ar fi dat un print alb-negru, n-aş fi putut lua printul în braţe... rămân cu imaginea din mintea mea, cea pe care n-am cum să o uit, niciodată, prima imagine a primului copil...

Azi, în urmă cu câteva ore, mogâldeaţa a dat primul semn că vrea să spună chestii. E prea mic să tragă şuturi dar a învăţat să se mişte în aşa fel încât să simt o fluturare uşoară... ca zbaterea unui muşchi dar nu, nu mă păcăliţi, nu mi s-a părut, l-am simţit şi de-acum o să începem să vorbim doar noi între noi şi vreau să cred că de-adevărat când eu râd, râde şi el... sau ea?
"Cum o să o cheme pe fiică-ta? te-ai gândit?" mi-am întrebat soţul într-o seară
"Irina"
"Irina! E frumos!
Irina, mi-am cântat toată noaptea şi dimineaţa următoare... eram fericită că îi găsisem un nume, un nume puternic, un nume ca o afirmaţie definitivă... "Ce se potriveşte cu Irina?" "Nimic, Irina şi atât"... "Şi dacă nu va fi fată?"... "Trebuie să găsim încă un nume, dar să fie un nume rotund... înţelegi ce vreau să-ţi spun? "Da... Radu?"
"Nu Radu" "Alexandru" "Nu" "Vlad" "Poate... " "Dar ăsta e nume rusesc, mai bine nu Vlad" "Să-i dăm nume armenesc" "Dar de ce să nu-i dăm nume tătar, dacă tot te duci la arborele genealogic" "Gingis!" "Ba nu, Kublai!" Râdem... cum să-ţi botezi copilul Kublai?
"Să-i zicem Pantelimon şi-l alintăm Pantelică"
"Cred că ar fi mai bine ca bietul copil să nu afle despre discuţia asta... " încheie viitorul tată, atent la orgoliul fiului nenăscut...

Iar vorbim despre copil? Da, nu ne putem abţine. Vorbim despre copil, facem planuri, ne îngrijorăm, mă supun tuturor analizelor, sunt atentă la tot ce mă înconjoară, trebuie înlocuit geamul, ce facem cu pisicul, îl dăm? lasă-mi pisicul în pace... ba chiar o să vreau şi un câine... bine bine, mai încolo, luăm un Saint Bernard să-l tragă pe bebe cu sania şi să-l apere de răi....Saint Bernard la bloc, nici să nu te gândeşti...

De 3 luni am două inimi... Una bate mai repede decât cea veche, dacă aş putea s-o ascult, bătaia ei ar semăna cu trapul unui căluţ. Ştiu, pentru că am citit. De trei luni, în ciuda aparenţelor, sunt de fapt o fiinţă ciudată, cu patru mâini, patru picioare şi două capete doar că jumătatea cea mai subtilă din mine e nevăzută...