Istoria Cafelei de la kahve-hane pînă la mofturile italieneşti, cu vanilie şi scorţişoară

Stăpînirea turcească, exercitată timp de cîteva secole asupra Ţărilor Române, a influenţat într-o anume măsură şi modul de viaţă, obiceiurile şi vestimentaţia localnicilor. Unul dintre cele mai costisitoare tabieturi împrumutate de la Înalta Poartă a fost Cafeaua şi ritualul legat de licoarea aromată.

Nu se ştie precis cînd a intrat cafeaua în obiceiurile române. O cronică veche spune că, la începutul secolului 16, solul lui Ştefan cel Mare trimis să negocieze cu sultanul, a fost servit cu o cafea, fierbinte ca nisipul deşertului. Văzînd această licoare pentru prima oară în viaţa lui şi neştiind să o bea, solul lui Ştefan a închinat cana în sănătatea sultanului şi a dat-o peste cap. Negocierile au fost, evident, compromise.

Prima cafenea cunoscută în Bucureşti a fost atestată în vremea domnitorului Radu Leon, la mijlocul secolului următor. Era proprietatea unui oarecare Kara Hamie, fost ienicer în garda palatului împărătesc din Constantinopol. Se afla în plin centrul oraşului, în apropiere de Hanul Şerban Vodă de mai tîrziu.

Denumirea de cafenea vine din turcescul kahve-hane - local public în care se putea bea cafea după moda turcească, unde oamenii puteau să joace zaruri, table sau cărţi şi să fumeze tutun la un preţ relativ mic. Tot în secolul 17 se aminteşte de existenţa unei cafenele pe Podul Beilicului (Calea Şerban Vodă) unde veneau toate delegaţiile oficiale turceşti. Această "cahvenea" se bucura de privilegiul de a nu fi niciodată închisă, nici chiar pe timp de ciumă, spre a nu-i supăra pe oaspeţii ce poposeau la Beilic. Se pare că îndeletnicirea de a ţine o cafenea a fost împrumutată şi de români, cu toate că în decursul timpului, marea lor majoritate au fost ţinute de străini: turci, greci, evrei sau armeni.

Pentru a nu-şi face de rîs rangul de oraş - capitală, Bucureştiul se putea mîndri că pînă şi în interiorul băilor publice se aflau camere de cafea. După o baie de aburi fierbinte, înfăşuraţi în prosoape mari, oaspeţii puteau servi dulceţuri şi cafea. Tacîmurile şi uneltele necesare preparării şi servirii cafelei erau numeroase: tigăi de prăjit, piuă de pisat, site de cernut, ibrice de aramă, linguriţe pentru zahăr, tăviţe de alamă pentru servit dulceaţă sau tăviţe pe care se puneau ciubuce. Ciubucele care însoţeau cafeaua erau făcute din lemn de arţar, cu capete de os sau de chihlimbar. Dulceaţa se servea în chisele de sticlă, alături întotdeauna cu un pahar de apă rece proaspăt scoasă din fîntînă.

În secolul 18, cafenelele deveniseră locuri de discuţie, agitaţie şi opoziţie împotriva stăpînirii. La 1 septembrie 1782, se poruncea cu toată severitatea să nu se discute în cafenele în legătură cu domnia sau cu stăpînirea turcească. Stăpînii cafenelelor aveau să fie răspunzători pentru nerespectarea acestei porunci. Cîţiva ani mai tîrziu, în timpul ocupaţiei austriece (1789-1791), Divanul ţării admite să fie liberă funcţionarea cafenelelor, dar să nu se discute în ele "alte vorbe", adică despre problemele politice.

Una dintre cele mai importante cafenele din a doua jumătate a secolului 19 a fost cafeneaua Fiakolwski, care se găsea în dreapta Teatrului Naţional, pe strada Cîmpineanu. Fiakolwski fusese adus la Bucureşti de un cofetar italian ce îşi avea prăvălia în Pasajul Român. Om întreprinzător şi priceput în profesia lui, a căutat să profite de prezenţa în oraş a ofiţerilor străini, care cheltuiau banii pe tot felul de distracţii. Drept urmare a închiriat o grădină pe care a înfrumuseţat-o, şi a dat anunţ la ziare cum că în fiecare seară o orchestră de 40 - 50 de persoane va delecta publicul. Alternativ, va fi şi un taraf de lăutari şi o muzică militară a armatei de ocupaţie. În scurt timp, polonezul românizat se muta mai în centru. De data aceasta, anunţul dat de Fiakolwski la ziare suna cam aşa: "Acest stabiliment are şi un salon fasionabil, ca cele din Paris, pentru consumatorii de cafea, ciocolată şi ceai, care de la Anul Nou vor găsi diferite jurnale franceze, germane şi româneşti, ca să petreacă ore plăcute." În cafeneaua lui Fiakolwski, care a început să fie din ce în ce mai vizitată se întîlneau cele mai reprezentative figuri ale oraşului: actori, diplomaţi, scriitori, profesori, artişti, poeţi şi jurişti. Fiakolwski nu mai era o cafenea, devenise o instituţie.

După 1990, gusturile românilor s-au occidentalizat pînă într-atît, încît au început să bea cafea, fără tutun alături, la McDonalds, unde fumatul este interzis cu desăvîrşire. Mai mult, supermarket-urile vînd toate tipurile de cafea, de la pliculeţele cu capuccino instant pînă la cafeaua fără cofeină. Cafeaua turcească, servită cu alune prăjite la Hanul lui Manuc, va rămîne prima pe lista adevăraţilor cafegii, care nu se dedulcesc la “mofturile italieneşti, cu vanilie şi scorţişoară.”