Lacul de acumulare

Îi zicea lac nu pentru că reprezenta o mulţime de picături adunate la un loc ci pentru că aşa se învăţaseră cu toţii să denumească zona unde se adunau. În plus era un lac de acumulare în care se strânseseră puţin forţat toate resursele acvatice ale regiunii muntoase. Cu alte cuvinte, era un lac artificial unde se pretindea că există comuniune cu natura fentată să e comporte altfel decât fusese schiţată iniţial. Unii aplaudaseră în mod exaltat această iniţiativă inginerească, până când inundaţiile începuseră să devină o sursă de panică. Mai întâi începuseră să dispară pontoanele, apoi parcelele de teren, copacii, vietăţile, casele, oamenii. Materia era scufundată în uitare.

Sub ape însă povestea continua. Pentru a supravieţui lipsei de aer, tot ce înainte fusese pământean se transformase în subacvatic. Casele erau făcute din alge, oamenilor le crescuseră solzi şi toate plantele îşi începuseră metamorfozarea. Memoria era singura care continuase evoluţia.

Sub cortina de apă nimic nu se modificase la nivelul esenţei. Pâcla de lichid nu făcuse decât să alinieze ideile în aşa fel încât să devină o sursă de continuare a existenţei. Altă formă, acelaşi sens. Drumul arăta identic sub ape. Unii nici nu ştiau că fuseseră inundaţi pentru că se născuseră în maternităţi subacvatice. Şi cel mai plăcut era că nu exista riscul înecului. La nici un botez copii nu urlau pentru că inspirau apă.

Nimănui nu-i trecea prin cap o posibilă reîntoarcere la starea iniţială. Convieţuiau ca şi cum lumea fusese dintotdeauna lichidă. Poveştile lor erau dovezi de memorie colectivă propagată prin unde făcute de pietre aruncate de copii mici. Paşii inocenţei erau mânjiţi de mâlul artificiului existenţial.

Pericolele erau doar mentale pentru că supravieţuitorii nu îşi puteau ascunde gândurile negre care pluteau printre alge şi somni. Puterea cuvântului scăzuse considerabil fiind înlocuit de puterea gândului sălbatic. De aceea erau şi mai puţine acte de violenţă. Pentru că totul se desfăşura la nivel mental. Apariţia comunităţii spirituale coincidea cu dispariţia cuvântului.

Multe porţiuni de teren fuseseră parcelate ca şi cum ar fi fost ţări. Obiceiurile oamenilor din acele ţări nu erau foarte diferite de cele ale muntenilor rămaşi la suprafaţă. Pentru că unii aleseseră muntele şi altitudinea. La fel cum sub ape vietăţile experimentau stări de beatitudine subacvatică, tot aşa cei din munte trăiau stări de exaltare datorate lipsei de oxigen. Toate stările erau conforme cu modificările anotimpurilor. Nimic nu lipsea din peisajul mondial.

Doar stratul de oxigen.