Nu mi-e frică să zbor

Ilustrate din Bagdad, aşa ar fi trebuit să intitulăm noua noastră rubrică, dar din Irak încă nu se trimit ilustrate, deocamdată acolo trebuie să îţi laşi armele la recepţie... După ce şi-a lăsat armele la recepţie şi îşi va fi terminat treburile zilnice, Musette (Elena Nica) va scrie despre locul unde a început istoria, dar dintr-un prezent pe care ne străduim să îl înţelegem.

După o noapte dormită, e un fel de a spune, în aeroportul militar din Amman, m-am văzut aruncată bucăţi-bucăţi în poarta hotelului în care voi sta o lună în cap, în Bagdad.
La poartă, o hârtie, cu colţurile îndoite, gălbejită şi prăfuită ca mai toate lucrurile de pe aici, pe care scrie mare: Please let your guns at the reception desk. E de bine! Ne controlează pentru ultima dată, sper, în bagaje şi apoi am dreptul la somn.

"Bucăţi - bucăţi şi aruncată în poarta hotelului" înseamnă chiar ce scrie, pentru că avionul care ne-a adus de la Amman la Baghdad s-a aruncat de-adevăratelea de la 5000 de metri, în spirală, pâna jos. A plutit frumos. Asta îmi aduce aminte de bunul meu prieten Adrian, care când am plecat spre Irak, m-a rugat să iau caciuliţa lui peruană (de care nu se desparte nici când sunt 50 de grade cu plus afară) cu mine. Poate i-o aduc găurită de vreun glonţ, sau măcar tăvălită puţin prin deşert. E cu mine căciuliţa. E bine, sănătoasă, ceea ce îmi doresc şi mie. A doua misiune pe care am primit-o de la Adrian e să mă uit după păsări prin palmierii din Baghdad, ceea ce fac de dimineaţă până seara. Cum spuneam, prima pasăre care putea să nimerească uşor în palmierii din oraş a fost avionul care m-a transportat aici. A doua pasăre pe care am văzut-o e o turturică poposită pe pajiştea din faţa unei case frumoase. Era aşa de cuminte, pe iarba verde (ciudat de verde) din faţa casei, încât, dacă uit unde sunt, aproape îi simt căldura de sub aripa. A zburat repede pe palmierii de alături. S-o fi speriat de uitătura mea!?

Şi am mai vazut de dimineaţă, când verificam cu privirea dacă soldaţii australieni din clădirea de alături sunt la post (ăştia sunt tupilaţi după nişte ferestre oarbe, într-un bloc mai mare, ca să pazeasca hotelul de bombe - mă întreb cum? - că s-a auzit din vecini că am fi ameninţaţi). Aşa e, am văzut un şoim. Aşa arăta, a şoim. Iar mi-am zis că e de bine. Stătea pe acoperiş şi îi privea, cam de sus, pe ăia, australienii, din care eu, ce-i drept, nu vedeam decât ţevile automatelor şi ceva kaki, rotund, cu aspect de cască... Sunt fioroşi de la distanţă şi copii mari de aproape.

Seara am nimerit, căutând un loc unde să mâncăm, într-un restaurant de hotel, Al Dulaimi îi zice, în care mănâncă de obicei americanii; vin bine păziţi, cu gărzi, în nişte maşini mari. Ne-a plăcut locul, aşa că am intrat. La intrare, portarul irakian nu înţelegea ce vrem, lângă el, soldatul care păzea locul, mare, blond, made in Australia - aşa scria pe el - înţelegea ce vrem, dar nu avea voie să răspundă. Am reuşit să intrăm şi înăuntru i-am găsit pe prietenii noştri americani (ăştia sunt nişte americani buni, ăia de la forţele de coaliţie sunt nişte americani mai puţin buni) care au făcut nişte ochi ca la apropierea stafiilor, cum adică am ajuns acolo fără să cerem gardă. Ei bine, am ajuns. Mai departe, a plouat cu tabulleh, humus, fatouch şi fatah şi baclavale bune, bune.
Au trecut trei zile, americanilor noştri nici acum nu le-a trecut uimirea. Aşa am aflat că suntem păziţi de australieni, ca cei după care mă uitam eu.
Mâine ma duc la o conferinţă despre drepturile femeilor în Irak.
Mamă, ce cocoş urlă acum, în noapte! Cocoşii nu cântă dimineaţa? Aici cântă noaptea. Şi ei or fi speriaţi.