Vinerea e zi de rugăciune. Zi liberă, adică. Bărbaţii se duc la moschee iar ele gătesc pentru singura zi din săptămână când familia stă împreună.
După-amiază sunt invitată la nunta şoferului nostru. Aflu abia când ajung că nu e nuntă ci petrecere de logodnă şi că şoferul nu e musulman, ci creştin. Adunare mare la Babylon Club, cu orchestră deasupra căreia scrie ceva în arabă, apoi Happy New Year şi Merry Christmas.
Flori mari de plastic alb şi verde la intrare. Pe irakieni i-a umplut de plastic petrolul. În cel mai elegant mod cu putinţă, primeşti mâncarea în farfurie de plastic, gustările pentru invitaţi sunt aduse în pungi de plastic şi deşertate pe masă în alt plastic. La un moment dat îl văd pe şofer precipitându-se spre masa noastră. Ne aduce o cutie pătrată de cuburi de gheaţă, fără gheaţă. După vreun sfert din cântec, apare iar, cu o pungă de plastic plină cu gheaţă. Îl văd pe om cum încearcă să deschidă punga. Punga nu vrea. Atunci o pune jos, dă cu piciorul în ea, ea cedează şi avem gheaţă. Mai trece un sfert din cântec şi îl văd pe acelaşi om venind cu patru pahare învelite în ceva, ei bine, e hârtie. De ziar englezesc. Pe pahare scrie bere dar vom avea vin, că am văzut sticlele deja. Vinul e, surpriză, din Moldova, un aligoté foarte bun, pe care decidem să nu-l deschidem, în favoarea unuia roşu, made in Spain, cam dulce.
Lumea chiuie, dansează în jurul unuia cu o tobă şi o goarnă, din care se ţese o melodie fără sfârşit. Oare când ştiu ei că se termină cântecul? Vocaţia nesfârşitului le vine din istorie aici, îmi zic. Deci e timp pentru toate, berechet.
Suntem pozaţi, familia se mândreşte cu americanii buni de la masă, adică noi. Ne tot întreabă din priviri câte ceva, zicem “shucrani” şi zâmbim mult.
Multă culoare şi sclipici dinspre doamnele invitate. Un amestec ciudat de haine cam ca pe la nunţile noastre de după anii ’90, în plus, pantalonii, semn de mare emancipare. Roşu, verde, mov, toate rochiile sunt în culori electrice şi stropite cu sori. Toate doamnele îşi flutură deasupra capului, în dansurile astea lascive, batiste de voal colorate, cu bănuţi aurii pe margine. Puzderie de copii printre picioarele dansatorilor şi în braţele lor. Au creierii piftie ăştia mici, pentru că muzica e mai tare decât poate suporta un heavy metal rocker. Toate nunţile sunt surde, cred.
Când să plecăm, mă uit înapoi şi-i văd pe logodnici, stând pe scenă, pe o canapea mică verde, într-un cadru drapat în alb-verde, cu o masă cu flori de plastic albe şi verzi care-i acoperă, ei doi în haine de un verde molatec şi prăfos, două surâsuri încremenite într-o fotografie care va atârna multă vreme de-aici încolo, intr-o ramă de plastic, deasupra bufetului din sufragerie.