M-am dus la conferinţă. Era să fie despre drepturile femeilor. Dar n-a fost. A fost o colivie mare, în care au adunat “birds of different feather”, (they never nest together). Şi s-a întâmplat într-un club, construit pe la 1920, în care veneau englezii cât se aflau la Baghdad. Adică piscină, sală de bridge, grădină, terase, baruri... verdeaţă (asta nu mai e).
Multă lume, venită din toate colţurile ţării şi ale lumii, înghesuială, miros de bunătăţi venind din hol. Gălăgie, zvonuri, idei fixe, spectacol, camere de luat vederi, interviuri.
În parcarea clubului ne-au pus oglinda sub maşină, să vadă de bombe după care au pipăit delicat pe sub capotă, tot de bombe. N-aveam. Am intrat. Frumoasele, care cu cârlionţii liberi, care cu ei sub voaluri negre, toate vorbeau fără întrerupere. Nimeni nu asculta pe nimeni. Mi-e puţin frig acuma când scriu, şi mă cam doare spatele de cât m-am fâţâit în adunarea asta, dar a meritat.
Apariţiile dezbaterii au fost prea frumoasele femei kurde. Prietenii irakieni îmi tot zic că am aer de kurdă şi chiar nu înţelegeam până acum dacă să mă simt bine sau nu. E un fel de încântare pe faţa lor când spun asta, dar nu ştii niciodată dacă e doar politeţe sau se bucură că au descoperit ceva cu care semăn, deci ştiu de unde să mă ia. De azi încolo ştiu că e de bine. Ei bine, în marea aia de fiinţe glăsuitoare, pata de culoare venea de la kurde. Numai sori şi stele. Una chiar avea păianjeni aurii pe toată rochia, de sub care se întrezăreau şalvarii, însoriţi şi ei. Ce să mai, kurda la conferinţă avea aer de şarmantă din serai picată într-un ocean de NU, NU, NU.
Aşa, acum să zic ceva despre ce am înţeles din traducerea pe care, din bunavoinţa unui tânăr student la medicină, am avut-o din când în când. Unele sunt de acord cu legea pe care a dat-o cândva Saddam, prin care era obligatoriu ca la a doua căsătorie, bărbatul să ceară acordul primei soţii. Cum rareori acest acord putea fi obţinut, îmi dau seama ce de “corrupted women” –aşa le zic traducătorii mei – trăiesc de pe urma acestei legi.
Altele vor să fie în parlament. Au ceva de spus şi de făcut în ţara asta. Bine, zice traducătorul, dar ce te faci cu natura graţios plângăcioasă a femeii, când e să faci legi? Aicea l-am lăsat să-mi explice diferenţa între femeia din Occident şi cea Orientală. El crede cu toată fiinţa, că în vest femeile şi-au pierdut feminitatea, că ale lor încă sunt duioase şi pufoase, chiar aşa. Povesteşte apoi cum a fost peţită mama lui, şi cum a trecut ea emoţionată testul subtil aplicat de viitorul soţ, şi anume, ciupitura de braţ.
Unele vor să nu mai fie omorâte în bătaie, altele se bucură că au fost invitate aici şi povestesc asta tuturor, şi la microfon şi la ureche. De fapt, toate sunt fericite că vine pauza de masă, şi chiar că au de ce.
Eu m-am încântat cu un degetar de cafea, pe care mi-l oferă un şeic din ibricul de aramă ţuguiat, pe care îl poartă printre rândurile de scaune. Face cam aşa: dă din cap spre tine dacă să-ţi dea cafea sau nu; dacă vrei, îţi pune într-una din cele trei ceşti pe care le ţine într-o mână (şi din care a băut toata sala) nu mai mult de un strop, îl dai pe gât şi zici gata, mişcând ceşcuţa fără toartă ca şi cum ai avea în mână un clopoţel. Dacă i-o dai înapoi pur şi simplu, ţi-o umple din nou. Trebuie să cam ştii ce şi cum, ca să nu intri în bucluc. Preocupată de cafea, uite că am pierdut discursul unuia care a început cu Ghilgamesh şi continuă acum cu epoca nouă. Noroc că s-a stins lumina.
În pauză, mă ispitesc cu prăjituri colegii irakieni. Cea mai bună, mi se pare, o baclava cu brânză dulce, care se numeşte “braţ de femeie”.