Gânditorul

În Rai se zvoneşte că ar fi două porţi, aşa cum era şi de aşteptat: una pe care se intră şi una pe care se iese, situată undeva, în cealaltă parte a locului. Un rând consistent de prezenţe neomogene se desfăşoară pe parcurs de câţiva metri în faţa sălii mici de judecată de la poarta din dos a Raiului. Următoarea prezenţă care aşteaptă nerăbdătoare să fie chemată, este domnul Victor Zamfirescu, aşa cum a fost numit în viaţa sa anterioară. A fost, la vremea sa, o mână de bărbat, dar una puternică. A murit de tânăr, de-abia trecuse de coşuroasa adolescenţă şi s-a dus destul de nefericit în lumea celor drepţi: l-a lovit amorul. Rău de tot. Cu o rangă. Se spune că făptaşul era, vorba aia, mangă, şi că ar fi fost un pretendent la inima iubitei domnului Zamfirescu, iar o luptă - nedreaptă - l-a împins în pământ. Uşa se deschide, domnul e poftit, intră.
- E frumos aici la voi. Da, aţi redecorat? Miroase a nou, de asta întreb. Nu v-aţi gândit niciodată? Mirosul spune multe despre un loc. E plăcut. Şi e răcoare. Probabil că aerisiţi foarte des, dar asta e foarte ciudat, pentru că nu am văzut nicăieri ferestre. Mă pot aşeza oriunde? Oriunde doresc eu? M-aş putea pune oriunde, atunci. De putut pot... Acum da. Mi-a luat ceva timp să-mi pot mişca din nou picioarele. Ştiţi, amuzant e faptul că în momentul în care ajungi aici, ţi se acordă din start un mare credit. Egalitatea la cel mai înalt nivel, cum s-ar spune... Aţi prins-o?... Obişnuiam să fiu tare glumeţ. Şi ei îi plăcea asta, deşi nu râdea prea des. Era o fire destul de tristă. Mă gândeam că am fost făcuţi unul pentru altul. Ea, să fie tristă, iar eu, să fiu acolo şi să o pot înveseli. Mda... Ce spuneam? A, da! De egalitate! Păi, vedeţi? Orice om ai fi şi ai fi putut muri în cel mai nedemn mod posibil, că tot ai câteva privilegii. Uitaţi-vă la mine. Credeţi că mi-a făcut plăcere, c-am vrut eu aşa? Şi încă-s un caz fericit... Mă gândeam, cât stăteam la coadă, c-ar trebui să faceţi o triere la un moment dat, că prea daţi drumul plevei. Cu câteva excepţii... Ar trebui să daţi măcar uneori dovadă de puţină reticenţă. Aşa s-ar cuveni.
- Luaţi un loc, întrerupe un domn din consiliul de elită.

Consiliul de elită este, cum s-ar spune, spuma Raiului. Numai cei mai de seamă oaspeţi ai vieţii pământeşti au dreptul să fie membri. Eu nu am avut onoarea să-i cunosc, ce Dumnezeu? Eu sunt narator... Din auzite am aflat că se prea poate să facă parte şi câţiva muzicieni, ori preşedinţi, dar nu e nimic sigur.
- Acolo mă pun? Sunteţi siguri? În regulă. Mă scuzaţi, sunt mai şovăitor din fire. Deci, la câte am dreptul? Trei? Sfânta Treime, mă gândeam eu, da... Hah, e cu schepsis asta... Doar atât? Va fi greu... Doamne, uneori am impresia că vă bateţi joc de noi! Mă scuzaţi, am uitat...

Fiecare prezenţă judecată are dreptul de a alege trei elemente, dorinţe sau lucruri pe care să le posede în următoarea viaţă, fără a şti, însă, în ce va urma să se reîncarneze. Acest lucru este stabilit de Dumnezeu, care primeşte dosarele de la consiliu, iar în funcţie de istoria fiecărui pretendent şi, mai apoi, de dorinţele sale, trimite un plic cu decizia.
- Hmmm... Daţi-mi nişte buze! Dar să fie mari şi ferme, să pot muşca din cuvinte ca un gladiator al romanţelor. Să fiu nemilos. Da! Asta îmi doresc, să fiu nemilos cât n-am fost toată... viaţa şi să muşc din cuvinte până voi ajunge la saturaţie. Saturaţia să fie, doar aşa... un moft. Ei, nu chiar nemilos. N-am vrut să zic asta în momentul în care am gândit-o. De fapt... Mă scuzaţi, mi-a intrat în reflex să spun că "am gândit-o". Riscul meseriei, da...

Domnul Zamfirescu s-a considerat dintotdeauna un mare... gânditor. Soarta a avut altă părere... Asupra ambelor elemente.
- Sau mai degrabă un corp uşor şi zvelt. Măcar, de ar fi s-o mai păţesc o dată, să pot să fug mai repede. Ah, asta nu înseamnă că am dat să fug de mojic. În nici un caz. M-am luptat pentru interesul meu acolo, pentru inima mea.
Buzele ca buzele, dar să vedeţi ochii! Daţi-mi ochi mari şi-i voi păstra în palma pe care, mă rog, sper încă să mi-o returnaţi. Voi urmări absolut tot cu ei, ca să nu mai am nici o scuză să intervin undeva. Toată viaţa am stat şi m-am gândit, dar la ce bun, dacă n-am reacţionat niciodată? Am murit că prostul, deşi nu-s chiar aşa... Ştiţi şi dumneavoastră. Ştiu că am încălcat limitele, dar chiar nu am putut. Acel... bărbat, brută cu "chip angelic" mi-a încălcat şi mie pragul nervilor. Am stat şi m-am gândit tot timpul: ce-o fi văzut la el, domnilor?! Ce?! M-am gândit atât de mult, dar nu mi-a venit nici un răspuns în minte. Nu mai ştiam ce să fac şi m-am dus la ea. Când ajung, ce să vedeţi? Bruta! Mă gândeam eu c-ar putea fi la ea acasă, dar chiar în halul ăsta?! Ştiam şi eu că meseria mea impune nişte riscuri, dar uneori îţi poate face viaţa un calvar. Oh, de-aţi şti... Gânditul este, chiar, umilitor în unele situaţii. Ce aveam să fac, să stau aşa? Nu pot, domnilor, nu pot! Ştiţi ce mi-a spus, ce a făcut? Normal că nu... M-a umilit, mi-a terfelit demnitatea în noroi şi mai rău, mi-a furat iubirea! Într-un mod foarte brutal, pe deasupra. Şi atunci n-am mai rezistat, mi-am scos mănuşa şi... pleosc! Fără resentimente. Bineînţeles, dintre mine şi mojic, l-aţi înţelege şi i-aţi da dreptate mojicului...

Consiliul încremeneşte.
- Sunt doar gânduri, nu le luaţi în seamă. Acum, când nu mai am o cutie craniană în care să le depozitez, ele zboară aşa, pe unde apucă. Meseria asta de gânditor îţi intră pe sub piele. Dar cum credeţi că m-am simţit eu? Hm? Sunt convins că şi dumneavoastră aţi fi reacţionat exact la fel. Ştiţi ce m-a durut cel mai tare? Că ea mi-a spus că eram... Fiţi pe fază: plictisitor! Şi atunci am făcut un acces de furie şi am simţit nevoia să dau tot ce gândeam afară. De unde era să ştiu eu că bruta avea să scoată ranga şi că nu se va mulţumi doar cu anchilozatul mâinii? Era un munte de om, el se credea frumos, dar avea nişte sprâncene stufoase care îi întunecau privirea. Şi era mereu gârbovit, cred că de răutatea pe care o purta în măduva spinării. Avea o cicatrice mare pe faţă, fix pe mijloc, şi mereu îmi venea să râd când îl vedeam, că îmi imaginam că are faţă de... Şi, ca să vedeţi, toată viaţa am primit şuturi acolo, dar niciodată nu mi-aş fi închipui că aşa ceva m-ar fi putut ucide. Un... Cu o rangă!...

Consiliul îl priveşte pe Victor cu o... adiere de reţinere.
- În fine... Timpul e scurt şi n-am venit aici ca să-mi plâng de milă, şi nici dumneavoastră ca să mă ascultaţi mai mult decât ar trebui. Suntem ca un ceas, cu toţii. Eu limba cea mica, dumneavoastră, limba cea mare, iar ceea ce ne înconjoară, e secundarul. E doar o teorie de-a mea, mai veche...
- Aici este timp, enunţă, lipsit de sentiment, consiliul.
- Aşa-i... Auziţi, pe dumneavoastră nu vă seacă de puteri faptul că unii oameni habar nu au să utilizeze cratimele? Mă tot gândeam... La ce bun să mai trăieşti, atâta timp cât ai primit o limbă şi un dar de a vorbi pe care-l ucizi fără milă? Să vedeţi, mojicul, avea un stil fenomenal de a ucide limba română. Ceva de groază! Mi-e şi teamă, de a rămas cu ea, să n-o fi înnebunit, săraca. Dar nu cred că a stat. Nici măcar nu e genul ei.
- Mai aveţi un element.
- Ei, nişte aripi, să pot zbura oricând spre locuri mai bune. Mă gândeam că e evidentă dorinţa aceasta... Când mi-ar veni să-mi iau lumea în cap, să o pot face. Să descopăr locuri noi, să pot vedea apusul de pe cele mai înalte culmi. Să zbor deasupra ei şi s-o veghez când e prin preajma mojicului, iar dacă stă prea aproape ori dă s-o bruscheze, să fac multă gălăgie cu buzele mele puternice, până când o va lăsa în pace. Ea să mă vadă zburător chipeş, să se reîndrăgostească şi să fie din nou a mea...
- Vă mulţumim. Veţi primi răspunsul într-un termen de 10 zile lucrătoare.
- Staţi o clipă! Mă... gândeam... Oare cât poate trăi un asemenea om, cu o asemenea răutate?
- Secundarul se învârte, domnule. Asta e tot ce vă pot spune, replică omul din capul consiliului.

Domnul Zamfirescu iese încrezător din sala mică, poftind înăuntru următoarea prezenţă, care aştepta acolo, cu chipul despicat şi privirea rece. Peste o săptămână se vede într-un spaţiu luminos, imens. Nu trece mult timp, şi deja simte în apropierea sa o prezenţă vie, carnală, cunoscută. Aşa, ca-n toate poveştile bune de pus pe rană, este, da, chiar ea! Domnul nostru îşi conştientizează trupul, îşi desface aripile şi se apropie încet de ea. Trece peste diverse capete necunoscute şi se aşază, sfios, pe bluza ei cea neagră. A rămas la fel. Parfumul este neschimbat, părul bălai, buclat, mereu aranjat, cerceii din argint, pielea de pe gât, lobul urechii - la fel de mic şi de jucăuş. Totul e la...
- Poftim? El cine e? Nu e mojicul... E altcineva. Deja? Cât timp a trecut? Măcar nu a rămas cu el... Asta e de bine. Dar ce s-a întâmplat? Nu înţeleg! A trecut atât de repede peste? Atât am însemnat eu pentru ea? Atât am meritat? Asta e tot? Mulţumesc! Oh, tu, mărite consiliu! M-ai trimis aici pentru că aşa ai vrut! Să mă vezi cum mă frământ! Mi-ai dat tot ce mi-am dorit, dar mi-ai luat puterea de a mă bucura! Să zbor acum? Nu mai am vlagă, nu mai...

- Au... Asta pentru ce a fost?
- Scuze, mamă, aveai o muscă pe umăr.

Musca se roteşte în cădere, atingând într-un final pământul, după care este călcată.
- De-ar fi fost taică-tu să te vadă ce vlăjgan te-ai făcut... Ai mâna grea, ca a lui.