Anotimps

Iarna
Uită-mă.
Uite-mă. Asta voiam să spun.
M-am împotmolit. E greu să escaladezi munţii de gânduri crescuţi în urma ta. Mi-e sufletul plin de parbrize îngheţate. Raşchetez la ele de îmi dârdâie inima. Respiraţia mea nu mai e la fel de caldă şi dacă ar fi fost, oricum asta nu ar fi schimbat nimic. Nici pe pielea ta, nici pe parbrizele mele.
Aşa că m-am dat jos şi am luat-o la pas. Mi-am lăsat sufletul acolo şi am plecat. Nu ştiu după ce... Ajutor? Altceva? Altcineva?
Au început să mă lase genunchii şi să mă înţepe tălpile de frig. Am închis ochii şi era întuneric. Totuşi, mai lumină decât atunci când vedeam ce se întâmplă în jurul meu. Mă usturau obrajii de la zâmbit fals şi continuu, şi mă dureau urechile de la atâtea întrebări, mi se uscau buzele de la atâtea răspunsuri, iar creierul mi se bloca de la automatismul acela odios. Da, sunt bine. Da, să vezi ce bine o sa fie de aici încolo! De unde atâta siguranţă? Sau, în orice caz, cine e această Siguranţă şi de unde e aşa de multă?

Primăvara
"Spring is when you fall in love" - asta scria pe un garaj, aproape de casă. L-au vopsit acum, deci presupun că nu mai e valabil. Poate e scris pe un alt perete şi nu am văzut eu. Sau poate că s-a găsit un alt anotimp pentru asta. Ce văd eu cel mai des acum este un graff pe care scrie "Mi-ai lipsit", numai că îl evit cu privirea. Şi nu pentru că-mi dau ochii peste cap a sclifoseală, ci pentru că îi ţin în pământ de frig. Am genele lungi, îngheaţă repede. Ştii că nu aş suporta un anotimp întreg cu ochii deschişi.

Vara
M-am aruncat în mare după lacrimile mele şi era să mor. M-am oprit din înotatul pe care nu îl ştiu şi m-am întrebat "La ce bun?". Şi nu m-am întrebat în gând, ca orice om care stă în apă, ci cu gura deschisă. Am înghiţit tot ce am plâns, m-au adus valurile la mal şi m-am trezit lovită de răspuns ca de un şut în stomac. Nu ţi-l spun. Îl ştii deja. Tu ştii tot.
M-am aruncat din nou. Ca să uit. Dar marea aia îmi devenise străină, aşa că a trebuit să plâng o alta. Nu simţi că ceva e cu adevărat al tău până nu dai tot. Mi-am dat seama că e o prostie şi că, de fapt, nu ne aparţine nimic, ci suntem nişte egoişti lugubri şi avem impresia că totul este despre noi şi că pentru a ne simţi vii trebuie să avem ceva al nostru. Paradoxul este că ne uităm pe noi. Amuzant, având în vedere faptul că suntem singurii pe care îi deţinem. Spune-mi tu mie cum putem pretinde că avem ceva, când habar nu avem de unde să ne apucăm pe noi?
Şi m-a lovit din nou răspunsul, dar nici pe ăsta nu ţi-l spun. Că şi pe ăsta îl ştii. Sau poate nu; şi e numai o impresie pe care o am eu pentru a mă face să mă simt mai bine. Eu ştiu de ce nu îl spun. Mi-e frică. Logic.

Toamna
Nu mai ştiu ce vreau. Mă vreau pe mine prin tine sau pe tine prin mine? Şi toamna asta e aşa de caldă pentru că mi-e mie sufletul îngheţat şi astfel se creează un echilibru în natură? Nu mai înţeleg nimic.

Iarna
Uite-mă.
Uită-mă. Asta voiam să spun. Şi, din nou, un rând inutil pentru omenire, scris pentru propriul meu confort.
Asta e... Cu toţii greşim, nu-i aşa? Cu toţii spunem chestia aia cu "nu aş putea să îţi fac rău vreodată" şi cu toţii o facem. Dar nu asta contează. Ştim că asta se va întâmpla. Contează ce facem după ce se întâmplă.
Unii pleacă. Alţii scriu. Şi la un moment dat înţelegem. Dar acela e momentul în care cărţile au ieşit din tipar, ţigările au fost fumate, sticlele golite, marea secată.