Mascarada

Ne făceam că ne iubeam şi alergam ca proştii prin păduri, după aer curat, deşi ne era frică de lupi şi urşi şi tigri siberieni - în loc să ne fie frică de bestiile din noi...

Pentru că, da, suntem bestiali. Că atunci când eram mici ne jucam cu bestilină, nu ca ceilalţi copii. Ştiau ei? Habar n-aveau. Acum toţi copiii care astăzi au crescut se iubesc ca oamenii şi numai noi ne iubim ca avioanele. Facem zgomot, ne învârtim pe o pistă, decolăm, ne ia în stomac ceva dubios (un fel de combinaţie de fluturi care beau bere şi dansează pe muzică comercială într-un club de provincie cu vibraţiile de la telefon pe care le simţi în buzunar când primeşti un SMS şi vezi că de fapt tre' să-ţi plăteşti factura), dup-aia linişte o vreme (şi o domnişoară frumoasă care se plimbă de colo-colo); dup-aia din nou stomacul, aterizare, pistă şi dup-aia nu ştiu... Bucurie?

Spuneam de frică. E foarte interesant. Cercetătorii britanici spun multe, dar niciunul din ei nu ştie exact ce se întâmplă aici. Nici măcar eu. Şi nici tu. Deci stăm bine. Avem ceva în comun.

În comun. Ce ţi-a fi şi cu metaforizarea relaţiilor interumane... Ajungi să scrii texte despre iubiri ca aeroporturi, pentru ca mai apoi să îţi pui întrebarea dacă nu cumva sunt "aeropoarte" şi după să faci tu o legătură supercalifragilistică şi să te întrebi - "oh, vai, aşa e şi iubirea noastră?". Adică nu ştii exact cum se pronunţă, cu ce se mănâncă, dar ştii sigur că la plecare se plânge, la reîntâlnire se râde şi domnişoara aia frumoasă nu îţi spune degeaba să îţi pui nenorocita aia de centură. Şi evident că sunt "aeroporturi", dar aşa avem noi obiceiul tâmpit de a complica lucrurile simple.

Niciodată n-am ştiut să fac avioane din hârtie care chiar să zboare. Credeam că am învăţat. M-am înşelat.

Mă înşel des. Am o relaţie interesantă cu mine. Unii oameni sunt înşelaţi de alţii. Să mă bucur? Mi-am luat-o înainte?

Ce a vrut să spună autorul?

Să n-aveţi încredere în scriitori! Şi-o ard aşa, cu avioane şi prostii, publică nişte litere care se vor a fi statement-uri sentimentale, dar de fapt nu spun nimic, niciodată. Poate doar în agendele lor secrete. Şi nici măcar. Asta vor să te facă pe tine să crezi.

Cel mai recomandat este să ai încredere pe lângă scriitori. Asta îţi dă putere. Şi poţi să devii o sursă de asta, un fel de muză, care face pe vreun bezmetic să scrie cu capul băgat în nori.

Dar lăsând asta la o parte... Ne făceam că ne iubeam şi alergam ca proştii prin păduri. De ce? Când eu aş fi putut să stau la mine acasă şi să scriu asta, tu să stai la tine acasă şi să citeşti, să te întrebi dacă e despre tine, să fie evident că e, să continuăm apoi să alergăm până ne întâlnim dracului la un moment dat sau toate astea sunt numai în capul meu -

Sunt un om norocos, stând aşa, în norul ăsta. Bestial... Norocos.
Cu norocul la os.
Gata cu prostiile! Să mai alergăm puţin...