Emaus

Alessandro Baricco s-a născut în 1958 la Torino. Şi-a luat licenţa în filozofie cu Gianni Vattimo şi a studiat pianul la conservator. A publicat cronici muzicale şi două eseuri despre muzica bine primite de public: Il genio in fuga. Sul teatro musicale di Rossini (1988) şi L'anima di Hegel e le mucche del Wisconsin (1992).

A debutat în literatură în 1991 cu romanul Castele de furie (Castelli di rabbia; Humanitas Fiction, 2007) şi a devenit în scurt timp unul dintre cei mai citiţi şi iubiţi scriitori din Italia. Au urmat Oceano mare (1993), Seta (1996), City (1999), Senza sangue (2002), Questa storia (2005), Emaus (Emmaus, 2009) şi Mr Gwyn (2011).

A publicat cronici în mari ziare peninsulare (La Stampa, La Repubblica), adunate în volumele Barnum 1 (1995), Barnum 2 (1998), Next (2002) şi Barbarii. Eseu despre mutaţii (I Barbari. Saggio sulla mutazione, 2006; Humanitas, 2009). De asemenea, a repovestit Iliada lui Homer şi Moby Dick al lui Herman Melville. A scris doua texte pentru teatru: Novecento (Novecento. Un monologo, 1994; Humanitas, 2002), după care Giuseppe Tornatore a realizat filmul Novecento / Legenda pianistului numit 1900, şi Davila Roa (1996).

În 1993 a iniţiat o serie de emisiuni TV dedicate liricii, cu titlul "Dragostea e un pumnal", prin care încerca să arunce o punte între lumea poeziei şi publicul larg. După experienţa din radio şi televiziune, a înfiinţat la Torino o şcoala dedicată tehnicilor narative, purtând numele "Pickwick", în care abordează, împreună cu grupuri de tineri scriitori, problemele prozei în era computerului.


"Avem cu toţii şaişpe, şapteşpe ani - dar fără s-o ştim cu adevărat, e singura vârstă pe care ne-o putem imagina: abia dacă ştim ceva despre trecut", spune personajul-narator al lui Alessandro Baricco. E şi vârsta la care ne pierdem definitiv candoarea, la care intuiţiile copilăriei încetează să mai ofere certitudini, iar totul în jur devine semn de întrebare. Într-adevăr, la fel ca pentru cei doi ucenici care-l întâlnesc pe Isus înviat în drumul lor spre Emaus, dar nu-l recunosc, nimic nu e de la sine înţeles pentru cei patru eroi ai acestui roman: Bobby, Luca, Sfântul şi naratorul nenumit, adolescenţi proveniţi din familii burgheze, cu o fermă educaţie catolică. Toţi patru sunt frământaţi de întrebări la care nu află răspuns, întrebări despre bine şi rău, prietenie şi credinţă, dragoste şi moarte. Declanşatoare a crizei lor este Andre, fata de bani gata dintr-o familie necredincioasă, care-i iniţiază pe rând în tainele sexului. Sub influenţa ei, tinerii care cântă în biserică ajung să cânte în formaţii rock; renunţă să îngrijească bătrâni în spitale, sfârşind prin a participa la o orgie sexuală asezonată cu consum de droguri. O negrăită nostalgie se citeşte în filigran în această carte: nostalgia după puritatea pierdută odată cu intrarea în lumea adulţilor, o lume asaltată de demoni, pe care toţi o descoperă acum cu înfiorare.

După Castele de furie, în "Raftul Denisei", un nou roman al lui Alessandro Baricco, un roman al adolescenţei frământate de întrebările esenţiale ale existenţei, al intrării dureroase în lumea adulţilor. Foarte apreciat şi de publicul tânăr, Emaus a apărut în Italia în noiembrie 2009, în 250.000 de exemplare, un prim tiraj epuizat în zece zile de la publicare. Romanele lui Alessandro Baricco sunt traduse în peste douăzeci de limbi.

Episodul din Evanghelia după Luca al celor doi ucenici care-l întâlnesc în drumul lor spre Emaus pe Isus înviat, dar nu-l recunosc, este emblematic pentru perplexitatea eroilor adolescenţi ai romanului lui Baricco: "Ne place cât de simplă şi de liniară este povestea. Şi cât de real e totul, fără înflorituri. Cunoaştem începutul lucrurilor şi apoi primim sfârşitul, dar ne lipseşte mereu sufletul lor. Suntem nu auroră, ci epilog, o perenă descoperire tardivă".

"Cititorii care s-au delectat cu Novecento sau Mătase pot fi liniştiţi, îşi vor regăsi autorul preferat în plină formă. Baricco pare să se fi oprit şi el la Emaus, căutând o privire mai acută, care să depăşească ficţiunea." (La Repubblica)

"Baricco reuşeşte să redea o paralelă subtilă între orbirea celor doi discipoli şi orbirea tinerilor săi protagonişti, ai căror ochi - peste care se aşază vălul obişnuinţei, al vieţii religioase, al cântatului în biserică şi al credinţei dobândite în familie - nu reuşesc să recunoască viaţa adevărată, nici adevărata credinţă." (Il Sole 24 Ore)


Avem cu toţii şaişpe, şapteşpe ani - dar fără s-o ştim cu adevărat, e singura vârstă pe care ne-o putem imagina: abia dacă ştim ceva despre trecut. Suntem foarte normali, nu e prevăzut un alt plan decât acela de a fi normali, e o înclinaţie pe care am moştenit-o odată cu sângele.

Vreme de generaţii întregi, familiile noastre şi-au dat silinţa să şlefuiască viaţa, până când i-au şters orice lucru ieşit în evidenţă - orice asperitate care ar putea să ne semnaleze privirilor îndepărtate. Cu timpul, au ajuns să aibă o anumită competenţă în materie, maeştri ai invizibilităţii: mână sigură, privire ştiutoare - artişti adevăraţi. E o lume în care se stinge lumina atunci când se iese din cameră, iar în salon fotoliile sunt acoperite cu folie de plastic. Uneori, ascensoarele au un mecanism graţie căruia, doar atunci când introduci o monedă, ai privilegiul de a putea urca. Coborârea e gratuită, deşi considerată în general neesenţială. În frigider se păstrează într-un pahar albuşurile de ou, iar la restaurant se merge rar, şi numai duminica. Pe balcoane, perdele verzi apără de praful străzii nişte plăntuţe scorţoase şi mute, care nu promit nimic. Deseori se consideră că lumina deranjează. Recunoscători ceţii, oricât de absurd ar putea părea, trăim, dacă asta înseamnă a trăi.

Şi totuşi, suntem fericiţi, sau cel puţin credem că suntem. Din zestrea normalităţii noastre cotidiene face parte, fără să putem renunţa la el, faptul că suntem catolici, credincioşi şi catolici. În realitate, tocmai asta e anomalia, nebunia cu care întoarcem pe dos teorema simplităţii noastre, dar nouă totul ni se pare cât se poate de normal, de reglementar. Credem, şi nu pare să existe o altă posibilitate. Cu toate astea, credem cu ferocitate, cu foame, nu este o credinţă liniştită, ci o pasiune necontrolată, ca o nevoie fizică, o urgenţă. E sămânţa unei nebunii oarecare - evidenta ameninţare a unei vijelii la orizont. Dar mamele şi taţii nu citesc furtunile pe cale să izbucnească, ci doar mesajul fals al unei supuneri la traseul indicat de familie pentru o bună navigare, aşa că ne lasă să ieşim în larg.

Tineri care îşi petrec timpul liber schimbând cearşafurile unor bolnavi uitaţi în propriul lor rahat - chestia asta nu-i apare nimănui drept ce este cu adevărat - o formă de nebunie. Sau înclinaţia pentru sărăcie, mândria hainelor mizere. Rugăciunile, faptul de a te ruga. Un continuu sentiment de vinovăţie. Suntem nişte neadaptaţi, dar nimeni nu vrea să înţeleagă asta. Credem în Dumnezeul Evangheliilor.

Astfel, lumea are, pentru noi, graniţe fizice foarte apropiate şi graniţe mentale fixe ca o liturghie. Ăsta e infinitul nostru. Mai departe, dincolo de obişnuinţele noastre, într-un hiperspaţiu despre care nu ştim aproape nimic, se află ceilalţi, chipuri la orizont. Sare în ochi faptul că ei nu cred - aparent nu cred în nimic. Dar şi o anumită familiaritate cu banii şi reflexele strălucitoare ale obiectelor şi ale gesturilor lor, lumina. Probabil sunt pur şi simplu bogaţi - iar privirea noastră e privirea de jos a ori cărei burghezii surprinse în efortul de a urca -, priviri din penumbră. Nu ştiu. Dar percepem cât se poate de clar că la ei, părinţi şi copii, chimia vieţii nu produce formule exacte, ci spectaculoase arabescuri, ca şi cum ar fi uitat de funcţia ei obişnuită - ştiinţă beată. Rezultă de aici efectul unor existenţe pe care nu le înţelegem - scrieri a căror cheie s-a pierdut. Nu sunt morali, nu sunt prudenţi, nu au nici o ruşine, şi sunt aşa de foarte multă vreme. E clar că pot conta pe hambare incredibil de pline, pentru că împrăştie fără nici o problemă recolta anotimpurilor, constând în bani sau doar în ştiinţă, în experienţă. Taie de la rădăcină, fără nici o distincţie, şi binele, şi răul. Ard memoria şi îşi citesc viitorul în cenuşă. Umblă solemni şi nepedepsiţi. De departe, îi lăsăm să treacă prin faţa ochilor noştri şi uneori prin gândurile noastre. Se poate întâmpla şi ca, în scurgerea ei cotidiană, viaţa să ne facă să-i atingem din întâmplare, suspendând pentru câteva clipe diferenţele naturale.

Cei care se amestecă sunt de obicei părinţii - rareori careva dintre noi, o prietenie pasageră, o fată. Aşa putem să-i privim de aproape. Când ne întoarcem la locul nostru - nu aruncaţi înapoi, ci mai degrabă uşuraţi de obligaţii -, ne rămân în memorie câteva pagini, scrise în limba lor. Sunetul plin, rotund scos de coardele taţilor lor, la jocul de tenis când rachetele lovesc mingea. Casele, mai ales cele la mare sau la munte, de care par să uite deseori - le dau fără nici o problemă copiilor cheile, pe măsuţe mai sunt încă pahare prăfuite cu alcool şi în colţuri sculpturi antice ca într-un muzeu, iar în dulapuri se văd pantofi de lac. Cearşafurile sunt negre. În fotografii apar bronzaţi. Când învăţăm împreună - acasă la ei -, telefonul sună încontinuu şi atunci le vedem pe mamele lor care se scuză deseori de ceva, dar întotdeauna râzând şi pe un ton necunoscut nouă. Apoi se apropie şi ne mângâie pe păr, spun ceva ca nişte fetiţe şi-şi turtesc sânii de braţul nostru. Mai există şi servitori, şi orare imprudente, parcă improvizate - nu par să creadă în puterea salvatoare a obişnuinţelor. Nu par să creadă în nimic.

E o lume, şi Andre vine de acolo. Distantă, apare din când în când, întotdeauna în poveşti care nu au de-a face cu noi. Deşi e de vârsta noastră, de cele mai multe ori e cu cei mai mari decât ea, iar asta o face să apară şi mai străină, mai altfel. Noi o vedem, dar e greu de spus dacă ea ne vede vreodată. Probabil că nici nu ne cunoaşte numele. Al ei e Andrea - care în familiile noastre e un nume de băiat, dar nu şi într-a ei, unde până şi a da un nume are, din instinct, o anumită înclinaţie spre neobişnuit. Nici măcar nu s-au oprit aici, pentru că îi spun Andre, cu accentul pe A, şi e un nume care există numai pentru ea. Aşa a fost întotdeauna pentru toţi, Andre. Bineînţeles că e foarte frumoasă, aproape toţi din familia ei sunt, dar trebuie spus că ea e în mod deosebit şi fără să vrea. Are ceva masculin în ea. O duritate. Asta ne uşurează lucrurile - noi suntem catolici, deci pentru noi frumuseţea este o virtute morală, care nu are nimic de a face cu trupul, aşa că rotunjimea unei fese nu înseamnă absolut nimic, nici unghiul perfect al unei glezne subţiri nu trebuie să însemne ceva: trupul feminin e obiectul unei continue amânări pe mai târziu. În definitiv, tot ceea ce ştim despre inevitabila noastră heterosexualitate am învăţat din ochii negri ai unui prieten apropiat sau de pe buzele unui coleg pe care am fost geloşi. De la propria piele, uneori, cu gesturi pe care le schiţăm fără să le înţelegem, pe sub tricourile de fotbal. De fapt, e cât se poate de clar că fetele puţin băieţoase ne plac mai mult. În asta, Andre e perfectă. Îşi poartă părul lung, dar cu furia unui amerindian, n-am văzut-o niciodată să-l aranjeze sau să-l pieptene, îl lasă aşa cum e şi gata. Toată minunăţia îi stă scrisă pe faţă, în culoarea ochilor, în ascuţimea pomeţilor, pe gură. Nu pare necesar să privim altceva, trupul ei e doar un fel de a sta, de a-şi sprijini greutatea, de a pleca, e o consecinţă. Nici unul dintre noi nu s-a între bat cum este sub tricou, nu avem nici o grabă să ştim, şi lucrul ăsta ne place. Ne este suficient tuturor felul ei de a se mişca în orice clipă, o eleganţă moştenită făcută din gesturi şi şoapte, o prelungire a frumuseţii sale. La vârsta noastră, nimeni nu-şi controlează cu adevărat corpul, ne mişcăm cu ezitarea mânzului, avem voci, dar nu ale noastre, însă ea cunoaşte atât de bine, din instinct, nuanţele fiecărei stări, încât parcă ar aparţine unei lumi trecute. E clar că şi alte fete încearcă să se mişte la fel, să aibă aceeaşi intonaţie, dar rareori reuşesc, pentru că ele construiesc ceea ce la ea este un dar, o mană cerească. În felul în care se îmbracă, în felul în care stă, în fie care clipă. Aşa că, de departe, suntem vrăjiţi de ea, aşa cum sunt vrăjiţi, trebuie s-o spunem, toţi ceilalţi.

Băieţii mai mari îi cunosc frumuseţea, şi până şi bătrânii care au patruzeci de ani. O cunosc prietenele ei şi toate mamele, şi frumuseţea ei este ca o rană în coapsă. Ştiu cu toţii că aşa este şi că nu se poate face nimic.