Macadamia (o expunere academică)

Macadamia obişnuia să stea în mijlocul castronului, dacă nu din alte motive atunci pentru că acolo era aşezată. Ce vreau să spun: Macadamia nu putea fi acuzată că a ocupat premeditat, cu bună ştiinţă, un loc central în castronul aşezat la întâmplare pe masă, deşi trebuie spus că se credea foarte importantă. La urma urmei avea o înfăţişare anume, nu cu mult diferită de descrierea pe care am întâlnit-o de curând în Ghidul tuturor nuciferelor, un tratat apt, pertinent şi informat, pe care îl recomand cititorului interesat de mai multe detalii: "formă sferică, asemănătoare cu cea a unei biluţe, acoperită cu o coajă maronie, foarte greu de spart, în interiorul căruia se află miezul uleios, de un alb crème..."
 
Dacă am stabilit faptul că Macadamia se afla în centrul atenţiei ca rezultat al unor forţe necunoscute, cel mai probabil aleatorii, şi ca atare greu de cuprins cu mintea şi de descris în cuvinte, nu este mai puţin adevărat că această poziţie îi convenea nucii noastre de minune. Era firesc să o auzi pe Macadamia vorbind despre sine, mai ales că o ajutau atât un glas puternic cât şi o anumită fluenţă în vorbire, un talent admirabil de a spune poveşti şi a se face astfel remarcată.
 
Istorisirile Macadamiei erau savuroase, aminteau de coastele subtropicale australiene, de verdele peren al arborilor ce nu se sfiesc să se înalţe spre cer, de impulsul avid, de goana extatică către lumină şi căldură solară, şi nu în ultimul rând de flăcăul acela curajos, cel ce îndrăznise pentru prima oară să cerceteze pe îndelete arborele, să culeagă nuca cea nouă, pentru ca mai apoi, curios - să o bage în gură, intrigat - să o strivească între dinţi, şi încântat - să proclame: "Nu există o nucă mai delicioasă pe lumea asta".
 
Farmecul relatării nu era susţinut de fapte verificabile. Macadamia, fire romantică, nu se rezuma la o expunere clară şi succintă. Dimpotrivă, glasul ei uşor nazal executa arpegii şi onduleuri, cuvintele înfloreau şi se luau de mână, aduceau alte cuvinte, se transformau în incantaţii obsesive ce aveau ca obiect propria sa reprezentare. Prin cuvinte, Macadamia îşi construise un imperiu.
 
Spectacolul macadamic nu era văzut cu ochi buni la toate nivelurile. Cu cât te afundai mai mult în castron cu atât aveai şanse mai mari să întâlneşti o nucă mortal plictisită de necontenita poliloghie a Macadamiei. La marginea lumii, aproape de fundul rece al castronului de porţelan, doctrinele curente erau obiectul unor blasfemii elocvente. Cu titlu anecdotic, menţionez că era luată în derâdere capacitatea auto-declarată a Primei Doamne, poreclită Lignita, de a genera energie electrică, cum de altfel era ironizată şi contribuţia documentată a acesteia la reducerea nivelului colesterolului şi combaterea hipertensiunii arteriale.
 
Este cunoscut faptul că orice conflict are la bază o problemă de comunicare. Ascultaţi: forţele reacţionare nu vizează mesajul pentru că mesajul reprezintă prea puţin. Revoluţiile nu dau peste cap conţinutul, ci propun un discurs diferit, altfel spus un vocabular nou pentru noţiuni şi concepte deja existente. Ca atare, nucile răzvrătite nu contestau farmecul poveştilor Macadamiei. Dimpotrivă, recunoşteau deschis că subiectele erau suficient de diverse şi că atingeau o paletă emoţională extinsă, fiind impecabile din punct de vedere al conţinutului. Problema era una de formă: stilul, tonalitatea, limbajul corporal, de fapt întregul sistem de redare, asta-i deranja pe cei din straturile inferioare.
 
Când spun inferior mă refer exclusiv la poziţionarea pe verticală, mai aproape sau mai departe de influenţa dogmei majoritare. Spiritele revoluţionare se depărtaseră de centrul atenţiei, de minunata lor matroană, prin mişcări succesive cu coatele, menite să le plaseze departe de lumină dar şi de gura nestăvilită a Macadamiei, această făptură impozantă şi nonşalantă care vorbea, vorbea despre dânsa, o făcea cu imaginaţie bogată, cu umor şi detaliu, cu convingere, cu veşnice repetiţii, vorbea, vorbea.
 
Despre vocile uzurpatoare şi reacţionare ce îşi făceau veacul pe la extreme, Macademia era în mod activ şi permanent informată. Aveau grijă de asta nişte supuşi fideli care-i cântau cu dăruire în strună şi-i purtau mai departe cuvântul. Populaţia generală era informată fără drept de apel şi fără discernământ: ultima aventură a favoritei poporului, cea mai nouă idee genială, un incident banal cu implicaţii existenţiale cumplite, toate erau ascultate, apoi repetate cu însufleţire, răspândite în jos şi spre margini, într-o horă executată cu solemnitate civică, sub patronajul Aderenţei Sociale.
 
Un detaliu ce se merită precizat este acela că eroina noastră suferea de personalitate multiplă. Cei din suita reginei nucifere se obişnuiseră cu dramaticele modificări de dispoziţie ale acesteia. Capriciul era un drept princiar inalienabil şi nimeni nu se grăbea să afirme contrariul pentru că nimeni nu-şi dorea să-şi piardă în mod legal capul. Într-o dimineaţă regina se trezea şi decreta că numele ei e Macadamia Grandis, după ce cu doar o seară în urmă ţinuse morţiş să fie numită Macadamia Integrifolia, atât în dialogul direct cât şi în documentele oficiale. Sigiliul regal era şi el o problemă, trebuia mereu topit şi turnat în forme noi: azi Claudiensis, mâine Hildebrandii, poimâine Ternifolia, peste trei zile Neurophylla şi aşa mai departe.
 
În ciuda acestor predispoziţii bizare, nu mai era nimeni ca Macadamia pentru că numai ea reuşea să păstreze un stil unitar, să propovăduiască într-un mod consecvent, fără divagaţii. Nuca Fără Nume oferea supuşilor ei un cadru de raportare, un set de legi şi un altul de principii morale, stabilind astfel o cale de urmat pentru orişicine, de la nucă zbârcită la sâmbure tânăr. Toate celelalte nuci-alune-seminţe, toate aveau limba legată şi pietre în gât, nu ştiau să se exprime logic şi convingător, nu îndrăzneau să folosească decât anumite cuvinte, practic imitau structura şi zelul de natură macadamică, fără a permite gândirii să evadeze în direcţii noi. Teama de necunoscut le provoca un disconfort psihologic teribil.
 
Despre acest joc de culise a scris şi Pavlov Pavelescu într-un eseu intitulat sugestiv "Macadamonia". Numărându-se printre primele încercări ale scriitorului (de pe vremea când acesta scria pentru propria sa plăcere, şi nu pentru cea a cititorilor săi), eseul pictează în culori vibrante zbuciumul existenţial al celui ce asistă pasiv la venirea pe lume a propriului său doppelgänger. Cei instruiţi în dialectica sâmburilor şi seminţelor au înţeles deja că nuca de Macadamia era înlocuită cu o regularitate greu de imitat în lumea reală. "Macadamonia" tratează problematica înlocuirii totale fără a ajunge la nişte soluţii practice. Absenţa acestora din urmă nu poate fi imputată lui Pavelescu din simplul motiv că o soluţie practică nu poate fi decât o soluţie temporară. Înlocuirea Macadamiei nu e întâmplătoare, ci dictează însăşi natura ei, e al său raison d'être.
 
Mă întorc la consecvenţa firului narativ de care aminteam mai devreme, la faptul că această consecvenţă era generată nu de o singură nucă de Macadamia ci de o succesiune interminabilă de nuci efemere. Toate aceste surate nuci, entităţi separate, nu numai că nu se cunoşteau între ele, dar nici nu bănuiau că existenţa lor nu era singulară, că făceau parte dintr-un grup omogen. Fiecare se credea unică şi, cu toate astea, împreună reuşeau să compună o simfonie a simţurilor şi gândurilor. De bună seamă, genialitatea nu se află în lucrurile ştiute, dimpotrivă, în ceea ce nu cunoaştem, în puterea întrebării şi a goanei infinite în căutarea unui răspuns.
 
Prin observaţii empirice repetate, s-a constatat ulterior că unii indivizi sufereau de sindromul lui Capgras. Nu era vorba de o predispoziţie genetică ci de ghinion, pur şi simplu. Nucile afectate, nişte exemplare amărâte cu comportamente abjecte, nu înregistrau înlocuirea Macademiei ca fenomen fizic, însă o resimţeau pe plan spiritual. Mai devreme sau mai târziu ajungeau la sanatoriu. Spaima nejustificată, intuiţia unei falsităţi imposibil de demonstrat, gândurile paranoice - iată câteva motive întemeiate pentru aplicarea şocurilor electrice.
 
Este evident că experimentul descris în aceste rânduri ar fi putut continua la infinit. Nucile din castron erau convinse că nimic nu le poate înfrâna evoluţia. Optimismul lor incorigibil nu era însă justificat de o analiză atentă a riscurilor. Într-o zi ca oricare alta, printr-o mişcare necalculată, castronul din mijlocul mesei a ajuns la nivelul podelei şi s-a făcut ţăndări. Multe nuci şi-au dat duhul pe loc, iar celelalte au fost aruncate la gunoi. Singurul aspect pozitiv a fost, desigur, că Macadamia a încetat să vorbească.