Să dai timpul în judecată

Încă nu am auzit pe nimeni să fi dat în judecată timpul. Deşi, după cum merg lucrurile în ultima vreme, s-ar putea să am o supriză. Nu mă gândesc neapărat la vreunul din acei corecţi politic care nu pot face diferenţa dintre atitudine şi stupizenie.
- Onorată instanţă...
...mă rog, având în vedere natura bizară a procesului deschis în ziua de 15 martie 2150, mă întreb cât de onorată ar putea fi această instanţă... sau şi mai grav: ce fel de instanţă e aceea care e silită să judece timpul după cum urmează... ???

- ... am îmbătrânit la cozi. Circumstanţele mă obligă să înaintez proces domnului Timp, de vreme ce birocraţiile demente care mi-au mâncat viaţa intră în grija Statului, iar Statul este inviolabil şi inatacabil prin metode juridice. Am unele informaţii vagi despre existenţa unui tribunal foarte interesant care a existat cândva la Geneva, dar cui dracului îi mai folosea, de vreme ce Noua Ordine Mondială şi-a făcut de cap pe acest pământ, iar statul a ajuns Statul, un complex de legi inextricabile care, în virtutea obedienţei democratice, a ajuns să nu mai mire pe nimeni? Onorată instanţă, onorat public, ceea ce vreau spun este că nu ştiu ce vreau să spun şi acest lucru n-ar trebui să mai mire pe nimeni. Şi vă mai întreb: faptul că trăiesc în mileniul trei şi primesc la naştere un telefon mobil şi o adresă de e-mail şi mai ales am atitudine mă face mai deştept decât caraghiosul ăla de Giordano Bruno?

- Linişte în sală! Desigur, am înţeles ce spuneţi, dar va trebui să ascultăm mai întâi depoziţia statisticienilor. Procesul se reia mine la orele 12. Până atunci rugăm operatorul să ne treacă în stand-by. Avem nevoie de un moment de reculegere pentru a găsi calea dea dreaptă. Spiritul lui Bill Gates ne locuieşte şi daţi-ne voie să cităm cuvintele marelui om: unii oameni fac, iar alţii gândesc; de obicei, cei din a doua categorie, pentru că sunt slabi şi neputincioşi, se plâng şi încearcă să-i împiedice pe primii; iată primul mare impas al omenirii; al doilea sunt banii, dar, pentru că i-am strâns eu pe toţi, nu trebuie să vă mai bateţi capul nici cu asta; voi, dacă vă vine şi chiar credeţi că merită, rumegaţi paradoxul.

L-am întâlnit pe Picu în faţă la serviciul paşapoarte cu un dosar sub braţ. La fel ca mine, are nevoie urgent de un paşaport. La fel ca mine, a aflat plin de indignare că astăzi intră cei programaţi acum două luni. Aşa că ne mutăm la coada de urgenţe. Facem o cerere pentru comandant în care îi prezentăm succint motivele pentru care avem nevoie de act într-o săptămână. Şi comandantul când vine? De la poartă ni se spune o oră. Aghiotantul comandantului care iese din cinci în cinci minute şi scrutează mulţimea ne spune o altă oră, iar pe uşă e afişată o altă oră.
- Şi, în orice caz, dacă vrei să intri la comandant, trebuie să faci o cerere. Ai înţeles sau trebuie să-ţi desenez?
- Te-ai prins? îmi dă Picu un cot. O cerere la cerere.

Pe mine m-a năucit tonul... În fine, ne retragem şi dezvoltăm diverse strategii. În cele din urmă o alegem pe cea mai bună. Picu îşi scoate mobilul şi îl sună pe cumnatu-său care e văr primar cu un comisar, tot un fel de comandant. Convorbirea e scurtă şi precisă şi, după un sfert de oră de aşteptare Picu răspunde conspirativ la mobil.
- Vă aşteaptă cineva la camera 415, i se comunică. Şi renunţaţi la chestia aia cu cererea. Regulamentul spune că se rezolvă doar dacă sunteţi morţi de cel mult trei zile şi trebuie să plecaţi la înmormântarea unei rude de gradul 1 moartă ieri. Veţi fi introduşi direct în miezul chestiunii.
De la camera 415 suntem conduşi de un alt aghiotant.
- Pe aici, domnilor.
Lucrurile se schimbă puţin, îmi revine culoarea în obraji în timp de străbatem un labirint de birouri şi camere şi magazii şi poligoane subterane unde atârnă ţinte şi beciuri cu celule ticsite cu hoţi mărunţi sau recalcitarnţi şi arhive cu diverse dosare, trecem prin biroul pentru public al comandantului pentru a cărui întâlnire scurtă şi inutilă trebuia să facem o cerere la cerere şi în cele din urmă ajungem într-o încăpere, un fel de hol nu foarte mare unde urmează să parcurgem coada finală. Cumva suntem uşuraţi, nu trebuie să mai aşteptam pe-afară două luni în masa de căpşunari înfometaţi. Completăm urgent şi plini de etuziasm formularul fără să realizăm că am fost părăsiţi în groapa cu lei. Oamenii ne privesc cu o ură de fiare satanizate şi au dreptate. Ei au aşteptat două luni în ploi şi ger şi soare, noi, într-o jumătate de ceas, am năvalit plini de voioşie în Jerusalem. Picu are în spate o persoană de vârstă şi sex incert, de înălţime sub medie... Îi amuşinează rinichii cu o curiozitate canibală. Din faţa mea, la fiecare cinci secunde se întoarce câinele din Baskervilles.

- Tu îţi dai seama că toţi oamenii ăştia se roagă să mai prindă o bombă în Madrid? Le dă socialistul rezidenţă. Şi când te gândeşti că omul avea în program stoparea imigraţiei iar acum uite ce belea are pe cap... Înţelegi?
Deşi vocea îmi răsună în ţeastă scrâşnit, îl recunosc pe Picu. Am fost despărţiti de coada care se reconfigurează după anumite numere de ordine şi liste din care noi suntem absenţi. Există un jandarm care încerarcă să păstreze o oarecare ordine, dar miza e mult prea mare ca să aibă succes. Cineva răcneşte în spatele meu câteva lucruri care îmi iau minute bune să le decriptez, iar atunci când reuşesc mi se face părul măciucă.
- Nu gândi, îi sugerez lui Picu prin aceleaşi tehnici telepatice, fixează panoul din faţa ta şi spune o rugăciune.
- Du-te dracu’, mi-o întoarce el, tu mai ai trei persoane.
Mă întorc puţin, atât cât îmi permite poziţia strivită, şi îl văd pe Picu undeva foarte departe, având pe chip expresia unui viţel în vizită la abator. De fapt, senzaţia mea finală a fost că îmi priveam propriul chip în geamul întunecat de praf şi turbare.
Nu-mi amintesc când mi s-a făcut fotografia, nici când am semnat actele, nici când am primit recipisa cu care să-mi ridic paşaportul... Sper doar să pot ieşi din ţară cu faţa pe care aparatul digital a imortalizat-o.
Când în sfârşit ies în stardă, îmi privesc ceasul. Am stat înăuntru nu mai puţin de patru ore. Şi mă consider fericit. Îl aştept pe Picu să-i dau o bere.