Cei şapte diferiţi

Ce-i uneşte pe cei şapte tineri prozatori propuşi de Polirom? Nimic? Sînt de vîrste diferite (deşi în limitele douăzeci şi - treizeci şi), scriu foarte diferit, mulţi nu se cunosc între ei. Sînt din zone geografice diferite. Nu le poţi aplica o aceeaşi grilă teoretică de lectură. Sînt deci tot ce poate fi mai opus spiritului desantist, generaţionist care obsedează încă de la începuturi literatura română.

Lucrurile stau aşa pentru că nu avem de-a face cu un proiect literar, ci cu unul editorial. Polirom a înţeles riscul şi a invitat mai mulţi tineri să participe la această aventură. Un tînăr e vulnerabil singur. E deja o regulă nescrisă: la începutul carierei lor, scriitorii români s-au apărat în "haită" - a se înţelege cenaclu, antologii, "generaţii". Însă prea puţini tineri au simţit gustul "protecţiei" unei edituri mari. În acest sens, cei şapte de acum sînt foarte norocoşi. Îşi păstrează individualitatea, au volume de sine stătătoare, nu trebuie să se chinuiască să-şi găsească obsesii sau tehnici comune şi în acelaşi timp sînt protejaţi de o umbrelă instituţională puternică.

Patru dintre cei şapte au cunoscut deja gustul succesului sau au confirmat cumva (T.O. Bobe, Lucian Dan Teodorovici, Radu Pavel Gheo, Dan Lungu), au aflat ce înseamnă o recenzie, un premiu, ce înseamnă să fii citit şi apreciat. Ceilalţi trei (Ioana Baetica, Adrian Schiop, Cosmin Manolache) sînt ceva mai puţin cunoscuţi, dar nici ei nu sînt chiar nişte copii ai literelor, căutînd cu ochii larg deschişi gloria. Îi uneşte pe toţi o oarecare experienţă pe lungul drum al afirmării. Cîţiva ştiu bine ce înseamnă cenaclul, alţii par a se fi dezvoltat individual. T.O. Bobe vine dintr-un grup care s-a impus la Literele bucureştene în anii '90 - rezultatul a fost o frumoasă antologie: Tablou de familie. Ioana Baetica a început să citească într-un cenaclu de la Facultatea de Litere din Bucureşti şi a publicat în revista Fracturi.

Teodorovici, Gheo, Lungu au plonjat peste noi pur şi simplu, ca scriitori în toată puterea cuvîntului. Nu ştim prea multe despre viaţa literară de la Iaşi şi despre cum s-au format aceşti ieşeni cu o scriitură atît de bine articulată. Pe Dan Lungu l-am descoperit acum cîţiva ani într-un excelent volum de proză scurtă: Cheta la flegmă. Teodorovici şi Gheo ne-au luat complet prin surprindere cu o proză matură, puternică epic, complet diferită de tot ce au încercat biografiştii din filiera Braşov-Bucureşti.

Mai nimic nu pare să-i unească pe cei şapte, spuneam la început. Avem totuşi aici privilegiul să-i citim unul după altul, avem ocazia să luăm o mostră serioasă din literatura contemporană, în formele ei cele mai variate. Citindu-i grupaţi editorial am observat totuşi cîteva lucruri (şapte !) care îi apropie teribil:

1. Le stă foarte bine izolaţi, fiecare în cartea lui. Fiecare "pe barba lui", cum s-ar spune. Nu sînt scriitori care să mai aibă nevoie de vreun suport. Se descurcă şi singuri în peste o sută de pagini. Nu par produse de cenaclu sau rezultatele vreunui program literar precis. Sînt maturi.
2. Le place să spună poveşti, înşiră mărgăritare cu frenezie. Poveşti, parabole, încărcate de sens sau golite de orice simbol inutil...
3. Toţi sînt sau rîvnesc să fie totodată meşteşugari într-ale scrisului. Nici unul nu pare să suporte improvizaţia, secreţia textuală nesupravegheată. Bobe şi Lungu sînt deja bijutieri ai textului, Teodorovici şi Gheo idolatrizează fraza perfectă şi textul limpede, curgător, Baetica, Manolache şi Schiop par să-şi dorească, înainte de toate, siguranţa scrisului profesionist.
4. În viaţa de zi cu zi toată lumea munceşte. Studiază, redactează, scrie scenarii, predă. Nimeni nu trage chiulul. Plătesc în general impozite la stat. Nici unul dintre ei nu pare să viseze sinecuri în instituţii culturale mucegăite. (Cine nu înţelege obsesia noastră cu munca şi cu impozitele să stea cîteva ore pe terasele din jurul Uniunii Scriitorilor din Bucureşti şi să-i asculte debitînd anarhisme pe scriitorii neamului prezenţi în manuale şi în bibliografii obligatorii ! Printre ei sînt şi cîţiva tineri care au învăţat bine de la maeştrii supravieţuirii în comunism lecţia scriitorului-parazit.)
5. Fără teribilisme. Toţi au elemente şocante sau măcar subtil subversive în textele lor. Nici unul însă nu pare să se umfle în pene cu libertăţile lingvistice sau tematice. Nu sînt hipnotizaţi nici de cuvintele interzise, nici de experimentele textuale, nici de cele sexuale. Toate sînt simple elemente în demonstraţii mai ample de virtute prozastică.
6. Scriu, în general, despre lumea de azi, despre anii aflaţi în vecinătatea lui 1989. Cu excepţia lui Gheo, care se aşază în acel illo tempore de basm sau de SF, majoritatea se uită în jurul lor sau în copilăria-adolescenţa imediat anterioare.
7. S-a întîmplat să fie şapte. Puteau fi zece. Sau cinci. Sau cincisprezece. În categoria scriitorilor tineri cu elementele comune enumerate mai sus puteau intra uşor şi Florin Lăzărescu, Alexandru Vakulovski, Cezar Paul-Bădescu, Sorin Stoica, Cecilia Ştefănescu, Ana Maria Sandu şi alţii. Totuşi, aceşti "şapte deodată" ne-au dat indicii clare că s-a schimbat cumva, pe undeva sensibilitatea artistică (literară, mai precis) în România.

Ne oprim cu această căutare de elemente comune la oameni pe care nu-i ştim decît din texte (şi pe cîţiva din vedere). E bine într-un fel că nu-i cunoaştem pentru că am putut rămîne într-un discurs la care ţinem foarte mult: acela non-cenaclist şi non-amical (a nu se înţelege anti-cenaclist şi anti-amical). Şi ne bucurăm foarte mult că, în sfîrşit, s-a trecut de la discursurile demagogice (de tip: ce s-a ales de tinerii noştri?! nu avem literatură tînără!) la fapte. Avem, în sfîrşit, despre ce să scriem, uitîndu-ne înainte, şi nu (doar) înapoi.

PS: Începînd de mîine, în fiecare zi în această rubrică, veţi putea face cunoştinţă cu fiecare din cei 7 prozatori ce vor fi lansaţi de Polirom la Bookarest.