Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Carte de Humanitas Fiction

Orlando


Virginia Woolf, traducere de Antoaneta Ralian

19.02.2014
Editura Humanitas Fiction
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Virginia Woolf
Orlando

Traducere din engleză şi note de Antoaneta Ralian
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction



*****
Intro

Virginia (Adeline) Woolf s-a născut pe 25 ianuarie 1882, la Londra. Este educată acasă, de tatăl său, Sir Leslie Stephen. La treisprezece ani îşi pierde mama şi are prima dintr-un lung şir de căderi nervoase. În 1900 începe să scrie articole în Times Literary Supplement. După moartea tatălui său în 1904, se mută împreună cu sora ei, Vanessa, şi cu cei doi fraţi, Thoby şi Adrian, în cartierul Bloomsbury, casa lor devenind locul de întâlnire al Grupului Blooms-bury. Se apropie mai mult de Vanessa şi de soţul acesteia, criticul de artă Clive Bell. În 1912 se căsătoreşte cu Leonard Woolf, care avea să-i fie alături întreaga viaţă, şi înfiinţează cu el o editură, Hogarth Press, unde, pe lângă propriile opere, apar volume de T.S. Eliot, Katherine Mansfield, E.M. Forster, iar mai târziu cărţile lui Freud. În 1915 publică primul ei roman, Călătorie în larg (The Voyage Out), urmat de Noapte şi zi (Night and Day, 1919), Camera lui Jacob (Jacob's Room, 1922) şi Doamna Dalloway (Mrs Dalloway, 1925 - Humanitas Fiction, 2012). În acelaşi an, îi apare volumul de eseuri The Common Reader. Alături de Doamna Dalloway, romanele care o consacră printre scriitorii de primă mărime ai modernismului sunt Spre far (To the Lighthouse, 1927) şi Valurile (The Waves, 1931 - Humanitas Fiction, 2012). De un important succes de public se bucură romanul ei din 1928, Orlando, dedicat Vitei Sackville-West. În 1929 îi apare volumul de eseuri cu tematică feministă O cameră separată (A Room of One's Own), iar în 1937, romanul Anii (The Years). Pe 28 martie 1941, după finalizarea romanului Între acte (Between the Acts), se sinucide înecându-se în râul Ouse. Autoare a numeroase romane, povestiri şi eseuri, precum şi a unui amplu jurnal, editoare şi feministă implicată, Virginia Woolf este una dintre personalităţile de marcă ale secolului XX, stilul inovator al operelor sale influenţând generaţii întregi de scriitori.
 
***
 
Întruchipare ficţională a poetei Vita Sack-ville-West, prietenă apropiată a Virginiei Woolf, Orlando e un tânăr nobil de la Curtea reginei Elisabeta care, în mod miraculos, reuşeşte să traverseze mai multe secole fără să îmbătrânească, dar schimbându-şi sexualitatea. Dacă în timpul Marelui Îngheţ din anul 1608 Orlando se îndrăgos-teşte iremediabil de Saşa, o prinţesă rusoaică ce însoţeşte o delegaţie a ambasadei ruse la Londra, doar pentru a simţi gustul amar al deziluziei amoroase, într-o viitoare ipostază feminină va experimenta din plin constrângerile vieţii unei femei în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, dar şi în primul sfert al secolului XX, când însă teoriile feministe încep să câştige teren. Pe parcursul multiplelor sale metamorfoze, constanta va rămâne căutarea acerbă a frumosului, în artă, literatură sau natură, dar şi a sensului creaţiei, tonul meditativ fiind mereu dublat de ironie şi umor. Ajuns în secolul XX, în perioada interbelică, Orlando se căsătoreşte cu Marmaduke Bonthrop Shelmerdine, un căpitan de vas, şi îşi publică poemul Stejarul, scris de-a lungul secolelor de peregrinări prin istorie.
 
Roman care a provocat multe controverse, Orlando a fost scris cu intenţia de a-i aduce un omagiu, în cheie parodică, Vitei Sackville-West. Cu această carte hibridă, combinaţie fascinantă în care sunt dezbătute subiecte legate de identitatea sexuală încă tabu în epocă, Virginia Woolf impune un personaj fără precedent. Orlando este un fel de spirit al vremii care călătoreşte de-a lungul secolelor, traversând episoade-cheie ale Marii Istorii, prilej pentru o meditaţie profundă asupra timpului, a devenirii şi a individualităţii. Romanul a fost ecranizat în 1992, în regia lui Sally Potter, cu Tilda Swinton în rolul principal.
 
"Opera cea mai intensă [a Virginiei Woolf] şi una dintre cele mai aparte şi înnebunitoare ale epocii noastre." (Jorge Luis Borges)
 
"Cea mai lungă şi mai fermecătoare scrisoare de dragoste din literatură." (Nigel Nicolson)
 
"Tânărul nobil Orlando - care-şi ia numele de la eroul shakespearian din comedia Cum vă place, deţinător al tuturor perfecţiunilor fizice şi morale, dar şi al unei melancolii existenţiale - o portretizează leit pe Vita Sackville, în personalitatea ei binară, ceea ce duce la fantasticul, irealul eveniment-cheie al cărţii: transformarea, pe cale absolut firească, a acestuia în femeie. Un proces de transsexualitate uluitor pentru vremea când a fost scris romanul, categorie avant la lettre care-i atribuie Virginiei Woolf o intuiţie profetică." (Antoaneta Ralian)
 
"O capodoperă poetică de prim rang." (Rebecca West)
 
"E greu să nu te îndrăgosteşti de acest roman. Scriitura are o carnalitate minunată. Woolf  e o adevărată maestră a detaliului rafinat, iar în Orlando scriitura e dusă la perfecţiune. Ceva se dezlănţuie şi devine incontrolabil, chiar dacă e perfect conştient. E un miros de pământ, un val de cuvinte, poţi simţi consistenţa ierbii şi auzi ţipetele răguşite ale păsărilor. Scriitura e eliberată de orice constrângeri, are ritm şi energie." (Jeanette Winterson)
 Linie

Fragment

"Dracu' să le ia pe femei! îşi spunea Orlando în sinea ei, în timp ce se îndrepta spre bufet ca să-i servească un pahar cu vin, niciodată nu-ţi lasă un moment de răgaz. Nici că există vreo altă specie mai scormonitoare, mai iscoditoare, mai băgăreaţă! Ca să scap de prăjina asta am plecat din Anglia, şi acum...", s-a întors cu tava ca s-o servească pe arhiducesă şi a văzut că acum, în locul ei stătea un domn înalt, îmbrăcat în negru. Pe jos, lângă grătarul din faţa căminului, zăcea un morman de haine. Era singură în cameră cu un bărbat.
 
Conştientă subit de sexul ei, de care uitase complet, şi de sexul musafirului, amintindu-şi de neplăcuta experienţă de care nu se îndepărtase îndeajuns pentru a nu mai fi încă răscolitoare, Orlando aproape că a leşinat.
- Doamne, a strigat, ducându-şi mâna la inimă, ce m-ai speriat!
- Încântătoare făptură, a strigat arhiducesa lăsându-se într-un genunchi şi ducând la buzele lui Orlando un tonic înviorător, iartă-mi înşelătoria la care te-am supus!
 
Orlando a sorbit vinul tonic, iar arhiducele a îngenuncheat iar şi i-a sărutat mâna.
 
Pe scurt, timp de zece minute şi-au jucat cu mult zel rolul de bărbat şi femeie, după care s-au lansat într-o discuţie firească - arhiducesa (dar pe viitor trebuie să-i spunem arhiducele) i-a istorisit povestea lui - era bărbat şi bărbat fusese întotdeauna; văzuse un portret al lui Orlando şi se îndrăgostise nebuneşte de el; pentru a-şi atinge scopurile, se deghizase în femeie şi se instalase deasupra brutăriei; a fost deznădăjduit când Orlando a plecat în Turcia; pe urmă a aflat de schimbarea prin care trecuse şi s-a grăbit să vină să-şi ofere serviciile (la aceste cuvinte a chicotit şi-a hohotit într-un chip de nesuportat). Pentru el, a continuat arhiducele, ea era şi va fi întotdeauna Pasiunea, Perla, Perfecţiunea sexului ei. Cei trei "P" ar fi fost mai convingători dacă n-ar fi fost acompaniaţi de hăhăieli şi behăieli extrem de ciudate. "Dacă asta e iubire", şi-a spus Orlando în sinea ei, privindu-l pe arhiduce care se găsea de cealaltă parte a apărătoarei din faţa căminului şi judecându-l acum prin ochii femeii, "atunci are ceva nespus de ridicol în ea".
 
Arhiducele Harry a căzut în genunchi şi i-a debitat cea mai pasionată declaraţie legată de persoana lui. I-a mărturisit că posedă vreo douăzeci de milioane de ducaţi puşi la păstrare într-un sipet ferecat în castelul său. Poseda mai multe hectare de pământ decât oricare alt nobil din Anglia. Vânatul de pe terenurile lui era excelent; îi putea făgădui tolbe întregi de potârnichi şi de cocoşi sălbatici, şi nici un ţinut englezesc sau chiar scoţian nu ar fi putut rivaliza cu el. E drept că fazanii cam suferiseră de scabie în perioada absenţei ei şi căprioarele îşi cam pierduseră puii, dar toate acestea pot fi remediate şi vor fi, cu ajutorul ei, când vor locui împreună în România. În timp ce vorbea, lacrimi enorme îi inundau ochii bulbucaţi şi se prelingeau prin brazdele nisipii ale obrajilor lungi şi fleşcăiţi...
 
Că burlacii pot să plângă la fel de des şi de iraţional ca şi femeile, Orlando ştia din propria ei experienţă de bărbat; dar îşi dădea seama că femeile ar trebui să fie şocate când văd un bărbat care-şi dă frâu liber emoţiilor în prezenţa lor, aşa încât s-a arătat şocată.
 
Arhiducele şi-a cerut scuze. Şi-a recăpătat controlul de sine în suficientă măsură cât să-i spună că acum o va părăsi, dar că se va întoarce a doua zi ca să-i afle răspunsul.
 
Acestea se petreceau într-o zi de marţi. A revenit miercuri, a revenit joi, a revenit vineri, chiar şi sâmbătă. E drept că de fiecare dată începea, continua şi încheia cu o declaraţie de dragoste, dar între declaraţii se căscau spaţii lungi de tăcere. Şedeau de o parte şi de alta a căminului şi, uneori, arhiducele răsturna cleştele de foc şi Orlando îl ridica. După un timp, arhiducele a început să-i povestească cum a împuşcat el un elan în Suedia şi Orlando l-a întrebat dacă elanul a fost mare; iar arhiducele i-a mărturisit că nu fusese chiar atât de mare ca renul pe care-l vânase în Norvegia; şi Orlando l-a întrebat dacă a vânat vreodată un tigru, iar arhiducele l-a informat că împuşcase un albatros, iar Orlando l-a întrebat (mascându-şi un căscat) dacă albatrosul era la fel de mare ca un elefant, iar arhiducele i-a răspuns ceva foarte raţional, fără îndoială - numai că Orlando nu l-a auzit pentru că se uita ba la masa ei de lucru, ba pe fereastră, ba la uşă. Iar când arhiducele i-a spus: "Te ador!" în aceeaşi clipă în care Orlando i-a spus: "Cred că începe să plouă", amândoi au rămas cam fâstâciţi, şi au roşit şi nici unul din ei nu a mai găsit ceva de spus. Într-adevăr, Orlando nu mai ştia ce să discute cu el, când i-a venit ideea unui joc numit "Uite musca" la care se puteau pierde sume mari de bani, cu foarte puţină cheltuială de gândire; presupunea că, altminteri, ar fi trebuit să-l ia de bărbat, pentru că nu vedea altă modalitate cum să scape de el. Oricum, era un joc foarte simplu - care nu necesita decât trei bucăţi de zahăr şi o cantitate de muşte - menit să evite stinghereala conversaţiilor şi nevoia de a se mărita cu el. Acum arhiducele era gata să parieze cinci sute de lire contra unui şiling, că o muscă se va aşeza pe o anumită bucată de zahăr şi nu pe cealaltă. În felul acesta, îşi ocupau toată dimineaţa pândind muştele (care, dat fiind anotimpul, erau pe jumătate amorţite şi uneori le trebuia câte un ceas ca să facă ocolul tavanului), până când, în cele din urmă, câte o muscă mare, albastră, îşi alegea bucata de zahăr şi cel care pariase pe ea câştiga. Sute de lire au trecut dintr-o mână în cealaltă, la acest joc despre care arhiducele, care era un jucător înnăscut, spunea că e la fel de palpitant ca şi cursele de cai, şi afirma că ar fi gata să-l joace toată viaţa. Dar Orlando începuse să se plictisească:
"La ce bun să fiu o femeie frumoasă, în floarea vârstei?" se întreba ea, "dacă trebuie să-mi petrec toate dimineţile urmărind muşte albastre împreună cu un arhiduce?"
 
Îi era scârbă să mai vadă zahăr, iar muştele îi dădeau ameţeli. "Trebuie să existe vreo portiţă de scăpare din pacostea asta", îşi spunea, dar era încă stângace în ce priveşte trucurile caracteristice sexului ei şi cum nu-i mai era îngăduit să-i dea unui bărbat cu ceva în cap sau să-i înfigă o spadă în trup, la altă metodă nu se putea gândi. Aşa că a prins o muscă albastră, a strivit-o uşor până şi-a dat duhul (de fapt, musca fusese pe jumătate moartă, altminteri slăbiciunea ei pentru necuvântătoare nu i-ar fi permis să o omoare) şi a lipit-o cu o picătură de gumă arabică pe o bucată de zahăr. În timp ce arhiducele stătea cu ochii în tavan, Orlando a înlocuit bucata de zahăr pe care pariase, cu cea cu musca lipită şi a strigat: "Uite, uite musca!", declarând deci că a câştigat pariul. Îşi spusese că arhiducele, cu toată priceperea lui la vânătoare şi la cursele de cai, o să detecteze imediat înşelătoria şi, cum a trişa la "Uite musca!" era considerat un delict de extremă gravitate, şi numeroşi jucători care se pretaseră la aşa ceva fuseseră izgoniţi din societatea omenească în comunitatea maimuţelor de la tropice, Orlando spera că arhiducele va fi atât de demn încât să refuze să mai aibă de-a face cu ea. Dar a subevaluat naivitatea amabilului nobil. Adevărul e că nu se pricepea la muşte. O muscă moartă nu i se părea cu nimic diferită de o muscă vie. Orlando şi-a repetat trucul de vreo douăzeci de ori, şi Arhiducele i-a plătit peste 17.250 de lire (ceea ce echivalează cu vreo 40.885 de lire, 6 şilingi şi 8 pence în banii noştri de azi), până când Orlando a trişat atât de grosolan, încât nici măcar arhiducele nu s-a mai lăsat înşelat. Când, în sfârşit, a înţeles ce se petrece, a urmat o scenă penibilă. Arhiducele s-a ridicat cât era de lung. Obrajii i s-au învineţit. Lacrimile au pornit să i se rostogolească pe faţă, una câte una. Faptul că pierduse o avere nu conta; Orlando n-avea decât să câştige; faptul că-l dusese de nas conta oarecum - era dureros să o ştie capabilă de aşa ceva; dar să trişeze la "Uite!" era de neiertat. Să iubeşti o femeie care trişează la joc era o imposibilitate, afirma el. Era complet dărâmat. Din fericire însă, a constatat revenindu-şi puţin, nu exista nici un martor. La urma urmei, Orlando nu era decât o femeie. Pe scurt, cu simţul lui cavaleresc, era gata să o ierte şi s-a aplecat ca să-şi ceară el iertare pentru violenţa cuvintelor pe care le rostise, dar Orlando i-a curmat efuziunile, când l-a văzut cu capul înclinat, vârându-i o broscuţă între piele şi cămaşă.
 
Ca să nu o nedreptăţim, trebuie să spunem că ar fi preferat de o mie de ori să-i vâre o spadă. Broaştele sunt nişte vietăţi vâscoase şi e foarte neplăcut să ţii una ascunsă o dimineaţă întreagă. Dar dacă spada ţi-e interzisă, trebuie să recurgi la broaşte. Mai mult, cu broaşte şi cu râsete reuşeşti uneori mai mult decât ai reuşi cu oţelul. Orlando a râs. Arhiducele s-a roşit ca para focului. Orlando a râs. Arhiducele a înjurat. Orlando a râs. Arhiducele a trântit uşa în urma lui.
- Slavă Domnului! a strigat Orlando, continuând să râdă.
 
A auzit zgomotul roţilor trăsurii care străbătea curtea într-o goană furibundă. Le-a auzit apoi ropotul pe drum. Zgomotul se auzea din ce în ce mai slab. Până la urmă a amuţit cu totul.
- Sunt singură! a strigat Orlando, din moment ce nu era nimeni care s-o audă.
 
Faptul că tăcerea e mai profundă când vine după gălăgie trebuie încă să fie confirmat de oamenii de ştiinţă. Dar că singurătatea e mai greu de suportat după ce ai fost iubită, e un fapt pentru al cărui adevăr pot depune mărturie multe femei. Când huruitul roţilor arhiducelui s-a mistuit, Orlando a simţit cum se îndepărtează tot mai mult de ea un arhiduce (asta n-o supăra), o avere (nici asta n-o supăra), un rang (nici asta n-o supăra), siguranţa şi statornicia vieţii conjugale (dar nici asta nu o supăra); însă i se părea că aude viaţa îndepărtându-se de ea, viaţa şi un iubit. "Viaţa şi un iubit" a murmurat; s-a îndreptat spre masa de lucru, şi-a înmuiat pana în cerneală şi a scris:
 
"Viaţa şi un iubit", un vers lipsit de ritm şi care nu se potrivea deloc cu ce era notat mai sus pe aceeaşi hârtie, anume o metodă de a scălda oile ca să previi râia. Recitindu-şi versul, a roşit şi a repetat: "Viaţa şi un îndrăgostit". Pe urmă a lăsat pana din mână, s-a dus în dormitor, s-a aşezat în faţa oglinzii şi şi-a aranjat colierul de perle la gât. Dat fiind însă că perlele nu prea sunt puse în valoare de o rochie de dimineaţă din bumbac imprimat, a schimbat-o cu una de tafta cenuşie ca pieptul de porumbel; şi după aceea a încercat o alta de culoarea florii de piersic, după care a urmat una de brocart, de culoarea vinului. Poate n-ar strica să intervină şi puful de pudră, şi-a spus, şi dacă şi-ar aranja şi părul - uite aşa, pe frunte, s-ar putea să-i vină bine. După care şi-a vârât picioarele în nişte papuci cu vârf ascuţit şi şi-a trecut un inel cu smarald pe deget. "Acum e acum", s-a gândit când a terminat să se gătească şi a aprins cele două sfeşnice de argint care se găseau de o parte şi de alta a oglinzii. Care femeie nu ar fi scăpărat de plăcere dacă ar fi văzut ceea ce a văzut atunci Orlando arzând în zăpadă - pentru că s-ar fi spus că în oglindă se aşternuseră pajişti înzăpezite, şi ea era ca o văpaie, un tufiş în flăcări, iar razele lumânărilor îi încununau capul cu frunze de argint; sau poate că oglinda era o apă verde şi ea o sirenă cu trupul înlănţuit în perle, o sirenă într-o peşteră, cântând atât de îmbietor, încât luntraşii se aplecau peste marginea bărcilor şi cădeau adânc, în adâncuri, ca să o îmbrăţişeze; atât de întunecată, atât de luminoasă, atât de fermă, atât de moale era, atât de neînchipuit de seducătoare, încât păcat, de o mie de ori păcat, că nu era nimeni acolo care să spună pe şleau: "Să fiu al naibii, doamnă, dacă nu sunteţi însăşi frumuseţea întruchipată". Ceea ce era perfect adevărat. Până şi Orlando (care nu era deloc încrezută) ştia ce vede, pentru că a zâmbit cu acel zâmbet involuntar cu care zâmbesc femeile când propria lor frumuseţe, care pare să le fie străină, se cristalizează ca o picătură gata să cadă sau ca o fântână arteziană care se înalţă pe neaşteptate şi le înfruntă în oglindă - cu asemenea zâmbet a zâmbit şi Orlando, apoi a rămas o clipă în aşteptare, dar nu a auzit decât foşnetul frunzelor şi ciripitul vrăbiilor, şi atunci a suspinat: "Viaţa şi un iubit", după care s-a răsucit pe câlcâie cu mare rapiditate; şi-a smuls colierul de perle de la gât, şi-a dezgolit trupul de mătăsuri; şi, stând dreaptă şi nemişcată în pantalonii bufanţi din mătase neagră ca un gentilom oarecare, a tras de şnurul clopoţelului. Când a apărut servitorul, i-a cerut să-i pregătească trăsura cu şase cai şi totul să fie gata pe dată. Era obligată să plece la Londra cu treburi urgente. La o oră după plecarea arhiducelui pornea şi ea la drum.
 
 
Şi în timp ce Orlando călătoreşte, noi putem profita de ocazie - dat fiind că peisajul era unul obişnuit englezesc, deci nu-i nevoie să-l mai descriem - şi să atragem atenţia cititorului asupra unor aspecte pe care le-am menţionat la momentul respectiv printr-una sau două remarci presărate, ici, colo, pe parcursul naraţiunii. De pildă, poate aţi sesizat că Orlando îşi ascundea manuscrisele ori de câte ori era întreruptă din lucru. Şi că se studia îndelung şi cu atenţie în oglindă; şi acum, în drum spre Londra, am putea observa că tresărea puternic şi îşi înăbuşea un strigăt ori de câte ori caii galopau mai impetuos decât îi plăcea. Modestia ei cu privire la scrieri şi vanitatea legată de persoana ei, ca şi temerile referitoare la siguranţa ei fizică par să sugereze că afirmaţia făcută de noi puţin mai sus, anume că nu exista nici o diferenţă între Orlando-bărbat şi Orlando-femeie, nu mai e absolut adevărată. Orlando devenise ceva mai modestă cu privire la gândirea ei - aşa cum sunt femeile - şi ceva mai vanitoasă cu privire la înfăţişarea ei - aşa cum sunt femeile. Unele susceptibilităţi se accentuaseră, altele se diminuaseră. Filozofii vor spune că schimbarea îmbrăcăminţii joacă un rol preponderent în această chestiune. Deşi hainele par doar nişte elemente de orgoliu, lipsite de însemnătate, afirmă filozofii, ele au totuşi o menire mai importantă decât aceea de a ţine cald. Ele modifică concepţia noastră despre lume şi concepţia lumii despre noi. De exemplu, când căpitanul Bartolus a văzut fustele lui Orlando, a dat imediat dispoziţii să se instaleze un cort special pentru ea, i-a oferit o felie de friptură în plus, a invitat-o în barca lui cu pânză să viziteze ţărmul. Toate aceste amabilităţi nu s-ar fi produs dacă în locul fustelor vaporoase, materialul ar fi fost mulat pe picioarele ei sub formă de pantaloni bărbăteşti. Şi când suntem trataţi cu curtoazie, se cuvine să răspundem în acelaşi fel. Orlando a făcut reverenţe, a acceptat, l-a flatat pe bunul căpitan, i-a încurajat dispoziţia, ceea ce nu s-ar fi întâmplat dacă în locul pantalonilor lui eleganţi ar fi apărut fustele unei femei şi dacă în locul tunicii lui cu fireturi ar fi apărut un pieptar femeiesc din satin. Aşadar, suntem îndreptăţiţi să afirmăm că hainele ne poartă pe noi, şi nu noi pe ele; noi le putem modela după braţele sau pieptul nostru, dar ele ne modelează inimile, creierul, limba, după placul lor. Şi cum de o bună bucată de vreme Orlando purta fuste, o anumită schimbare se produsese în ea, schimbare vizibilă şi pe chip. Dacă am compara portretul lui Orlando-bărbat cu cel al ui Orlando-femeie, am percepe - deşi ambele sunt, neîndoielnic, portretele aceleiaşi persoane - anumite diferenţe. Bărbatul îşi ţine o mână liberă ca să-şi poată încleşta sabia; femeia îşi foloseşte mâna ca să susţină mătăsurile care-i alunecă de pe umeri. Bărbatul priveşte lumea drept în faţă, de parcă ar fi fost creată pentru nevoile lui şi după gustul lui. Femeia îi aruncă o privire piezişă, plină de subtilitate, ba chiar bănuitoare. Dacă amândoi ar fi purtat aceleaşi veşminte, poate că şi înfăţişările lor ar fi fost identice.
 
Aşa sună concepţia unor anumiţi filozofi, dintre cei mai înţelepţi dar, privind lucrurile în ansamblu, noi înclinăm spre altă părere. Deosebirea dintre sexe este, din fericire, una de mare profunzime. Hainele nu sunt decât un simbol a ceva ascuns adânc dedesubt. Schimbarea care l-a îndemnat să aleagă îmbrăcămintea femeiască şi sexul feminin s-a produs în însăşi firea lui Orlando. Şi poate că prin această transformare nu făcea decât să exprime cu mai multă sinceritate decât de obicei - era într-adevăr sufletul naturii ei - ceva ce li se întâmplă aproape tuturor oamenilor, fără să poată fi exprimat făţiş. Pentru că aici ne lovim din nou de o dilemă. Oricât de diferite ar fi cele două sexe, între ele există totuşi o permanentă interferenţă. În fiecare fiinţă umană are loc o oscilare de la un sex la celălalt, şi adeseori doar hainele mai reţin înfăţişarea bărbătească sau femeiască, în timp ce în adâncuri sexele dezmint ceea ce se vede la suprafaţă. Fiecare dintre noi cunoaşte complicaţiile şi confuziile rezultate din această situaţie, pe care le-am experimentat personal; dar aici evităm chestiunile generale şi ne referim doar la efectul ciudat avut în cazul particular al lui Orlando.
 
Deoarece acest amestec între femeie şi bărbat care exista în ea, amestec în care prevala când unul, când celălalt, conferea adeseori comportamentului ei unele aspecte neaşteptate. Persoanele băgăreţe de acelaşi sex cu ea se mirau, de pildă, cum de Orlando, dacă era femeie, nu pierdea niciodată mai mult de zece minute ca să se îmbrace? Şi cum de rochiile ei erau alese la întâmplare, şi uneori arătau chiar neglijente? Pe de altă parte însă, observau că nu avea nimic din atitudinea rigidă a unui bărbat, sau din setea de putere a bărbaţilor. Orlando era de o duioşie excesivă. Nu suporta să vadă un măgar biciuit sau un pui de mâţă înecat. Dar, în acelaşi timp, era evident că detesta treburile gospodăreşti, că se scula cu noaptea în cap şi ieşea în câmp, vara, înainte de răsăritul soarelui. Nici un fermier nu cunoştea mai multe decât ea în legătură cu recoltele. Era în stare să bea zdravăn şi îi plăceau jocurile de noroc. Călărea admirabil şi se pricepea să mâne şase cai în galop peste Podul Londrei. Pe de altă parte însă, deşi era curajoasă şi plină de dinamism ca un bărbat, priveliştea unui om aflat în pericol îi stârnea cele mai femeieşti reacţii. Izbucnea în plâns la cea mai mică provocare. Privea cu ostilitate geografia, matematicile i se păreau insuportabile şi avea unele ciudăţenii comune mai curând femeilor decât bărbaţilor, de pildă a călători în sud însemna pentru ea a merge la vale. E foarte dificil de spus dacă Orlando era mai mult bărbat decât femeie, şi în nici un caz nu putem hotărî acest lucru aici. Pentru că trăsura ei se hurduca acum pe pietrele Londrei. Ajunsese la casa din oraş. Scăriţa trăsurii a fost lăsată în jos, porţile de fier s-au deschis larg. A intrat în casa tatălui ei din Blackfriars care, deşi personalităţile la modă se mutau rapid din această parte a oraşului, era încă o reşedinţă plăcută, spaţioasă, cu grădini care coborau până la fluviu, şi cu un ademenitor desiş de nuci prin care să te plimbi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer